Părintele Vasile Pătraşcu. 18 ani de la plecarea în Veşnicie…

Se împlinesc sâmbăta, 23 septembrie, 17 ani de la plecarea către Cer a dragului nostru părinte Vasile Pătraşcu. Luptător anticomunist, lider al Frăţiilor de Cruce din fostul judeţ Tutova, deţinut politic timp de 16 ani şi unul dintre cei mai chinuiţi în cadrul experimentului reeducării prin tortură de la Piteşti, părintele Vasile a fost o lumină în viaţa a mulţi, foarte mulţi oameni. Şi-a închinat întreaga viaţă slujirii lui Dumnezeu şi neamului românesc. În fiecare zi de miercuri, vineri şi duminică, uliţele satului Nefliu (Măgurele-Ilfov) erau pline de automobile venite din toate zonele ţării sau chiar din străinătate. Slujbele făcute de acest om care literalmente se lupta cu diavolul, uneori adevărate exorcizări, deveniseră celebre. Nefliu devenise un adevărat fenomen mistic, iar aura părintelui Vasile Pătraşcu era sporită de martiriul omului care cu adevărat se coborâse o vreme la Iad, în chinurile Piteştilor…
Minunile săvârşite de acest sfânt al închisorilor sunt mărturisite şi azi de cei izbăviţi de posesiunea demonilor.
S-a ridicat, lin şi luminos cum a şi trăit, în ziua de 23 septembrie 2006, către veşnicia dumnezeiască spre care năzuise neîncetat.
Dumnezeu să-l odihnească! Părinte Vasile Pătraşcu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!…
_____________________
AUTOBIOGRAFIE

M-am născut în ianuarie 1922 în oraşul Bârlad, din români ortodocşi din neam în neam. Am urmat şcoala primară şi liceul în oraşul Bârlad, apoi Academia de Înalte Studii Economice din Bucureşti.
Am fost arestat la 16 mai 1948 şi condamnat la 15 ani muncă silnică, apoi la încă 10 ani muncă silnică pentru „organizare subversivă”, fiind încadrat, ca toţi deţinuţii politici, la Legea nr. 209, „uneltire contra siguranţei statului”.
Am trecut prin următoarele temniţe ale „raiului bolşevic”: Ministerul de Interne în două rânduri, Jilava în cinci rânduri, Uranus, Piteşti, Gherla, Aiud în trei rânduri, Alba-Iulia, Galaţi în mai multe rânduri, Focşani, Ploieşti în două rânduri, Codlea, Iaşi, Periprava, Bârlad în mai multe rânduri.
La Ministerul de Interne am fost supus la anchete prelungite de 70 şi 80 de ore, fără masă, fără somn sau odihnă. De la Interne, primul lot de condamnaţi am fost expediaţi la Piteşti, prin martie-aprilie 1949. Aici era filtrul lui Nicolski, împuternicitul Moscovei pentru România, secondat de generalul Dulgheru (pe numele adevărat, Dulbergher), şeful anchetelor pe ţară, de ofiţerul politic de la Piteşti, Marina Iţicovici, şi alţii din echipa lor.
În timpul anchetelor, am fost dus în biroul lui Dulgheru în trei rânduri şi mi s-a zis: „Nu vrei să spui? Lasă că avem noi grijă să nu vă mai facem Academie din închisori! Ai să spui tu în minele de mercur din Urali!…” După noi, au mai venit alte loturi, de la Iaşi, Suceava, Cluj, Timişoara, Craiova, Braşov etc. Capacitatea celulelor era de maxim patru persoane, pentru că erau două paturi. Au pus şi şapte, şi nouă persoane într-o celulă de doi pe patru metri. În celulele negre au băgat şi 20-30 de deţinuţi – ca viermii în rană…
Toţi deţinuţii au trecut prin faţa lui Marina Iţicovici, care nota capacitatea de rezistenţă a fiecăruia. Apoi comandantul închisorii, Dumitrescu, împreună cu o ceată de gardieni, a năvălit peste cei din Camera 4 Spital, bătându-i până la mutilare şi zvârlindu-i pe priciuri ca nişte pachete cu oase şi carne sfărâmate. După aceasta i-au dat în primire lui Ţurcanu şi echipei lui.
În camere se făcea „reeducarea”. Se juca „volei” cu tine şi nu conta unde te loveau. În faţa mea, unul a primit o lovitură în ficat şi a murit pe loc. Te băgau cu capul în tineta de murdării (urină, materii fecale, sânge, puroi, flegme) şi îţi făceau „botezul” până la gât, fără să-ţi dea voie să te speli după aceea. Eu am fost pus să mănânc şi să beau un borcan de trei kilograme de astfel de murdărie.
