Părintele Sofian Boghiu Mărturisitorul

La București, am fost mutat în altă cameră, mai luminoasă, cu un singur pat și cu un deținut în ea. Purta barbă și păr lung, avea ochi senini și plini de evlavie. De la prima vedere , părea să fie călugăr, și era chiar ieromonah.

Părintele Sofian Boghiu, călugăr feciorelnic de tânăr, și-a închinat viața Domnului nostru Iisus Hristos, trăind împreună cu alți câțiva tineri la Seminarul de la Cernica, până ce a fost tuns călugăr.

Făcea parte dintre preoții călugări, care au făcut din Mănăstirea Antim din București un ”Rug aprins”, unde se slujea Domnului, ziua și noaptea, fără pauză, imediat după ocuparea țării de către Armata roșie.

Figură blândă și trăitor profund în Domnul, am împărțit pentru câtva timp salteaua unui singur pat din celulă. Mi-a ascultat povestea suferințelor mele, întărindu-mă în credință. M-am spovedit și mi-am mărturisit păcatele tinereții mele, sfătuindu-mă să repet spovedania și după ce mă voi elibera, unui preot înveșmântat. I-am povestit și favorul pe care mi l-a făcut Maica Domnului, când mi s-a arătat în închisoarea Lefortovo din Moscova. M-a crezut și m-a îndemnat să las scrisă această vedenie.

I-am mărturisit și dorința mea de a mă călugări, dacă mă voi elibera și m-a sfătuit că, în situația de față, ar fi mai bine să-mi întemeiez o familie deoarece, ca fost deținut politic, n-am să fiu lăsat în pace, ca să pot face adevărată călugărie.

N-am stat mai mult de trei săptămâni împreună, dar acele zile mi-au fost zile de lumină și îndemn pentru trăirea în Hristos.

(Nicu Popescu Vorkuta – Crez și adevăr, București, 2009, pag. 264-265)

Părintele Sofian, chipul sfințeniei

În ziua de prăznuire a Înălţării Sfintei Cruci, 14 septembrie, dimineaţa, chiar în timp ce se săvârşea Dumnezeiasca Liturghie, Părintele Sofian a trecut la cele veşnice în chilia sa de la Mânăstirea Antim. Peste numai trei săptămâni, adică pe data de 7 octombrie, ar fi împlinit vârsta de 90 de ani.

Viaţa Părintelui Sofian s-a identificat la modul propriu cu viaţa Mânăstirii Antim, al cărei stareţ a fost peste o jumătate de veac. Duhovnic, slujitor, predicator şi stareţ. Singurul lucru care-l scotea din mânăstire era ascultarea sa de pictor bisericesc.

Acest lucru nu s-a mai întâmplat însă prea des în ultima perioadă din viaţă.

Dacă ar fi să ne oprim la cea mai importantă, din punctul nostru de vedere, caracteristică a a personalităţii Părintelui Sofian, atunci am numi fără rezerve discreţia şi delicateţea prezenţei sale.

Deşi cu o personalitate foarte puternică, Părintele Sofian s-a păstrat totdeauna într-un plan mai îndepărtat al vieţii publice, în postura de retras din lume, ca un adevărat monah, în ciuda faptului că vieţuia într-o mânăstire aflată în inima capitalei. Sfinţia sa a reuşit să-şi păstreze acest statut chiar şi în perioada de după schimbările din 1989, când Biserica şi, mai ales, părinţii duhovnici cunoscuţi au fost asaltaţi de lume şi de mijloacele de comunicare în masă. Părintele nu refuza pe nimeni. A apărut şi la televizor, a participat la emisiuni radio, a ţinut conferinţe în săli publice, a făcut parte din jurii la diferite concursuri, a fost prezent la diferite manifestări bisericeşti.

Nimic din toate acestea nu i-au afectat imaginea de monah retras din lume, participând la cele ale lumii ca un simplu vizitator. Tăcut cel mai adesea, vorba scurtă şi cuvântul măsurat cu multă acrivie, tonul extraordinar de blând şi inofensiv, te incredinţau că ai in faţa un om mai curând întors spre lumea adâncă a fiinţei sale, a cărei uşă o deschidea fără zgomot oricui dorea să pătrundă acolo. Vorbea foarte încet, cu atâta delicateţe, de parcă ai fi zis că este atent ca nu cumva să atingă fizic cu cuvintele sale pe cineva.

Biografia Părintelui, deşi impresionantă, este mai curând necunoscută celor mulţi şi chiar celor mai apropiaţi. Acest lucru, tot datorită smereniei sale adevărate, care-l făcea să nu vorbească despre sine, nici chiar despre evenimentele cele mai importante din viaţa sa. A făcut parte din galetia marilor personalităţi culturale şi duhovniceşti care în perioada de instalare a regimului comunist, ateu, în România au organizat mişcarea duhovnicească Rugul Aprins în jurul Mânăstirii Antim, a fost închis o bună perioadă de timp în închisorile comuniste, elemente care ar scoate singure la suprafaţă biografia oricui. Teolog şi artist plastic în acelaşi timp, a pictat nenumărate biserici în ţară şi în străinătate, făcând parte decenii de-a rândul din Comisia naţională de pictură [bisericească].

Cine a stat sub epitrahilul sfinţiei sale, în orele prelungite deseori peste miezul nopții în biserica Mânăstirii Antim, a gustat din plin nu numai din dulceaţa cuceritoare a cuvântului său, ci şi din bunătatea şi blândeţea fără de margini ale Părintelui, pe cate personal le-am trăit deseori ca pe un ecou al bunătăţii lui Dumnezeu. Nimic din ceea ce mărturiseai nu era prea grav. Totul afla inţelegere şi iertare. Aproape că te supăra faptul că nu te certa, că nu-ţi dădea canon greu, că te primea mereu cu faţa iradiind de lumină şi blândeţe, de parcă erai prunc nevinovat. Altă explicaţie nu există pentru această atitudine decât aceea că Părintele Sofian, asemenea marilor părinţi ai Bisericii, ajunsese să prețuiască atât de mult omul, încât nici un păcat, nici o greşeală a acestuia nu mai reuşeau să-l coboare în ochii lui. Am învăţat astfel de la Părintele Sofian că păcatele oamenilor nu sunt prea importante, că nu trebuie să ne blocăm în considerarea lor, în analiza lor, că, oricât de păcătos ar fi cineva, nu încetează a fi om, şi prin urmare, nu încetează a fi, în fapt, mult mai însemnat decât păcatele sale.

Tot ca pe o actualizare a bunătăţii dumnezeieşti am simtit şi forţa de cuprindere extraordinară a Părintelui Sofan. Intruchipând cuvintele prin care Mântuitorul descrie bu-nătatea atotcuptinzătoare a lui Dumnezeu Tatăl, „Care face să răsară soarele şi peste cei buni şi peste cei răi şi dă ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”, Părintele Sofian primea în scaunul duhovniciei pe toţi cei care veneau la dânsul, fără niciun fel de discriminare sau de rezerve. De la Inalte feţe bisericeşti, arhierei ai Bisericii, distinşi oameni de cultură sau reprezentanţi de seamă ai vieţii publice şi până la cel mai umil om de pe stradă, toţi erau bine primiţi de Părintele: tineri şi vârstnici, învăţaţi sau oameni. simpli, bogaţi sau săraci, bărbaţi şi femei, călugări şi mireni, oameni sănătoşi sau cu anumite defidenţe de sănătate… Cine a fost prezent în serile de priveghi sau la inmortnântarea sfinţiei sale a putut vedea între miile de credincioşi care au venit să sărute pentru ultima dată mâna părintelui, oameni provenind din toate categoriile sociale, de toate vârstele.

