Noi fiind săceleni, de lângă Braşov, în acea perioadă mergeam deseori la Sâmbăta, cu mătuşile şi verii mei. Părintele Arsenie era tânăr. Avea o statură suplă, era înalt, cu ochii mari, albaştri, pătrunzători. Umbla îmbrăcat cu o rasă albă din aba, încins la mijloc cu o centură lată, din piele. Cine îl vedea, îl percepea ca pe un sfânt, ca pe o icoană. Semăna cu o icoană vie. Erau femei în vârstă, credincioase, care îndrăzneau şi îl întrebau: „Cine sunteţi, părinte? Parcă semănaţi cu Sfântul Ilie…” Părintele zâmbea şi le spunea: „O să vedeţi voi, după ce nu voi mai fi pe pământ.” Eram mulţi copii în jurul părintelui, pe toţi ne iubea. În acea perioadă, acolo, la Sâmbăta, era o oază de foarte mare încărcătură duhovnicească.
Ca să ajungem la mânăstire, de la gară se mergea pe jos câţiva kilometri, pe drum de ţară, cu rucsacul în spate. Fiecare purta o desagă în care avea pregătite alimente pentru trapeză şi untdelemn pentru candelele din mânăstire, însoţite de pomelnice, atât pentru vii, cât şi pentru cei plecaţi dintre noi. Rareori ne ajungea câte o căruţă trasă de boi sau de drigane (bivoli), care ne lua pe noi, copiii, şi bagajele. Venea foarte multă lume la mânăstire în acei ani, atrasă de slujbele şi predicile părintelui. Toată lumea participa la slujbă, apoi la masa comună, după care fiecare se odihnea pe unde putea. Când nu mai erau locuri suficiente de dormit, se dormea şi în poduri cu fân. Pe nimeni nu interesa în mod deosebit masa şi odihna. Lucrul cel mai important era bucuria de a participa la slujbă, la spovedanie şi împărtăşanie şi, mai ales, privilegiul de a-l vedea pe părintele şi de a-i asculta predicile. Era cea mai mare bucurie. Ţin minte că pe noi, copiii, ne impresiona şi ni se părea că toţi călugării, dar mai ales părintele Arsenie şi părintele Serafim, stareţul mânăstirii, când veneau spre altarul din pădure pentru Sfânta Liturghie, nu atingeau pământul, parcă zburau pe deasupra.
Părintelui Arsenie Boca nu puteai să nu-i spui pentru ce ai venit să-l cauţi. Dânsul ştia totul de cum te vedea. Ştia şi dacă nu te vedea în faţă. Ştia ce necaz ai, ce păcate mari sau mici, ştia pentru ce îl cauţi.
Acum vreau să vă relatez un episod din viaţa uneia din mătuşile mele, care era foarte credincioasă şi mergea foarte des la părintele Arsenie. (Ea ne lua şi pe noi, copiii şi nepoţii ei, la mânăstire.) Anii au trecut. Noi, copiii, am ajuns la liceu, a venit prigoana rusească şi comunistă peste noi. Mătuşa avea două fete. Cea mică a reuşit să ajungă la un liceu bun, în Braşov. Era o elevă foarte bună la învăţătură. În primele două luni ale anului şcolar, anumiţi „binefăcători” au reclamat-o la partid şi la conducerea liceului că este fiică de chiabur şi nu are ce căuta într-un liceu de elită, conducerea liceului fiind obligată s-o dea afară. Supărarea fetei şi a familiei era foarte mare, căci nu avea şanse de reuşită în niciun alt liceu din judeţ.
Atunci, mătuşa, necăjită, a plecat la Sâmbăta, la părintele Arsenie Boca. Singura salvare era la dânsul. Când a ajuns aproape de uşa mânăstirii, în faţă i-a apărut părintele, care i-a spus: „Soră Elena, ştiu de ce ai venit, dar aici nu te pot ajuta. Rămâi la noapte, te odihneşti, iar mâine, dis-de-dimineaţă, te duci la gară, şi în tren, în drum spre casă, ai să găseşti un bărbat care îţi va rezolva problema”. Mătuşa îi mulţumeşte părintelui, pleacă, ajunge la Braşov. Până aici, nimic. Era deja seară. Se urcă în trenuleţul care făcea legătura între Braşov şi Săcele. Se aşează pe banchetă, obosită, necăjită. Când să pornească trenuleţul, se urcă în grabă un domn care se aşează lângă ea. Din vorbă în vorbă, mătuşa îi povesteşte de necazul ei. Ajung la ultima staţie. Era deja 11 noaptea. Domnul o roagă să-l ajute să ajungă la o familie la care fusese cu câtva timp în urmă şi nu mai ştia drumul. Mătuşa ştia unde stătea familia aceea, ajung la adresa respectivă, iar domnul îi spune: „Pentru că m-aţi ajutat, săptămâna viitoare veniţi la Bucureşti şi sper să vă ajut şi eu la rândul meu.” Mătuşa ajunge acasă noaptea târziu. Familia o aştepta. Soţul îi spune: „Cum poţi să te încrezi într-un străin?” Dar mătuşa credea cu tărie în spusele părintelui Arsenie Boca, pentru că totul se întâmplase aşa cum prezisese dânsul.
Pleacă la Bucureşti. Când ajunge la adresa respectivă, nu poate intra: era un minister, şi portarul nu o lăsa. Mătuşa arată biletul domnului necunoscut din tren. Şi acum, surpriza! Portarul anunţă secretara, iar secretara îl anunţă pe… ministrul industriei! Necunoscutul din tren era chiar ministrul industriei din acea vreme. El i-a dat telefon ministrului învăţământului şi, ca fata să nu mai fie în vizor în Braşov, i-a găsit un liceu în alt oraş al ţării şi i-a promis mătuşii că peste un an o aduce elevă înapoi la Braşov, în acelaşi liceu unde fusese şi unde intrase cu brio. Lucru care s-a şi întâmplat, întocmai. Drept care s-a dovedit că şi în acele vremuri cumplite mai existau oameni oneşti, cu suflete caritabile, buni, chiar dacă ocupau funcţii mari. Vă daţi seama ce bucurie a fost şi cât a mulţumit mătuşa şi familia ei părintelui Arsenie Boca, rugându-se zi de zi pentru ajutorul primit de la Dumnezeu, prin intermediul lui.
Peste ani, când părintele era trimis de regim, cu domiciliu forţat, la Drăgănescu, lângă Bucureşti, mătuşa mea s-a dus să-l vadă. Era lume multă, a aşteptat ceva vreme şi a întrebat pe un om al bisericii unde este părintele Arsenie. Acesta i-a spus că este în strana de lângă altar, în biserică. Mătuşa a intrat sfioasă şi l-a văzut pe părintele în haine civile. Nu s-a apropiat, a stat la câteva strane în spatele lui. La un moment dat, el i-a spus, fără să se întoarcă, deci fără să o vadă la faţă: „Soră Elena, şi aici m-ai găsit?”. Mătuşa s-a cutremurat, pentru că părintele n-o văzuse, era cu spatele la ea. Atunci a îndrăznit, s-a apropiat de el şi au stat de vorbă cu foarte mare bucurie.
ELISABETA
din Formula AS