Capul îmi era umflat cât ciutura, ochiul stâng nu se mai vedea, maxilarul stâng mi s-a spart. Băgam cârpa sub buza superioară şi scoteam fistule cu sânge şi puroi. Fesele şi tălpile îmi erau negre, picioarele amândouă umflate ca nişte butuci din pricina loviturilor. Pentru a se dezumfla, mi-am înfăşurat picioarele în nişte izmene ude, ridicându-le pe pereţi. Altădată au pus cincisprezece persoane deasupra mea, în stivă, în spaţiul dintre perete şi prici. Peste al cincisprezecelea a mai plonjat unul, ca strivitura să fie mai mare. Am umflat pieptul cu aer şi am proptit coatele pe ciment. Am ţinut până la al optulea, după aceea am dat drumul la aer şi toate coastele din dreapta s-au rupt.
La Camera 1 Subsol, şef al „comitetului de reeducare” era Mărtinuş. La ordinul lui: „Bandiţilor, sub priciuri fuga marş!”, toţi intrau sub prici, iar el lovea cu un drug ce mai rămânea afară. Odată eu, nemaiavând unde intra, am rămas cu trei sferturi din corp afară – loviturile de drug s-au oprit în coloana mea vertebrală. Repetându-se în acelaşi loc, au făcut trei vertebre să cedeze, intrând înăuntrul coloanei, după care n-am mai putut mişca nici un deget. Însă Dumnezeu mi-a remediat mutilarea trupului… Tot la Camera 1 stăteam pe prici, sub geam, pe la 12 noaptea. Era în ianuarie, geamul deschis, iar eu învelit cu o pătură subţire ca tifonul. Stăteam sub pătură, cu genunchii la gură, când văd că zboară pătura de pe mine şi aud vocea lui Mărtinuş: „Ce faci, banditule?” Eu, liniştit şi simplu, i-am răspuns: „Mă rog” – ceea ce şi făceam. Parcă i-aş fi dat cu o muchie de topor în cap. A amuţit.
În Camera 2 Subsol, unde era şef de „comitet” Leonida Titus, am fost „făcut” preot, îmbrăcat într-o pătură a lui Sandu Ghica. Mi s-a dat gamela şi o lingură ca să „împărtăşesc” cu murdărie din tinetă 70-80 de oameni. Nevrând să execut ordinul, au venit din fundul camerei cu o bâtă înfăşurată în sfoară şi mi-au dat în cap. M-am prăbuşit. M-au udat cu apă şi m-au pălmuit până mi-am revenit. Pe cap aveam o umflătură mare. Au pus pe unul să-mi „întindă” umflătura cu dosul gamelei, ceea ce îmi producea nişte dureri înspăimântătoare. Tot la Camera 2 am stat pe tinetă două zile şi o noapte într-un picior, cu mâinile în sus. Ajunsesem desfigurat, livid, nu mai semănam a om. Atunci am văzut broboane de sudoare ieşindu-mi din piele, cu un fir foarte subţire de sânge. Văzându-mă în starea aceea, Titus le-a spus celorlalţi: „Bandiţilor, îl vedeţi? Toţi veţi fi ca el!”
În Săptămâna Mare a Sfintelor Paşti au făcut „demascarea” preoţilor şi călugărilor – cea mai mare blasfemie la adresa lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului. Eu sunt preot al lui Hristos şi ştiu şi cred că este iad, dar ce a fost în Săptămâna Mare la Piteşti cred că a fost mai rău decât în iad…
La Aiud am stat în zarcă şi în celular cu preotul Nicolae Pâslaru de la Roman, cu preotul Barnovescu de la Bârlad, cu ieromonahul Iustin Pârvu de la Petru-Vodă, cu preotul Mihai Lungeanu de la Iaşi, cu ieromonahul Ioan Iovan de la Recea. Acolo îmi făceam rânduiala zilnică de rugăciune. Programul zilei era numai în genunchi, în colţul celulei, afară de închidere-deschidere şi mese. În felul acesta zburau zilele ca şi cum nu ar fi fost.
Acolo, la Aiud, în zarcă, după nouă ani de cereri în rugăciune, mi-a dat Dumnezeu preot pentru spovedanie, pe părintele Nicolae Pâslaru, de am stat numai cu el singur şi m-a spovedit o zi întreagă. A scos două fire de aţă din saltea, le-a răsucit, le-a sfinţit ca epitrahil şi apoi m-a spovedit. În temniţă şi în prizonierat, aşa au făcut preoţii ortodocşi români…
Tot atunci, studentul la medicină Mihai Lungeanu, fiu de preot, care executase 10 ani de temniţă şi acum venise cu o condamnare nouă, de 15 ani, ne-a adus de afară o pungă foarte mică din pânză de paraşută, în care erau ascunse Sfintele Taine uscate, care au fost de mare preţ pentru noi. Din felia de pâine pe care o primeam la masă, luam miezul şi îl frământam. După aceea, luam bucăţi cât mazărea şi le făceam plate. Cu acul, luam din punga cu Sfinte şi puneam pe biluţele acelea făcute plate, apoi ridicam marginile ca la „poale-n brâu”, le făceam rotunde şi iar plate. Se uscau şi le puneam în cele două tivuri de la un prosop cu care nu mă ştergeam niciodată sau la gulerul şi manşetele unei cămăşi. Erau cât un bob de linte mai mare. La percheziţie nu puteau să-şi dea seama, căci erau prea mici. În posturile cele mari transmiteam unui preot de pe celular numele de botez ale fiecăruia, iar la ora 6:00, când băteau clopotele la Biserica Ortodoxă din Aiud, cădeam toţi în genunchi în celule şi ne făceam spovedania, iar preotul dădea dezlegare.