Chiar mă întrebam uneori — nu cu răutate de ce nu face părintele o selecţie, pentru ca un duhovnic avansat ca dânsul să nu se mai ocupe de copii, în sufletul cărora nu a pătruns răutatea sau de băbuţe care vor fi ieşit de mult din vâltoarea ispitelor şi a păcatelor, ci de cei care au cu adevărat probleme duhovniceşti greu de rezolvat sau de cei care au responsabilităţi înalte în Biserică şi în societate.

După mintea mea, era ca şi când un chirurg renumit ar fi continuat să opereze apendicita, alături de cele mai complicate operaţii pe cord! Şi totuşi, până când puterile fizice i-au îngăduit, a fost duhovnicul tuturor! Pentru a cuprinde şi îmbrăţişa atâta lume, dar mai ales atâta diversitate era nevoie, ne închipuim, de multă dragoste şi de nesfârşită putere de jertfire de sine. Atât de accesibil era Părintele încât depindea numai de tine să fie şi duhovnicul tău. Iarăşi, judecând omeneşte, cred că uneori s-a abuzat de această disponibilitate a sa. […]

Nu încetaţi a vă ruga pentru noi, Cuvioase Părinte Sofian!

(Pr. Constantin Coman – Părintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București, 2012, pp. 220-225)

„Bătrânul cel frumos”

„Că sfânt ești, Dumnezeul nostru și întru sfinți te odihnești” cântă sfânta Biserică în slujba Utreniei. Atunci când cinstim pe Părinții și Frații noștri întru Domnul, pe cei care – printre noi – au fost mărturisitorii dreptei credințe, ai iubirii celei adevărate și ai bucuriei Cincizecimii, pe Însuși Domnul Dumnezeu Îl slăvim. Dar acești oameni pe care îi cinstim, de care ne amintim cu dragoste ca de adevărații următori ai Tradiției lui Hristos și ai Bisericii Sale, nu au dorit să fie respectați, cinstiți, sau distinși între alții. Nu au dorit decât un singur lucru: să ne facă să iubim pe Hristos și Biserica Sa, să ne facă să o iubim pe Maica Domnului, să-i facă pe credincioși să înainteze pe calea sfințeniei, care pentru făptura omenească este singura cale a desăvârșirii și a fericirii.

Asemenea și Părintele Sofian: nu ar fi dorit niciodată cinstire pentru sine; i s-ar fi părut că fură slava care I se cuvine singur Dumnezeului nostru. Cu toate acestea, dorind să mulțumim Domnului pentru că ne-a învrednicit să întâlnim asemenea frumoase și sfinte persoane; dorind și să încurajăm pe oamenii zilelor noastre, arătându-le realitatea sfântă și divino-umană a Bisericii care nu este nici vreo putere a acestei lumi, nici societate filantropică, ci adunarea mucenicilor și sfinților având drept cap pe Cel Ce este sfânt, pe Hristos adevăratul nostru Dumnezeu; năzuind să ușurăm inima noastră de povara recunoștinței, îndrăznim să aducem mărturie asupra a ceea ce a fost și asupra a ceea ce rămâne pentru noi – bunul și frumosul Părinte Sofian, „bătrânul cel frumos” cum zic grecii: kalogeron, care a dat în românește cuvântul călugăr. Părintele Sofian era un călugăr al Bisericii noastre.

Chipul Părintelui Sofian

Pentru noi, numele Părintelui Sofian amintește mai întâi un chip, căci numele fiecărei persoane este propriu icoanei sale, iar acesta este în primul rând chipul făpturii omenești, răspândind în jur darul său duhovnicesc, treapta sa de sfințire. Chipul fiecăruia dintre noi este mai mult sau mai puțin asemănător celui al lui Hristos, modelul său. Plin de înălțime umană și duhovnicească, obrazul Părintelui Sofian era foarte luminos, părul și barba foarte albe, privirea îngândurată sau zâmbitoare, ochii migdalați, nasul fin, buzele subțiri ca pe icoanele sfinților Bisericii noastre, capul – de obicei plecat spre piept, către inima în care se roagă mintea.

Privea în adâncul nostru, dar fără indiscreție, mai curând cu prietenie, cu iubire. Nu scruta: privea cu înțelegere. Privirea îi era îndreptată spre înăuntru, spre inima în care sălășluiește Numele, ori spre afară, către chipul aproapelui, sau către sfintele icoane, către prezența nevăzută a Prietenului omului. Părintele Sofian nu era foarte înalt. Însă, chiar așezat, părea că obrazul său era aplecat spre noi cu duioșie și cu milă, uneori puțin înclinat ca să asculte spovedania. Era chipul unui ascultător, o privire care asculta. Ochiul care ascultă se vede pe icoanele unora dintre sfinți. Ochiul acesta nu e lacom ca să prindă, ci e gata să primească; asemenea privire este făcută ca să primească, este ca o mână întinsă: o privire pentru împreună-vorbire și împărtășire. Chipul acesta ni se arată a fi plin de adâncimea tăcerii.

Glasul Părintelui Sofian

Cei ce l-au auzit îndrăgeau glasul acesta făcut să citească Sfânta Evanghelie în biserică și să cânte slavoslovia neîncetată. Era o voce gravă și adâncă, răsunând ca glasul care își cheamă fiul rătăcit. Dar Părintele Sofian putea vorbi cu dulceață, aproape într-un murmur, cu o notă de glumă sau de dragoste. Glasul său nu era tăios, nici când trebuia să fie aspru; era doar hotărât, fără duritate. Dar, de obicei, era mai curâd dulce și plin de smerenie, chiar când vorbea cu putere. Vocea aceasta avea o muzică a ei și atunci când stătea de vorbă; era asemenea unei cântări, atât era de plină de rugăciunea liturgică.

Părintele Sofian era cu totul pătruns de modul liturgic al viețuirii, se vedea din vocea și din gesturile mâinilor, din felul său de a se mișca fără grabă, ca într-o continuă cădelnițare. Cu greu s-ar despărți în el glasul de gest, căci ca și la sfinți, în persoana sa toate erau una. Monos, rădăcina cuvântului grecesc monachos, arată că monahul este unire întru Dumnezeu, unime omenească, ipostas desăvârșit. Gestul, mersul și glasul se împreunează ca să arate unitatea dinlăuntru a minții și inimii, în adevărata ne-pătimire, lipsă a patimii, apatheia Sfinților Părinților noștri.

Acest glas nu avea patimă, dar era plin de compătimire. Se năștea din tăcerea chipului și a mișcărilor. Înaintea lui, stătea tăcerea, căci Părintele Sofian nu se grăbea să vorbească: înaintea cuvântului său era câte o pauză; iar când vorbea o făcea cu măsură, încet, cu punctări de tăcere. Era un glas plin de tăcere.

Slujitorul

Prima imagine a Părintelui Sofian pe care am avut-o noi a fost cea a slujitorului: din străfundul bisericii Sfintei Mânăstiri Antim, îl priveam venind cu cădelnița din altar, abia făcând-o să sune, cu mișcări blânde, cu ochii întorși spre inimă. Mersul lui se mlădia cu blândețe, prelungindu-se ca o singură, unică mișcare de la altar, trecând prin toată biserica, o singură mișcare de dumnezeiască dragoste, cuprinzând adunarea celor bogați și a celor săraci. Cădirea lui era o îmbrățișare de maică: toți erau cuprinși în cercul iubirii dumnezeiești. Și se mișca precum o lumină albă, un abur cu chip omenesc. Străină vedere și plină de căldură, dând încredere învățăcelului care eram în acea vreme. Atunci am văzut cum poate fi cădirea – chipul slavei dumnezeiești, revărsându-se din altar către lume, așa cum se revărsa din Chivotul legământului pe vremea sfinților prooroci.

