13 pentru România! Parașutați de americani în România comunistă. Povestea mesagerilor libertății executați la Jilava

Material realizat de Florin Dobrescu

Treisprezece luptători anticomuniști parașutați de aviația militară americană și gazde ale acestora, erau executați la 31 octombrie 1953, în urma unui proces reflectat strident de presa comunistă, dar și în ziarele occidentale, iar povestea lor este extraordinară.

Nu teroriști sau spioni, ci eroi

După 1945, românii au aşteptat jumătate de veac apariţia sub zări a aparatelor de zbor occidentale. “Vin americanii!” a fost formula care a menținut vie nădejdea unui popor întreg. Dar care s-a dovedit o amarnică iluzie. Și totuși…

Dacă rezistenţa anticomunistă din munți este în general cunoscută românilor, în schimb nu se cunoaşte aproape nimic despre faptul că, în anii 1951-1953, avioane militare americane au survolat cerul României ocupate, parașutând oameni pregătiți să întărească Rezistența și să transmită în Vest informații despre pozițiile ocupantului. Comuniștii i-au numit spioni și teroriști. Pentru români, ei au fost însă luptători anticomuniști. Eroi. Temerari care au renunţat la confortul și traiul bun din Occident, riscându-și viaţa în ceea ce părea o ultimă şi deznădăjduită încercare de eliberare a poporului român.

În ultimele trei decenii, presa românească a abordat arareori acest subiect. Între istorici, cu atât mai puțini sunt cei care s-au încumetat să se aplece asupra lui. Singura comemorare anuală a parașutiștilor este organizată, de zece ani încoace, la Fortul 13 Jilava, prin grija Fundației Ion Gavrilă Ogoranu.

Operațiuni speciale în Europa de Est. România, pe locul 2

Cine erau însă acești tineri parașutați de americani în România ocupată de sovietici? Erau români, refugiați politici în țările occidentale. Cei mai mulți dintre ei au fost recrutați din rândurile legionarilor.

Ei erau instruiţi în prelabil de serviciile secrete americane și franceze. Instrucția lor se făcea în bazele militare americane din zona franceză de ocupaţie. Operațiunile făceau parte dintr-un proiect mai amplu, subordonat direct preşedintelui american Harry Truman şi celui francez Vincent Auriol, și care viza implantarea în țările ocupate de URSS a unor agenți, cu scopul de a transmite informații strategice, dar și de a încuraja rezitența anticomunistă din aceste țări. Trei țări au fost vizate de acest proiect militar secret: Ucraina, Albania și România. Șeful operaţiunilor acoperite ale CIA în Balcani, Gratien Yatsevich, confirma că operaţiunile desfăşurate în România s-au aflat pe locul doi, după Albania, ca număr de agenţi şi resurse alocate. Iar Gordon Mason, fostul şef al staţiei CIA la Bucureşti între 1949-1951, declară că “agenţii ce urmau să fie paraşutaţi aveau misiunea să contacteze grupurile de rezistenţă din munţi, să le dezvăluie interesul Occidentului pentru activităţile lor şi să aprovizioneze rezistenţa cu arme, muniţie, medicamente, fonduri. Staţiile radio urmau să fie înmânate rezistenţilor pentru a le asigura contactul cu occidentul”. Parașutiștii urmau să încurajeze combatanții din Rezistență pentru a acționa contra trupelor sovietice în cazul unui război.

Decizia trimiterii unor voluntari din emigrație în țările Europei de Est a fost determinată de informaţiile obţinute de Foreign Office, conform cărora mişcarea de rezistenţă din România a cunoscut o creştere semnificativă începând cu 1949. Aceleaşi informaţii dezvăluiau că Rezistenţa beneficia de sprijinul ţărănimii. Rapoartele vorbeau de aproximativ 30.000 de oameni implicaţi în Rezistenţă în timp ce liderii acesteia avansau cifra de 60.000. Concomitent, se înregistra o creştere a interesului SUA pentru românii din emigraţie, pe fondul desfiinţării la București a Oficiului American de Informaţii, considerat de sovietici un „butoi de pulbere ce putea declanşa oricând o revoluţie anticomunistă în România”. Comuniștii înscenaseră procese funcționarilor și ofițerilor OAI, care era prezentat ca o „instituţie odioasă de spionaj şi terorism” menită să oprească „cursul României spre democraţie şi progres.”

