Azi, 18 februarie, se împlinesc 73 de ani de la moartea lui Valeriu Gafencu. Mereu m-a uimit contrastul dintre două fotografii înfățișîndu-i chipul. Cea dintîi, din tinerețea anului 1939, îți arată lumina unui efeb înflăcărat (treapta adolescentină de fervoare masculină), pe cînd cea de-a doua, făcută în 1946 la Galda de Jos, alături de Ioan Ianolide, îți arată chipul brăzdat al unui bărbat trecut prin iadul Aiudului.
Prima e ipostaza de flăcău dornic de a răsturna lumea: șoimul tînăr în a cărui privire se citește voința arzătoare de a face gaură în cer. În cea de-a doua te izbește maturizarea drastică: din fotografie te privește un bărbat tras la față, cu șanțuri în obraji și cu o privire neguroasă, de tensiune mistică. Sub unghi fizionomic, discrepanța e frapantă: în 7 ani feciorul entuziast cu chip luminos lăsase locul unui spectru pietros de bărbat încordat. Imberbul însetat de viață se preschimbase în paladinul dornic de moarte. Șoimul vrînd să-și ia zborul fusese absorbit de omul lăuntric. Aripile i se deschiseseră înăuntru spre a zbura în vîrtejul lui Hristos. Valeriu mistuise drojdia suferinței și făcuse pasul spre apoteoza cristică.
Singura trăsătură comună între cele două poze e privirea: focar incandescent din care răzbate o pornire patetică: de a învinge lumea sau de a se învinge pe sine. În cea de-a doua fotografie vezi o ființă răstignită în interior, a cărei privire înfiptă în aparat trece dincolo de aparențele lumii.
Gafencu nu a fost gînditor, ci trăitor, adeverind regula potrivit căreia gîndirea nu dă naștere la nimic, ci doar mestecă intuiții venite dinainte. De unde dinainte? Din abisul înfricoșător al ființei divine. Pentru un intelectual cu mintea ticsită de concepte, tipul uman reprezentat de Gafencu rămîne un mister cu neputință de lămurit. Tot așa cum insul rațional se crucește în fața unui călugăr, nepricepîndu-i umoarea din care își hrănește spiritul. Ruptura de nivel e prea mare ca rațiunea să înțeleagă metabolismul trăirii în duh. Intelectualul se uită la mistic ca la un smintit dus cu pluta, iar monahul la primul ca la un mărginit atins de orbire lucie. Deosebirea e că intelectualul e țîfnos pînă la insolență, pe cînd monahul e indulgent pînă la smerenie.Pomeneam mai sus de „apoteoză cristică” prin care a trecut Gafencu. Știu prea bine că fac uz de o simplă convenție politicoasă, căci în capul unui intelectual apoteoza cu pricina e scrînteală crasă.
Concluzie: cine trăiește în lume nu poate pricepe esența lui Gafencu, dar o poate prețui pînă la evlavie. Tot așa cum cîrtița, scormonind în pămînt, poate intui că, pe deasupra cotlonului în care se zbate, movila pe o ridică iese la suprafață, adică în altă dimensiune.
Vă îndemn ca astăzi să ne bucurăm că-l avem pe Valeriu Gafencu. Prin el, peste condiția noastră de cîrtițe intelectuale se așează o altă dimensiune.
Sorin Lavric
via R3Media
O splendida hermeneutica iezuita.
O splendida hermeneutica iezuita. Este atat de inefabil modelul acestui „sfant al inchisorilor”, asa cum il numea Ioan Ianolide, incat orice eseu metanoic este cel mult abil.
Parca , peste vreme, ae fi fost distribuit in „Calauza” lui Tarkovski. (a doua fotografie). Prima, e apropiata de expresia fetitei „calauzei”, cu deficienta locomotorie. Dar atat de angelica!