Părintele Sofian era pătruns, atât cât poate fi un preot, de adâncimea gesturilor liturgice. Nu era nici formalist, nici ritualist. Era doar conștient. Se spune despre trezvie că este semnul Duhului prin care se săvârșește tot ceea ce este bun, frumos și adevărat. Părintele Sofian săvârșea slujirea Sfintelor Taine cu toată trezvia pe care Duhul o dă sfinților Săi preoți. În altar, ca și în mijlocul bisericii, fiecare mișcare a sa era blândă și liniștită, mersul ușor și lin. Cred că aceasta se făcea pentru că păzea rugăciunea neîncetată în inima sa. Se mișca precum un om ce poartă un odor scump, ca acela care – purtând în vas licori de mult preț – se teme să nu le verse. Tot timpul mergea ca și când L-ar fi purtat pe Hristos plin de Duhul Sfânt în potir și pe disc. Și era simplu și firesc, căci viața întru Domnul este viața firească a omului. Cel ce a aflat firescul acesta, nu arată încordare sau efort de voință, ci acceptare, supunere și libertate. Părintele Sofian nu părea să facă eforturi; părea călăuzit de mișcarea vie a Sfintei Tradiții, de păzirea firească a tipicului, de cunoașterea adâncă a ritualului sacru al Sfintei Biserici.

Cu adevărat, slujirea aceasta era preoțească, era a unuia care se roagă pentru păcatele sale și pentru mântuirea tuturor. Părintele nostru întru Domnul făcea mult loc rugăciunii pentru cei vii, pentru cei bolnavi, pentru cei adormiți. Nenumărate ceasuri dăruise Părintele Sofian rugăciunii, fie în altar, fie în chilie. Era – fie el acum și în veac ! – omul neîncetatei rugăciuni de mijlocire în fața lui Dumnezeu. Iubea mult slujirea liturgică, marile prăznuiri mistagogice și lor le-a dăruit energia și sănătatea sa. Numai când fizic, lucrul i-a devenit cu neputință a trebuit să renunțe să mai slujească, primind să asculte din chilie cântările din biserică. Pretutindeni pe unde a fost, era omul rugăciunii și al slujirii.

Era riguros și precis, știind că Tradiția Bisericii nu ne aparține nouă; l-am văzut o dată mustrând cu asprime un cântăreț care se lăsase furat de un stil ușurel și lumesc: i-a amintit atunci, ce înseamnă cântarea liturgică a Bisericii.

Părintele duhovnicesc

Limba română numește duhovnic, iar limba greacă pneumatikos pe cel care ne călăuzește pe drumul mântuirii. Părintele Sofian urma sfintele canoane cu încredere, mai ales pe cele ale Sfântului Vasile. Nu se afla la el nici o slăbire. Cunoștea primejdia de moarte în care se află omul păcătos. Știa că ne putem împărtăși „spre osândă”. Folosea tradiția canonică a Sfinților Părinți spre mântuirea celui păcătos, nu spre apărarea ordinii morale sau bisericești. Știa că legea a fost dată pentru om.

Dar asculta vreme îndelungată pe fiecare credincios, fără ca vreodată să pară plictisit, ori să se pună pe sine mai presus. Era plin de milă, chiar când pedepsea. Lângă el am aflat și întrezărit ce înseamnă duhul orthodox în care dreptatea este măsura milei, acea cumpănă dumnezeiască între poruncă și libertate, între acrivie și pogorământ. Este o cumpănă care nu se află din cărți; se învață numai trăind în Biserică și fiind deschis suflării Duhului. Părintele Sofian avea această dreaptă socotință care e măsura adevăratei paternități duhovnicești. Nu căuta totuși, să aibă fii duhovnicești, lucru care a și nedumerit. Paternitatea sa era liberă. Nu căuta să aibă vreo putere. Era doar gata să răspundă la întrebări, să sfătuiască, să îndrume, să lege și să dezlege.

Învăța mai mult prin pildă, scump la vorbă și grăitor prin felul de a fi. Noi mai mult priveam către dânsul decât puneam întrebări. Așa cum s-a spus despre Sfântul Antonie cel Mare, era destul să-l vedem. Paternitatea lui stătea mai mult în împărtășirea duhovnicească a înțelesului și cuprinsului credinței și vieții creștinești. Lega și dezlega, urmând porunca Domnului; dar mai de preț era persoana sa, chip viu al paternității dumnezeiești. Este adevărat că zidea temeinic prin cuvinte. Dar aceste cuvinte erau mereu simple, scurte, smerite, ascunse în spatele celor ale Sfinților Părinți. Nu vorbea niciodată de la sine. Vorbea în numele Bisericii și al Capului ei, Domnul.

Mărturisim aici și că paternitatea sa era o maternitate. Cred că ne iubea. Ne trimitea scrisori pline de dragoste și de cinstire. Ne privea cu dragoste. Ne vorbea cu dragoste, chiar și când era sever și grav. Părinte duhovnicesc este acela care te face să te simți iubit ca un copil de maica sa. Nu știu dacă sunt oameni care pot cuteza a spune că se socotesc fii duhovnicești ai Părintelui Sofian: pentru aceasta, ar trebui să-i semene, să aibă dulceața și smerenia, delicatețea sa… Dar aceste daruri dumnezeiești se revărsau din el ca o chemare, aceasta era paternitatea sa: te făcea să dorești trăirea sfântă în Hristos Iisus. Prin el, Duhul sădea în noi dorul de a merge către Tatăl, prin adevărata „viață în Hristos” – dorul și chemarea de a fi fiii și fiicele Tatălui nostru „Care este în ceruri”. Poate aceasta înseamnă a îndrăzni să-l socotim pe Părintele Sofian – părintele nostru „duhovnicesc”, părintele nostru „întru Duhul”: era cel care ne făcea să-L căutăm pe Tatăl…

Un părinte pentru poporul lui Dumnezeu

„Preoții să fie împreună-pătimitori, milostivi față de alții; să-i caute pe cei rătăciți, să-i cerceteze pe bolnavi, să nu uite pe văduvă, pe orfan și pe sărac; ci „să gândească cele bune înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor”*; să nu se biruiască de mânie, să se păzească de judecata celuilalt, de osândirea nedreaptă; să se depărteze de iubirea de arginți, să nu se grăbească a gândi cele rele despre altul și să nu fie nemișcați în judecățile lor, știind că toți suntem supuși păcatului” – așa învață Sfântul Policarp al Smirnei a fi preotul**.

Putem aduce mărturie că Părintele Sofian a fost un astfel de preot, un părinte iubitor pentru toți, atât cât l-am putut cunoaște din 1980 și până la adormirea sa întru Domnul. Credincioșii ne spuneau că era un preot care îi asculta, care petrecea – nu spun: pierdea – timpul cu dânșii, care îi ajuta în greutățile vieții lor. Părintele Sofian era căutat de creștini de toate felurile: de episcopi, de alți preoți, de mai-marii din lume, de doctori și alți oameni cu răspunderi; dar și de cei mai săraci ai locului, mai ales din București – la Mânăstirea Antim, unde veneau cei care nu mai aveau nimic de pierdut.