În acest context începea recrutarea refugiaţilor români în lagărele din Germania, Austria și Iugoslavia de către Oficiul de Coordonare Politică. OPC fusese înființat în 1948, fiind finanţat din fondurile planului Marshall, și avea să devină curând o ramură de contraspionaj a CIA. La înființarea OPC contribuise decisiv Frank Wisner, care devenise și conducătorul acestuia. Frank Wisner fusese şef al Biroului de Servicii Strategice (OSS) din România între 1944 și 1948. Era un bun cunoscător al realităţilor acestei părţi a Europei. El infiltrase agenți OSS în Partidul Comunist Român, obținând informații despre proiectele sovieticilor de ocupare a întregii Europe. Mai târziu, unii oficiali americani aveau să-i reproșeze lui Wisner o atitudine antisovietică excesivă în perioada de început a războiului rece. Dar la acel moment, tocmai atitudinea sa anticomunistă determinase autorităţile americane să înfiinţeze OPC.

Inițial, OPC avusese misiunea recrutării unor elemente din taberele de refugiaţi de pe teritoriul  Germaniei, Austriei şi Iugoslaviei, în perspectiva creării unor reţele de agenţi ai serviciilor secrete americane, franceze şi engleze în ţările blocului sovietic. Wisner însă dorea să imprime OPC-ului un pronunţat profil de propagandă și război economic mergând până la sabotaj, subversiune împotriva statelor ostile şi mai ales asistență acordată grupărilor clandestine de rezistenţă.

Practic, Wisner, care devenise unul dintre cele mai influente personaje ale noului CIA, își propunea constituirea din rândurile refugiaților Europei de Est a unei coloane a V-a antisovietice, alcătuite din formațiuni paramilitare subversive, implantate în țările ocupate de URSS. Numele de cod al operaţiunii a fost “Bloodstone“ (Piatra sângelui), aluzie la o legendă conform căreia piatra pe care s-a scurs sângele lui Hristos în timpul crucificării poate conferi invizibilitate celui ce o deține.

În acei ani, statele care fuseseră în război aliaţii Uniunii Sovietice, se reorientau pe linia unei ample defensive anticomuniste menite să apere civilizaţia europeană. Occidentalii conştientizau pericolul pe care îl exercitau asupra Europei libere diviziile sovietice staţionate pe Oder, în vreme ce NKVD furniza neîncetat instabilitate și subversiune în Franța, Italia, dar și în Grecia, unde gherile comuniste continuau să lupte în munți împotriva guvernului proocidental. Cancelariile occidentale constatau că stabilirea unui modus vivendi cu blocul sovietic era o utopie ce putea fi scump plătită de restul popoarelor Europei. Vorbim, așadar de o reconsiderare a politicii externe a vechii administraţii Roosevelt, ale cărei efecte dezastruoase aveau să fie simțite în perioada paraşutărilor, când cârtiţele KGB infiltrate în serviciile speciale engleze şi americane – în mod special rețeaua funestului Kim Philby – aveau să transmită Moscovei informaţii importante despre aceste operațiuni. În  acest context, măsurile draconice luate de administraţia Truman împotriva comuniştilor din SUA ori vânătoarea de bolșevici a senatorului Joe McCarthy, s-au dovedit perfect întemeiate.

Cum decurgeau parașutările

Refugiații recrutați în cadrul operațiunilor erau antrenați în zona franceză de ocupaţie a Germaniei – la Issny, Biberach, Lindau, şi respectiv în Franţa (Longjoumeau, Montfermeil, Andilly si Chevilly la Rue). După stagiu, voluntarii erau transportați cu avioane militare în Grecia. De aici, un alt avion survola teritoriul Bulgariei, unde lua direcția Est, zburând la foarte mică altitudine, sub 100 m, deasupra Mãrii Negre, pentru a nu apărea pe radarele bulgărești și românești. Avionul făcea apoi o curbă de 180 de grade, zburând tot la rasul apei, apoi survola la mică înălțime Dobrogea și Câmpia Română. Doar în apropiere de locul paraşutării era nevoit să ia înălțime, până la cel puțin 300 m. În acel moment avionul apărea pe radarele românești, lucru care se întâmpla și în situațiile când trebuia să treacă Carpații (unele lansări s-au făcut în Transilvania). Aceasta mărea enorm riscul operaţiunii. Pentru a nu fi interceptat de aviaţia de vânătoare comunistă, pilotul nu mai avea timp să caute cu precizie locul de paraşutare. În plus, fiind noapte sau vreme nefavorabilă, recunoașterea locului era cu atât mai dificilă. Așa se explică de ce majoritatea parașutărilor s-au făcut departe de coordonatele stabilite.

De ce legionarii?