În 1953, la Securitatea din Bârlad, m-au ţinut şapte zile şi şapte nopţi pe un scaun în spatele unui dulap de arhivă din camera ofiţerului de servici. Eu n-aveam treabă cu ei, programul meu era destul de încărcat: două Acatiste, două Paraclise, 15.000-20.000 de „Doamne Iisuse…” Repetam în gând Evangheliile şi Epistolele, ca să nu le uit.
În timpul unei anchete, le-am cerut hârtie şi cerneală ca să scriu o declaraţie. Pe coala de hârtie am scris: „N-am fost şi nu voi fi nici o secundă din viaţa mea cu dumneavoastră. Rămân alături de cei ce-L au pe Hristos. Semnat: Vasile Pătraşcu”.
Seara mi-au dat varză cu carne. Când am gustat din zeamă cinci linguri, am simţit gustul de sodă de vase. De la acele linguri, în şase ore m-am făcut mai galben decât portocala. Văzându-mi culoarea feţei, m-au pus în dubă şi m-au expediat la penitenciarul Focşani, unde cincisprezece zile n-am mâncat nimic şi am băut numai apă fiartă. Au trimis un locotenent-major să vadă cum mă comport şi dacă n-am murit. După alte cincisprezece zile m-au dus la infirmerie, unde un deţinut bolnav s-a oferit să-mi dea de la bagajul lui două tuburi mici de meteonină, care au fost salvarea ficatului meu. Felcerul de la Focşani mi-a spus că n-a văzut în viaţa lui un astfel de icter. Am trăit 87 de zile cu jumătate de kilogram de cartofi cât nucile – atât era raţia – şi Dumnezeu m-a salvat. În urma acestei otrăviri, ani şi ani n-am mai putut suporta uleiul sau grăsimea.
După expirarea pedepsei, mi s-au mai dat doi ani de „administrativ” la Periprava, în Deltă. De la Periprava m-am eliberat împreună cu 200 de preoţi, între care era şi părintele Ilie Lăcătuşu.
Am ajuns acasă, la Bârlad, pe la trei noaptea. Am sărit gardul. Câinele era altul, nu mă mai cunoştea. Mama a ieşit afară şi a întrebat cine e. Ştia că eu sunt mort din 1957, când a primit acasă ceasul de buzunar pe care-l pusesem la bagaje la Aiud. Când mi-a recunoscut vocea, era mai să cadă jos. Am sprijinit-o şi am intrat în casă. Am întrebat-o unde este tata şi mi-a răspuns că e plecat la ţară. I-am zis că nu mai sunt copil, că moartea a trecut pe lângă mine de sute de ori, dar Dumnezeu m-a scăpat, şi am întrebat-o din nou: „A murit?” Mi-a spus că murise de doi ani, cu durere în suflet că cei doi băieţi ai lui erau în temniţă. Acela a fost cel mai greu moment din viaţa mea.
La ieşirea din temniţă, i-am închinat toată suferinţa mea lui Dumnezeu:
– Doamne, Ţie Îţi închin toată suferinţa mea. Pe cei ce m-au torturat iartă-i, miluieşte-i şi-i sfinţeşte pe dânşii. Iar dacă au nevoie de zile din zilele mele, sunt gata să le dau, căci „comoara sufletului şi a minţii e să iubeşti pentru a putea ierta”.
La ieşirea din temniţă, voiam să merg în nordul Moldovei, să mă călugăresc, însă duhovnicul meu mi-a spus să rămân în lume, nu de unul singur la călugărie. Şi am rămas în lume…

(Pr. Vasile Pătrașcu – Text publicat în revista Familia Ortodoxă, nr. 9, anul 2010, pp. 8-11)

Un moment de tihnă spirituală cu părintele Vasile Pătraşcu. Nefliu, Măgurele, iulie 2003, în perioada dificultăţilor întâmpinate la reînscrierea Partidului Totul pentru Ţară (Pentru Patrie) în baza noii legi 14/2003, cu 25000 adeziuni… Aici tocmai îmi fredona nişte cîntece legionare foarte puţin cunoscute…