Acești săraci erau priviți ca și ceilalți, lucru care pare firesc din partea unui preot. Nu era grăbit să facă altceva, ori să primească pe altul mai important, sau mai cinstit: era atent la omul din fața sa, bogat ori sărac, uneori venit să-i ceară ceva din cauza unei boli, pentru serviciu, pentru casă, sau numai niște bani. De aceea îi trebuia uneori, o jumătate de ceas ca să străbată cei câțiva metri de la biserică la trapeză, ori la chilia sa! Veneau la el studenți străini ca noi, profesori de teologie din Franța, sau din alte țări. Toți oamenii aflau la el paternitatea preotului, a acestui frate mai mare pe care ni l-a dat Domnul ca să ne însoțească, să ne sprijine și să ne îndrepteze. În îndelungate răstimpuri de suferință pe care poporul lui Dumnezeu le-a răbdat într-o anume vreme în România, mulți au aflat la Părintele Sofian așa, fără putere cum se afla în fața situației lor, mângâiere frățescă, paternitate și bună-primire.

Ne-a îngăduit în câteva rânduri, să rămânem în chilia sa, în vreme ce primea pe cineva: martor am fost al milei, al dulceții, al delicateții sale față de oameni. Adesea folosea untdelemnul în diferite împrejurări: untdelemnul milei, untdelemnul cu care Bunul Samarinean a uns ființa omenească pradă încercărilor vieții. Din partea sfinților creștini bogați ori săraci, mulțumim Părinte Sofian pentru dragostea Sfinției Voastre! Mulțumim mai ales Domnului Care v-a învrednicit a fi unealta milei Sale!

Predania rugăciunii

Greu lucru a vorbi despre predania rugăciunii. Greu, căci e vorba de transmiterea harului de rugăciune, nu a unei tehnici sau a unei științe din afară. Este o predanie cu totul duhovnicească, cu totul „interioară”, o împărtășire prin Sfântul Duh, oarecum ca o osmoză sau „molipsire”: împărtășirea unui fel de a fi pe care cuvintele nu-l pot spune. Să ne amintim mai curând de chipul de icoană, de mișcările proprii ale harului, de sunetul de rugăciune al glasului, de atitudinile întregii făpturi a Părintelui nostru întru Domnul, cizelată nu doar de rugăciunea liturgică, ci de rugăciunea de taină.

Învățătura Părintelui Sofian asupra rugăciunii nu folosea graiul cuvintelor; învăța mai rar prin sfaturi, mai mult prin felul de a fi, ori printr-o istorisire, o pildă, ca și când rugăciunea ar fi un lucru simplu și în afara marilor cuvântări. Părintele Sofian era un isihast adevărat, dintre aceia despre care nu se spune că ar fi astfel, atât de adânciți se află în acea pace a harului, în acea isihie, în acea sihăstrie despre care vorbește Filocalia, dar despre care Părintele nostru întru Domnul nu vorbea aproape deloc. Făcuse parte – după cum se știe – din acel grup de descoperiri isihaste, Rugul aprins, la București, adunat în jurul unui anume Părinte Ioan, despre care ne vorbea. Fusese și dânsul la vremea sa ucenicul cuiva, al unui sfânt preot, înainte de a fi cel al cărui fiu întru Domnul însetăm a fi. Dar în afară de unele rare povestiri din acea perioadă a vieții sale și despre pilda filocalică a Părintelui Kulâghin, Părintele Sofian nu vorbea despre rugăciunea inimii. Ocolea parcă, acest subiect. Adesea răspundea întrebărilor, prin densitatea tăcerii. Poate se temea de înstrăinarea rugăciunii, de transformarea ei în vorbire.

Socotea desigur, că experiența personală nu pote fi împărtășită decât prin împreuna-rugăciune, prin rugăciunile unora pentru ceilalți, prin pătrunderea treptată a prezenței. Mult mai mult am învățat stând alături de Părintele Sofian clipe îndelungate în chilie, în altar sau la cimitir pentru un parastas, ori la spital lângă un bolnav, decât prin învățătura grăită. Căci rugăciunea nu este un „lucru”, un „obiect”. Rugăciunea nu poate fi obiectivată într-un discurs spiritual.

Rugăciunea, vorbirea cu Dumnezeu, sau tăcerea în Dumnezeu este viața Duhului Sfânt în cel care caută să se roage fără risipire și să rămână în starea de rugăciune ca într-o mișcare nemișcată. Felul Părintelui Sofian de a-și purta trupul, poziția capului său întors spre inimă, ușurința mișcărilor sale, toate vorbeau despre felul său de a sta fără risipire în liniștita și plina de nădejde chemare a Numelui lui Iisus. Asemenea Maicii Domnului, păstra toate în inima sa: Numele cel Sfânt, numele oamenilor vii, bolnavi, adormiți pentru care se ruga neîncetat și pentru care avea nespusă milă. Nu judeca; se ruga pentru alții; de aceea, harul rugăciunii liniștii trăia în el.

În fine, astăzi…

În ochii noștri de occidentali, de francezi convertiți la credința ortodoxă, conștienți de a fi aflat în Biserica Sfinților Părinți șansa înnoirii duhovnicești a vieții creștine din țările nostre, Părintele Sofian reprezintă o întreagă civilizație duhovnicească și religioasă, cea a sfintei Românii. El este pentru noi chipul dulceții și al delicateții românești, atât de asemănătoare, prin aceasta – deși atât de diferit – cu Părintele Dumitru Stăniloaie, cu Părintele Benedict Ghiuș, cu Părintele Paulin Lecca***, cu Părintele Teofil de la Sâmbăta și chiar cu Părintele Cleopa cel atât de arzător! Există în civilizația românească o blândețe, o feminitate, un dar al întâmpinării aproapelui, al ospitalității, o sensibilitate a sufletului și o înălțime care îi sunt proprii. Desigur, în orice popor sunt și oameni păcătoși, ierte-i Dumnezeu!

Dar în România, în acea sfântă Românie, în poporul său civilizat între popoarele Europei, există niște oameni ca Părintele Sofian, cununi ale creștinismului universal, pilde de cumpănire și întreagă desăvârșire omenească. În roadele pe care le aduce Biserica, vedem realitatea ei în oamenii pe care îi naște și în nădejdea pe care o dăruiește astfel lumii întregi.

Și iată că Biserica este pomul cel cu bună roadă și după roadele sale de sfințenie și de mucenicie o numim „Biserica lui Hristos”.

(Protoiereu Marc – Antoine Costa de Beauregard, Mitropolia Ortodoxă Română din Europa Occidentală și Meridională – Părintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București, 2012, pp. 233-242)

---

*Pildele lui Solomon, 3,4; Romani 12, 17; Corinteni 8, 21.

**Către Filipeni VI, 1

***Arhim. Paulin Lecca (1914-1996), absolvent al Facultății de teologie din Chișinău, închinoviat la Frăsinei, trimis propovăduitor în Transnistria (1941-1943), l-a întâlnit la Odessa pe Părintele Ioan Kulâghin; apropiat de grupul Rugului aprins, exarh în eparhiile București și Galați, stareț al Mânăstirii Arnota, autor al unor importante traduceri și lucrări originale.

”N-am urât pe nimeni dintre dușmanii care ne-au asuprit și n-am regretat niciodată că am ajuns la închisoare”

În măsura în care ai inima înfrântă și smerită, devii tot mai liber interior și atunci Dumnezeu coboară în tine. Rostul nostru pe pământ este să ne umplem de Dumnezeu. Și nu ne putem umple de Dumnezeu decât prin smerenie. Smerenia trebuie să fie fundamentul vieții noastre. Nu ne realizăm prin trufii ieftine, ci numai prin smerenie.

A trăi în smerenie înseamnă a trăi o viață reală. Iar a trăi în trufie este o viață artificială. De aceea, de câte ori ești umilit, rabdă și roagă-te:”Doamne, primește aceste umilințe, în locul smereniei de care am lipsă. Să răscumpere umilințele mândria de care nu mă pot izbăvi de bunăvoie!”