Dintre cei 70.000 de români aflați în taberele de refugiați din vestul Europei, serviciile secrete occidentale estimau între 20.000 și 50.000 numărul românilor dispuși să lupte împotriva comunismului. Problema era că majoritatea acestora nu dispuneau de o experiență militară sau de aptitudini adecvate acestui gen de misiuni. Reprezentanții partidelor istorice din exil nu au putut furniza deloc elemente corespunzătoare acestui proiect. De aceea, CIA a fost nevoită să se orienteze spre numeroasa și bine organizata comunitate legionară din exil. Aceștia s-au declarat dispuși imediat să pornească în astfel de misiuni. Unii dintre ei aveau deja experiența unor acțiuni similare, fiind instruiți de Germania nazistă în tehnici de gherilă și parașutați în România ocupată de sovietici în 1944-1945. În necesitatea combaterii comunismului, CIA a văzut o oportunitate în experiența lor paramilitară, în buna lor organizare și solidaritate, dar mai ales în anticomunismul lor radical. Proiectul fiind subordonat direct președinților Truman și Auriol, este de la sine înțeles că aceștia au fost la curent cu participarea legionarilor și au aprobat-o. De asemenea, a existat și aprobarea Comitetului Național Român și a Regelui Mihai personal. Legionarii aveau să fie deosebit de apreciați în acest context, ei înțelegând uriașa oportunitate ca autoritățile occidentale să-și îmbunătățească percepția cu privire la mișcarea lor. Liderii legionari au acceptat oferta americană și, în consecință, au ajuns să joace un rol important în recrutarea și coordonarea viitorilor agenți.

În costisitorul proiect au fost selectați 100 de voluntari, 50 dintre ei urmând să fie parașutați în interiorul țării, în timp ce alți 50 urmau să îi susțină din exterior.

Echipele sacrificiului

Prima echipă, ai cărei membri nu au fost legionari, parașutată în noaptea de 18/19 octombrie 1951, în zona Munților Făgărașului a fost alcătuită din: Constantin Săplăcan, Wilhelm Spindler, Gheorghe Bârsan, Matias Bohm și Ilie Puiu s-au dovedit o pradă ușoară pentru Securitate, vădind carențe de instrucție și lispa experienței mai vechi în activitatea clandestină. Guvernul comunist va trimite SUA o notă de protest, acuzând ingerințe în problemele interne ale României și faptul că agenții fuseseră trimiși „pentru a pune în aplicare acte de sabotaj și de spionaj contra armatei române”. Cu excepția unuia din ei, care apucase să folosească fiola cu cianură, membrii echipei aveau să fie judecați și executați la sfârșitul lui 1951.

Tot în 1951, în noiembrie, a fost parașutată lângă Agnita echipa numită “Jaques”, formată din legionarii Ion Samoilă, Ion Golea și Ion Tolan. Aceștia se vor menține aproape doi ani, transmițând informații în vest și făcând legătura cu rețele clandestine de anticomuniști. Din păcate, Ion Golea a eșuat în încercarea de a contacta gruparea de partizani condusă de Ion Gavrilă Ogoranu, tocmai din cauza măsurile de conspirativitate ale membrilor acesteia.

În noaptea de 1/2 octombrie 1952, undeva în zona Calafatului, a fost parașutată echipa cu numele de cod „Robert”, alcătuită din Mircea Popovici și Alexandru Tănase. Împreună cu cei din echipa Jaques, aceștia vor răspândi mii de manifeste în timpul Festivalului Mondial al Tineretului de la București, din vara lui 1953.

Echipa “Pascal”, compusă din Gheorghe Gheorghiu, Constantin Gigi și Făt Savu, a fost lansată la 1 iulie 1953, în Munții Apuseni. Capturați de Securitate, aceștia vor ceda și vor fi întorși împotriva Aliaților, acceptând să transmită în Occident informațiile montate de comuniști. În schimbul trădării, ei nu au fost condamnați și au trăit în continuare în România comunistă cu identități false.

Tot în iulie 1953, în pădurile dintre județele Satu Mare și Sălaj au fost parașutați Sabin Mare – fost ofițer în Armata Regală a României, Ilie Rada și Gavril Pop, în cadrul echipei “Fiii Patriei”. Anterior fugii sale din țară, Sabin Mare avusese legături cu Ion Gavrilă Ogoranu, al cărui grup de rezistență îl aprovizionase  cu arme și informații. Ajuns în vest, el informase pe americani despre rezistența din munți. Revenit în țară, el a eșuat în recontactarea partizanilor din Făgăraș, deoarece persoanele de legătură stabilite anterior cu Gavrilă, din satele de la poalele Făgărașilor, fuseseră între timp arestate de Securitate. Sabin Mare avea să cadă în luptă cu Securitatea, în timp ce Gavrilă Pop avea să fie capturat. Ilie Rada a fost singurul parașutat despre care se știe că a reușit să se întoarcă în Occident pe cale terestră. După 1990, el avea să relateze într-un interviu acordat Radio România Actialități, cum a ieșit în Iugoslavia, unde a folosit parolele stabilite între serviciul secret iugoslav și cel american, fiind extras de aceștia în cele din urmă. A fost verificat îndelung de CIA, pentru a nu fi devenit agent dublu, după care a trăit în Franța, sub protercția serviciilor secrete franceze.