Am fost închis în temnițele comuniste și numai Dumnezeu știe câtă nedreptate era acolo, câtă ură, câtă răutate… Parcă nici nu poți spune în cuvinte. Atunci când eram mai chinuit, încercam să nu mă revolt, să nu cârtesc. Mă gândeam așa: Hai să-mi amintesc cu ce am greșit eu față de Dumnezeu, de pătimesc acum aceste nedreptăți! Și mă gândeam la niște păcate ale mele pe care le știam numai eu și Dumnezeu, iar suferința o priveam ca pe un canon și nu mă revoltam. Mă gândeam că, dacă și eu aș fi fost mai bun, nici gardienii n-ar fi fost atât de răi –  așa – dar și eu eram vinovat pentru răutatea lor. Așa îi puteam ierta pe toți și mă puteam ruga pentru ei, și aproape că nu mai simțeam suferința pe care mi-o pricinuiau.

Și vă spun drept că atunci când puteam să fac toate acestea și să mă gândesc la păcatele mele, simțeam în inimă o bucurie așa de mare, și o pace, și o bogăție de iubire, că parcă zburam, deși eram în pușcărie. Eram atât de preocupat ca să-mi văd păcatele, încât și noaptea vorbeam prin somn și îmi ceream iertare de la Dumnezeu. Și erau acei caralii care pândeau pe la uși, și ascultau pe la gratii ce spuneam eu; iar a doua zi mă chemau la anchetă și-mi serveau cuvintele pe care le spusesem prin somn, din cauza frământărilor mele sufletești.

Îmi strigau: Păcătosule! Popă păcătos!, și-mi repetau tot ceea ce spusesem noaptea prin vis, Dumnezeu știe cum.

Dar asta am vrut să spun: este foarte important să ne recunoaștem starea de nevrednicie față de Dumnezeu.

Să nu aduci nimănui nici o vină, decât numai ție. Să te căiești mereu din toată inima. Dacă nu mă găsesc vinovat în mod real și nu mă căiesc din adâncul sufletului, atunci nu mă pot ruga cu putere și nu pot avea bucuria deplină a rugăciunii. Dacă ai acestea două, smerenia și iertarea aproapelui, ai să vezi cum începi să capeți în tine ceva din Dumnezeu, ceva extraordinar. Numai Duhul Sfânt poate aduce acest „ceva” în inimile noastre. N-am urât pe nimeni dintre dușmanii care ne-au asuprit și n-am regretat niciodată că am ajuns la închisoare.

Acolo era nevoie și de mine ca, împreună cu frații noștri români, să suferim cu toții urgia venită asupra țării. Fie, Doamne, suferința noastră, ca un canon pentru păcatele noastre, dar și ca o jertfă adusă pentru iertarea păcatelor neamului românesc și pentru binecuvântatea dumnezeiască asupra întregii noastre țări!

Căutați să faceți cât mai mult bine în jurul vostru, rugați-vă cât mai mult cu Rugăciunea lui Iisus, nu vorbiți de rău pe nimeni și astfel veți avea pacea inimii. Bunul Dumnezeu și Maica Domnului să vă ajute neîncetat, în orice loc vă veți afla.

(Pr. Sofian Boghiu – Revista Familia Ortodoxă, nr. 9(44)/2012, p. 1-2)

„Lumina de dincolo de veac a sfinților se oglindea pe fața lui”

Cu Părintele Sofian am trăit ani mulți împreună la Mânăstirile Cernica și Antim, din București. Ca elevi ai seminarului, eram cu doi ani în urma lui, dar conviețuirea în aceeași obște monahicească, ne-a dat posibilitatea să ne întâlnim mai îndeaproape.
Fratele Serghie ( numele lui din mirenie) venea din Basarabia care nu era luată încă de vecini, din Mânăstirea Dobrușa, o mânăstire bine întemeiată, unde monahii aveau școală monahală, învățau meserii – el învățase pictura bisericească – și avea un părinte duhovnic iscusit.

Îndeletnicirea studiului la seminar, i-a dat la iveală o dotare intelectuală deosebită, el fiind premiantul întâi al clasei în toți cei opt ani de studii.

După terminarea seminarului, nu s-a mai întors în Basarabia, acum ocupată, ci s-a stabilit la Mânăstirea Antim din București, de unde și-a continuat studiile teologice și și-a desăvârșit meșteșugul picturii la Academia de Arte Frumoase, devenind un pictor desăvârșit. I s-au încredințat spre pictare biserici de clasa întâi: paraclisul Mânăstirii Antim, biserica Mânăstirii Radu Vodă și altele. A fost solicitat și în străinătate: a pictat catedrala Mitropoliei ortodoxe din Liban.

Iar când obștea a rămas fără conducător, stăpânirea bisericească n-a găsit persoană mai potrivită decât Părintele Sofian căruia i-a încredințat stăreția Antimului, pe care a condus-o cu multă vrednicie, până la sfârșitul vieții, timp de 50 de ani.

La Mânăstirea Antim, Părintele Sofian a avut fericita ocazie să trăiască cu părinți duhovnici sporiți: Nicodim Ioniță, Benedict Ghiuș, Daniil Tudor, din pilda cărora și el a sporit duhovnicește din putere în putere, ajungând unul dintre reprezentanții de frunte ai mișcării duhovnicești a Rugului Aprins din această mânăstire.

Zăbovirea îndelungată în lumea sfinților pe care Părintele Sofian îi picta pe icoane și pe pereții bisericilor i-a pecetluit adânc viața lui sufletească. Se vedea aceasta în slujirea cu multă evlavie la sfântul altar și în căldura sufletească și credința predicilor sale.

Ca stareț, Părintele Sofian și-a pus în lucrare toate darurile cu care era înzestrat : bună gospodărire a obștii, sfinte slujbe zilnice și la sărbători – când biserica era neîncăpătoare pentru mulțimea credincioșilor veniți, inimă milostivă, multă dăruire și ajutor săracilor și nevoiașilor, urmând pilda întemeietorului – Sfântul Ierarh Martir Antim la care milostenia era în cinste deosebită. Cum este și firesc, împlinirea duhovnicească a Părintelui Sofian nu putea trece neobservată de mulțimile de credincioți ai Antimului. Și astfel, tot mai mulți veneau să-i ceară lămuriri și bună sfătuire în nedumeririle vieții, sau voiau să se ușureze de povara păcatelor. Iar el, cu multă bunăvoință și răbdare, a întors pe mulți din rătăcirea păcatului și a eliberat pe mulți din robia patimilor, înscriindu-se în ceata marilor duhovnici de care s-a învrednicit țara noastră să-i aibă în aceste vremuri.

Cât de mult s-au folosit bucureștenii de buna duhovnicie a Părintelui Sofian, a arătat-o din plin marea mulțime de credincioși venită să-și ia ultima binecuvântare de la duhovnicul lor iubit, părintele lor duhovnicesc chemat la Domnul.

Dar Părintele Sofian a trăit într-o vreme de grele încercări – întrega perioadă a comunismului – de la care a suferit multe greutăți, mizerii, ani de temniță, dar nici suferințele trupești nu l-au ocolit. Și cu toate acestea, calea vieții sale duhovnicești a fost întotdeauna ascendentă: nici necazul, nici strâmtorarea nu l-au împuținat. Iar la bătrânețe, ceva din lumina de dincolo de veac a sfinților se oglindea pe fața lui.

(Ierom. Petroniu Tănase, Schitul Românesc Prodromu, – Părintele Sofian, ediția a II-a revăzută și adăugită de Constanța Costea și Ioana Iancovescu, Editura Bizantină, București, 2012, pp. 229-230)

Părintele Sofian, iconarul sufletelor noastre

Când am păşit prima dată în incinta Mănăstirii Antim, student fiind, în primăvara anului 1994, eram cuprins anticipat de emoţia întâlnirii, dorite de multă vreme, cu Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu. Am participat la Sfânta Liturghie şi, de la distanţă, din pronaos, unde stăteam, îl admiram tăcut pe Părintele Stareţ care conducea slujirea liturgică într-un mod plin de maiestuozitate  şi gingăşie.

Citisem în cărţi că a pătimit ani grei în temniţele comuniste, că  şi-a împodobit viaţa cu frumuseţile credinţei şi ale înţelepciunii creştine, că a împodobit la rându-i sufletele multora cu aceste frumuseţi,  şi că a împodobit multe biserici cu icoane  şi fresce. Dar aceste puţine cuvinte nu puteau decât să-mi stârnescă dorinţa de a-l întâlni, de a-l cunoaşte personal, de a-i cere binecuvântare  şi sfat. Aşa m-am apropiat eu de Mănăstirea Antim şi de Părintele Sofian.

Aşteptam cu inima vibrând, aşadar, împreună cu alţi colegi ascorişti, binecuvântarea Părintelui după slujbă. Vederea tot mai aproape a chipului său luminos  şi senin mă bucura  şi mă învăluia treptat în taina unei descoperiri taborice. Am avut, pentru câteva secunde, încredinţarea unei întâlniri providenţiale cu un om care l-a văzut pe Dumnezeu în lumină şi s-a umplut  şi el de lumina Lui… Această încredinţare am trăit-o apoi şi în Taina Spovedaniei, şi în alte clipe de sfat, când, primind iertarea  şi cuvântul de folos, simţeam că prin ochii Părintelui Sofian mă priveşte iertător  şi iubitor Însuşi Dumnezeu. Oare voi fi eu îndeajuns de mulţumitor pentru aceste binefaceri primite?…

Intrând apoi în luna martie 1997, împreună cu alţi patru fraţi, în obştea monahală a Mănăstirii Antim, am avut felurite ocazii de a-l vedea, de a-l cunoaşte mai îndeaproape pe Părintele nostru Stareţ Sofian. L-am văzut slujind la Altar, l-am ascultat predicând la amvon sau psalmodiind la strană, l-am cunoscut spovedindu-ne, l-am însoţit în plimbare prin grădină, l-am văzut pictând la şevalet, l-am simţit rugându-se la chilie, lam văzut ajutând pe cei nevoiaşi… Cinci ani  şi jumătate l-am întâlnit, zi de zi, în aceeaşi lumină, cumpătare, statornicie  şi bucurie lăuntrică.

Primul lucru pe care îl sesizai în prezenţa părintelui Sofian era „pacea lui Dumnezeu care covârşeşte toată mintea” (Filipeni 4, 7). Pacea este semnul prezenţei lui Hristos în om. Netulburarea pe care o simţeai în chipul bătrânului Stareţ era mărturia odihnei Duhului Sfânt în persoana lui. Iar înţelegerea, pe care ţi-o împărtăşea atunci când slujea sau vorbea, te umplea de bucuria vederii lui Hristos. Orice întâlnire cu Părintele Sofian conducea astfel la o descoperire în lăuntrul tău a lui Hristos. Parcă icoana Lui din tine se restaura sub penelul rugăciunii şi al cuvintelor Părintelui. Curăţirea la care te chema iscusitul iconar de suflete dădea rod în inima ta: pocăinţa, rugăciunea, milostenia…

Părintele Sofian a fost un om blând şi smerit cu inima, ascultător şi răbdător, un om iubitor şi ajutător al celor necăjiţi. De aceea ne  şi îndemna totdeauna să dorim cel mai mult smerenia şi  dragostea. „Pe acestea să căutăm a le dobândi, spunea Părintele, căci ele sunt trăsăturile fundamentale  şi specifice ale Ortodoxiei.” Dar era şi riguros şi ferm în afirmarea învăţăturii ortodoxe, combătând minciunile eretice în predici  şi cateheze. Aveam adeseori senzaţia că prin cuvintele Părintelui Sofian ne grăieşte Părintele Stăniloae, alt mare trăitor al Bisericii Ortodoxe Române, împreună pătimitor în temniţă pentru participarea la întâlnirile Rugului Aprins. Încă şi zâmbetul le era acelaşi, odihnitor şi delicat.

Dar, cred că starea  şi trăsătura dominantă a Părintelui Sofian era  rugăciunea. Tăcerea, blândeţea  şi lumina ce iradiau împrejurul său erau mărturia rugăciunii lui neîntrerupte. Deprinsă de la Părintele Ivan Kulâghin, pe care îl iubea foarte, „lucrarea rugăciunii lui Iisus era, cum spunea însuşi Părintele Sofian, experienţa duhovnicească la care era mereu începător”. Dar totdeauna învăţa pe alţii să se roage neîncetat, povăţuindu-i pe mulţi ucenici monahi şi mireni cum să se angajeze în această lucrare lăuntrică numită de Sfinţii Părinţi plugăria sufletului. Părintele Sofian ne-a lăsat  şi nouă dorul de rugăciune şi rugăciunea lui însuşi pentru noi. Credem că şi acum Părintele se roagă pentru această obşte monahală şi pentru toţi credincioşii mireni cărora le-a fost duhovnic. Trebuie amintit  şi faptul că mulţi ierarhi au fost fii duhovniceşti ai Părintelui Sofian.

De asemenea,  sfatul Părintelui venea cu autoritate  şi delicateţe totodată. Cuvântul său rostit, ca  şi cântarea psalmodiată, ca  şi icoana pictată, avea putere multă. Limbajul simplu, nepretenţios, intonaţia  şi măiestria exprimării artistice atingeau străluciri de mare forţă duhovnicească, de profundă înţelepciune şi de înaltă sensibilitate. A fost un orator iscusit, un iconar priceput  şi un păstor bun, ca  şi ctitorul  şi ocrotitorul mănăstirii, Sfântul Antim Ivireanul, pe care l-a iubit şi urmat în dăruire.

Cu smerita mea mărturisire, vin să  aduc mulţumire  şi recunoştinţă Părintelui Sofian pentru toate bucuriile şi ocrotirile primite de la Dumnezeu prin Sfinţia sa, pentru toate sfaturile şi încurajările cu care am biruit încercările din viaţă,  şi, pomenindu-l mereu în inimă, îl rog, alături de părinţii  şi fraţii din obştea noastră, să ne ierte pentru neascultările  şi greşelile noastre  şi să ne povăţuiască în continuare pe calea mântuirii. Dumnezeu să-l odihnească în veci împreună cu Sfinţii întru Împărăţia Sa.

(Arhimandrit Mihail Stanciu, Stareţul Sfintei Mănăstiri Antim – Un Iconar de suflete. Mărturii despre părintele Sofian Boghiu, Editura Basilica, București, 2009, pp. 33-35)

Rugul Aprins și temnița

Pentru Manastirea Antim, anii foametei 1945-1948, care au navalit peste noi, impreuna cu sfarsitul razboiului al doilea mondial si ocuparea noastra de catre comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toata tara romaneasca. De atunci au inceput necazurile, care au durat pana la Revolutia din luna Decembrie 1989.

In acesti ani grei, in obstea de la Manastirea Antim, in numar de circa 40 de calugari si frati, din care o parte studenti la diferite facultati din Bucuresti, iar alta parte lucratori la Atelierele de obiecte bisericesti, cu sediul in aceasta manastire, noi cei de aici, am avut parte si de ceva mangaieri si anume: in aceasta perioada s-au refacut cele doua turle mari de la biserica mare a manastirii, inlocuindu-se cele vechi din paianta, cu cele actuale din beton armat si caramida aparenta si s-a spalat si restaurat pictura interioara a bisericii. Aceasta pe plan material. Pe plan duhovnicesc, erau slujbele zilnice de la biserica in restaurare, si umila noastra preocupare de atunci: Rugaciunea lui Iisus, in cadrul careia a aparut Rugul Aprins, expresie biblica, din Exod 3, 2-5.