Un alt agent a fost aromânul Bebi Toma, capturat de Securitate chiar la aterizare. Și acesta va accepta colaborarea cu Securitatea, până la prinderea celorlalți camarazi ai săi. El nu va fi condamnat la moarte, dar va fi închis până la grațierea generală din 1964, murind la scurt timp ca urmare a bolilor căpătate în detenție.

În octombrie 1953, comuniștii organizează un proces în care vor fi judecați 13 luptători: 7 parașutiști și 6 gazde și susținători locali ai acestora. Există stenograma ședinței Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, în care Gheorghe Gheorghiu Dej ordonă ca pedeapsa celor 13 în proces să fie condamnarea la moarte. Ei au fost executați la 31 octombrie 1953, la Fortul 13 Jilava. În felul acesta, liderul comunist dorea să lovească în americani, acuzându-i de metode teroriste de acțiune împotriva României comuniste. Pe lângă aceștia, au fost condamnați, în procese conexe, la ani grei de închisoare, alte zeci de oameni, rude, familii, prieteni și susținători ai luptătorilor parașutați. Mulți dintre ei aveau să sfârșească în detenție, ca urmare a condițiilor de exterminare din închisorile politice.

Au existat presupuneri cu privire la faptul că executarea parașutiștilor ar fi fost impusă de sovietici, care oricum exercitau un cvasicontrol asupra României comuniste, ca un răspuns la decizia administrației SUA de a îi executa, în același an, pe soții Rosenberg, dovediți ca spioni în favoarea URSS, căreia îi furnizaseră inestimabile informații tehnice din programul nuclear american.

Trădări și ingratitudine

În 1954, proiectul de parașutare a unor agenți în statele ocupate de sovietici avea să fie abandonat, în ciuda resurselor logistice colosale investite în el. S-a invocat apariția unor modalități mult mai eficiente de obținere a informațiilor din teritoriul inamic. Dar principalul motiv l-a constituit reorientarea politicii externe americane față de URSS, inițiată de președintele Eissenhower, prin adoptarea principiului status-quo-ului și coexistenței pașnice pe glob a două sisteme politice diferite. Proiectul unor confruntări militare cu sovieticii în Europa avea să fie îngropat.

În general, se va înregistra un recul al activităților anticomuniste și antisovietice americane îndreptate spre Europa de Est, context în care Frank Wisner va suporta o pierdere de poziție în favoarea mai versatilului Allen Dulles, devenit între timp director al CIA. Lipsa unor reacții adecvate din partea SUA față de reprimarea brutală de către sovietici a Revoluției din Ungaria, în 1956, avea să-i certifice lui Frank Wisner faptul că Europa de Est era definitiv abandonată. Se simțea vinovat că, prin Radio Europa Liberă, încurajase acțiunile insurgenților maghiari, pe care-i făcuse să creadă că America îi va susține. Aceleași mesaje fuseseră transmise constant Conștientizând că mii de agenți din rețelele lăsate de el în România, Ungaria și în Balcani aveau să fie măcelăriți de comuniști, el avea să sufere o profundă depresie psihică în acel an. Peste câțiva ani avea să se pensioneze și în 1965 se va sinucide.

În România, toți cei condamnați în loturile aferente procesului parașutiștilor din 1953 vor executa pedespe grele cu închisoarea, iar o bună parte vor muri în temnițe. Elena Stetin, sora lui Alexandru Popovici, ca și tatăl acestuia, vor deceda în detenție, ca urmare a condițiilor inumane de viață. Sora luptătorului Ion Samoilă, Ileana Samoilă-Opriș, va da naștere fetiței sale în detenție, iar iubita acestuia, Maria Muscalu, nu își va mai revedea ani la rând fetița născută înaintea arestării.

După căderea comunismului, susținătorii eroilor parașutați și rudele acestora nu vor primi nici un fel de atenție din partea statului român sau Ambasadei SUA. Au beneficiat doar de indemnizațiile aferente Decretului-lege 118/1990 oferite, de altfel, tuturor deținuților politici, dar nu a existat nici un gest de considerație sau de onorare a contribuției și suferinței lor. Mai mult de un deceniu după 1989, dosarele Securității referitoare la acest episod au continuat să fie secretizate. Doar Ileana Samoilă și ulterior, din 2010, Fundația Ion Gavrilă Ogoranu, au comemorat public pe acești oameni care au renunțat la viața tihnită din Occident, întorcându-se să lupte pentru eliberarea țării lor.

NOTĂ: Studiul istoric dedicat operațiunilor de parașutare în România anilor 1951-53, împreună cu interesante documente istorice, poate fi găsit în cartea Mesagerii Libertății, care poate fi comandată de la Librăria Rezistența sau la Tel./WhatsApp 0722749249, e-mail: ogoranu@gmail.com.