Rugul aprins, care ardea si nu se mistuia, este simbolul Rugaciunii neincetate, deci Rugaciunea lui Iisus. Aceasta interpretare apartine parintelui iroschimonah Daniil Teodorescu, initiatorul Rugului Aprins, care a murit in inchisoarea de la Aiud.

In anii 1945-1948, in sala bibliotecii manastirii Antim s-au tinut o serie de conferinte legate de acest subiect.

Intre conferentiari se numarau mai multe personalitati proeminente din vita cultural-religioasa de atunci, intre care parintele ieroschimonah Daniil, citat mai sus, parintele arhim. Benedict Ghius, parintele arhim. Vasile Vasilachi, staretul de atunci al Manastirii Antim, parintele prof. univ. Dumitru Staniloae, prof. univ. Alexandru Elian, prof. univ. Alexandru Mironescu, scriiorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu.

Conferintele aveau caracter teologic, cu referire la rugaciune in general, la raporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugaciunea lui Iisus si practicarea acestei rugaciuni, de asemenea privita istoric, incepand din epoca apostolica, trecand pe la parintii pustiei, parintii filocalici, isi-hasmul romanesc din manastiri, schituri si sihastrii, incepand din secolul al XlV-lea, isihasmul si manastirile din epoca sfantului Nicodim cel sfintit de la Tismana, staretul Vasile de la Poiana Marului, sfantul Paisie Velicicovschi, paisianismul, staretul Gheorghe de la Cernica si practica Rugaciunii lui Iisus in manastirile noastre, Rugaciunea lui Iisus in lumea civila.

Conferintele se tineau in sala bibliotecii manastirii Antim, in prezenta multor credinciosi, intre care multi studenti de la diferite facultati. Dupa conferinta, era obiceiul ca oricine din sala sa puna intrebari in legatura cu subiectul prezentat. Raspundea conferentiarul sau altii, bine informati, din sala. Sub forma aceasta se fixa in mintea auditorilor, subiectul conferintei.

Paralel cu aceste conferinte, in zilele saptamanii, dupa slujbele de seara, se explicau pe larg cele sapte laude ale Bisericii, cu accentul pe Vecernie si Utrenie si talmacirea Psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, in fiecare zi din saptamana, de pilda lunea, era prezentata Sfanta Liturghie cu simbolismul ei traditional, martea, din punct de vedere muzical, miercurea viziunea iconografica a Liturghiei, joia prezentarea mistica a Liturghiei.

Cu toata schela care era in biserica si in exterior, pentru constructia actualelor turle, cu tot ateismul si dusmania care se propaga in Capitala si in tara, verbal si in presa, cu toata saracia si foamea care se intindea pe toate plaiurile tarii, totusi biserica era plina de inchinatori si ascultatori, care primeau cu intelegere si evlavie talmacirile care se faceau pentru slujbele amintite mai sus.

In aceasta vreme, mai precis in toamna anului 1945, a aparut ca musafir la manastirea Antim, preotul celibatar Ioan Kulighin. Era duhovnicul mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiati din Rusia, cu armatele germane in retragere si gazduit la manastirea Cernica, cu binecuvantarea patriarhului de atunci, Nicodim.

Parintele Ioan, in varsta de circa 60 de ani pe atunci, afland de manastirea Antim venea in fiecare sambata pe la noi, slujea cu noi Sfanta Liturghie din duminici, lua masa cu noi, iar dupa Vecernia de dupa-amiaza, lua si el parte la intrunirea din sala bibliotecii. Avea ca talmaci din rusa in romana pe un tanar basarabean, Leonte, care cunostea bine si romana si rusa, si cu ajutorul lui intelegeam bine ce ne spunea parintele Ioan.

In aparenta un om obisnuit, blond, cu ochii albastri, cu barba mica si rara, acest preot, duhovnicul mitropolitului Nicodim al Rostovului, era un rugator autentic al Rugaciunii lui Iisus si un foarte bun cunoscator al Sfintilor Parinti, un fel de Parintele Cleopa de la noi. Rugaciunea lui Iisus o deprinsese la manastirea Optina, din nordul Moscovei, la inceputul revolutiei din 1917, dupa ce batranii de la Optina au fost lichidati, tineretul, intre care si fratele Ioan de atunci, au fost arestati si dusi pe la munci socialiste fortate iar mai tarziu intemnitati. Povestea frumos si emotionant o multime de intamplari din viata lui si din viata compatriotilor sai.

Ceea ce era foarte important pentru noi, erau marturisirile personale, in legatura cu Rugaciunea lui Iisus, pe care o rostea cu adevarat neincetat. De multi ani, la el chemarea Numelui Domnului coborase din minte in inima, si se ruga si cand vorbea si cand slujea, cand manca si cand mergea. Rugaciunea pentru el era ca si respiratia. Si in somn se ruga.

O stiu de la el, pentru ca ori de cate ori venea la manastirea Antim, il gazduiam in chilie la mine si-mi spunea multe. De la el am aflat multe cunostinte despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai in manastiri ci si in viata multor credinciosi, asemenea pelerinului rus, lucrare, pe care parintele Ioan o cunostea bine.

In ianuarie 1947 a fost arestat de la manastirea Cernica, impreuna cu ucenicul sau, fratele Leonte. Parintele Ioan a fost condamnat la munca silnica pe viata si intemnitat la Odesa, iar fratele Leonte deportat in Siberia, de unde ne-a trimis o carte postala care incheia cu Rugaciunea lui Iisus.

Convorbirile din cadrul Rugului Aprins au continuat pana pe la jumatatea anului 1948, apoi cu ordin de sus, au incetat pentru mai multi ani. O buna parte din personalul slujitor de la manastirea Antim a fost repartizat in alta parte, mai ales la Seminarul Teologic de la manastirea Neamtu, incat s-a potolit, in mare masura, tot entuziasmul activ in numele Rugului Aprins.

Intre timp, primeam stiri triste despre suferintele detinutilor de la Canalul Dunare-Marea Neagra si despre atrocitatile tineretului studentesc intemnitat la Pitesti.

N-a trecut prea mult, pana in iunie 1958 cand am fost arestati si noi, care activasem in cadrul Rugului Aprins. Ma aflam atunci la manastirea Ghighiu, de langa Ploiesti, pe schela, cu un grup de ucenici calugari si frati, pictand in fresca biserica din cimitirul manastirii. Am fost arestat impreuna cu parintele Felix Dubneac, membru si el al Rugului Aprins.

Ancheta a durat cateva luni. Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat ca eram saisprezece detinuti, facand parte din „organizatia Rugului Aprins”.

Intre noi si cu noi, era parintele ieroschimonah Daniil Teodorescu, fostul Sandu Tudor, initiatorul asa zisei „organizatii”, parintele arhim. Benedict Ghius, parintele prof. univ. Dumitru Staniloae, parintele Arsenie Papacioc, parintele Roman Braga, prof. univ. Alexandru Mironescu si fiul sau Serban student la litere, doctorul si poetul Vasile Voiculescu, doctorul Gheorghe Dabija. Restul, studenti la diferite facultati din Capitala, arhimandritii si fratii Vasile si Haralambie Vasilachi au fost cu alt grup intemnitati la Gherla.

Dupa procesul de la Tribunalul Militar ne-am mai intalnit la Jilava, inchisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu pacura, iar de acolo la inchisoare de la Aiud.

Din literatura publicata dupa Revolutia din 1989, asupra vietii din inchisorile comuniste cititorii au aflat multe din suferintele celor intemnitati, dar una este sa citesti despre suferinta si alta este sa o traiesti.

Astfel, lipsa totala de libertate, zavorat pe dinafara de paznic, intr-o celula mica cu mai multi, intre care batrani si bolnavi, cu paturi suprapuse, cu tineta deschisa, in care fiecare isi facea necesitatile mari si mici, cu aerul infect cu miros de closet, cu becul aprins zi si noapte si mereu supravegheat prin vizeta, ca nu cumva sa surprinda pe cineva facand ceva. N-aveai voie sa lucrezi nimic. Dar ce puteau sa lucrezi? Se ciocanea in perete cu alfabetul Morse, ca sa afle cate o stire sosita dinafara, de la cei de curand intrati in penitenciar. Altii, dadeau pe talpa bocancului cu spuma de sapun, apoi cu un betisor scriau cate un text: o rugaciune ori un cuvant din Biblie. Fara carti, fara ziare si fara hartie de scris, totusi, cu ajutorul alfabetului Morse si scrisul pe talpa bocancului, unii invatau pe de rost cuvant cu cuvant Sfanta Evanghelie de la Matei ori de la Ioan, ori cate o epistola, mai ales Epistola sfantului Iacob.

Mancarea putina, slaba si mizerabila, lipsa de aer, nemiscarea, facuse din bietii detinuti niste fiinte albe-albastrui, ca niste stafii, slabiti pe dinafara dar tari pe dinauntru cu nadejdea ca nu vom muri in aceasta necropola a Aiudului unde, totusi, multi si-au incheiat viata aceasta pamanteasca, intre care si parintele Daniil, initiatorul Rugului Aprins, care de multe ori a fost pus in lanturi, in cei 25 de ani de temnita grea.

Dupa patru ani de viata de celula, intr-o buna zi, culesi de prin celule, s-a umplut cu noi o duba mare si incuiati pe dinafara, am fost transportati la colonia Salcia din Baltile Brailei. S-au mai incarcat si alte dube. Am ajuns la Salcia in plina campie. O baraca lunga, cu paturi suprapuse, intr-o curte larga, inconjurata cu gard de sarma ghimpata, strajuita pe la colturi cu soldati inarmati. Eram multi. Mai tarziu am aflat ca eram o mie de detinuti. Dintre noi o suta eram preoti. Ne-am instalat fiecare pe la paturile noastre. Din Rugul Aprins era parintele Bendeict Ghius, parintele Roman Braga si eu, care scriu acestea. Ceilalti vinovati erau dusi prin alte colonii, la muncile de primavara.

A doua zi dimineata, incolonati cate cinci, cu sapele in spate, ne-au scos la prasit porumbul, intr-un mare lan de porumb, paziti de militieni. Slabiti cum eram, abia miscam sapa. Cand eram la celule n-aveam voie sa lucram nimic. Aici munca fortata. N-aveam voie sa ne mai odihnim, sprijrnindu-ne in sapa ca de obicei. Trebuia sa prasim mereu. N-aveam voie sa ramanem in urma, chiar daca nu te mai ajutau puterile sau neputintele. Militienii, in jurul nostru, ca niste fosti vatafi boieresti, aveau aceasta grija, sa lucram in sila. La pranz masa era mai buna si mai indestulatoare decat la celula. Dupa o ora, in care intra masa si putina odihna, iarasi la sapa. Seara, incolonati cate cinci, faceam calea intoarsa la dormitor.

In baraca lunga si larga, cu paturi suprapuse pentru o mie de oameni, cu tinete deschise, in timpul noptii aerul devenea greu de respirat. Aveam bucuria ca in ziua urmatoare, la munca, vom respira din noi aer curat.

Asa ne treceau zilele saptamanii.

Duminica nu lucram. Era zi de odihna. Sub aceeasi paza a soldatilor inarmati, de la cele patru colturi ale curtii cu gard ghimpat, detinutii umpleau curtea in grupuri de cate cinci-sase-zece persoane. Intre ei era de obicei cate un preot. Se rugau. Se tineau un fel de predici ori cuvinte de folos si de imbarbatare. Aceste grupuri erau ca niste mici bisericute cu preoti si enoriasi.

Intre timp aveau loc faimoasele perchezitii. O droaie de militieni goleau dormitorul si in timp ce toti detinutii erau scosi afara, in curte, erau controlate toate paturile, saltelele si micile boccele ale detinutilor. De obicei nu gaseau nimic interzis, totusi detinutii intrau in panica.

Am lucrat pe rand la toate muncile agricole si la reparatia digului din apropiere. Acelasi regim de munca fortata. Mereu sub ochii temnicerilor, cu libertatea ciuntita.

De la o vreme, au inceput sa apara si anumite carti si ziare in colonie; in serile dupa ce veneam de la munca si in ragazurile din duminici citeam. Citeam ce ne dadeau ei, nu ce ne-ar fi placut sa citim. Dar citeam.

Trecusera mai bine de doi ani de cand ne aflam, muncind si vara si iarna in aceasta campie fara dealuri, acoperite de bolta uriasa a cerului.

Aici, ca si in viata de celula, afara de ochii necrutatori ai temnicerilor, care ne urmareau plini de dusmanie, ne veghea zi si noapte Ochiul cel atoate vazator si inima plina de bunatate a Parintelui Ceresc. De la El ne venea rabdarea si pacea, care ne-a insotit de-a lungul celor mai bine de sase ani de inchisoare. Plecam acasa, la manastire, in iulie 1964.

(Parintele  Sofian Boghiu – Vestitorul Ortodoxiei, 1996)

„O arătare minunată a părintelui Sofian”

… O întâmplare de la noi de la biserică, legată de părintele Sofian Boghiu. La un an după ce a murit părintele Sofian Boghiu, pentru că eu am mare evlavie la el – şi pentru că ştiu că a fost un sfânt al nostru, cum, de altfel, au recunoscut-o deschis mulţi, şi dintre ierarhii noştri şi dintre mirenii care l-au cunoscut,- i-am făcut icoana.

Nu i-am pictat-o eu, nu sunt pictor de icoane, am vorbit cu cineva şi i-am făcut icoana şi chiar la un an de zile, la Înălţarea Sfintei Cruci, de dimineaţă, înainte să începem slujba, foarte de dimineaţă, pe la şase şi ceva, am sfinţit icoana şi mi-am lăsat-o acolo, lângă mine, în Sfântul Altar, ca s-o am aproape de inima mea. Slujind singur într-o bisericuţă foarte mică, este foarte greu. Pe de o parte, trebuie să primeşti pomelnicele, pe de cealaltă parte este firul slujbei care trebuie ţinut şi sunt toate rugăciunile care trebuie făcute, şi de câte ori slujeşti singur este foarte greu. Însă, în acea Liturghie a fost foarte uşor. Parcă părintele era cu mine, aşa am simţit eu: că părintele era cu mine şi mă ajuta, pentru că am reuşit să primesc liniştit toate pomelnicele, să le pomenesc pe toate – şi pomelnice permanente avem ditamai teancul, acolo; am citit rugăciunile cu linişte şi cu pace şi totul a decurs uimitor, parcă timpul curgea altfel. A fost extraordinar! La sfârşit, eram plin de fericire, când am ieşit la miruit, eram atât de plin de minunea acestei Liturghii care decursese ca nicio alta, fără nici cea mai mică umbră, desăvârşit. Numai că în timp ce miruiam, am văzut o credincioasă care plângea cu tristeţe – nu din motivul că fusese pătrunsă de slujbă, ci de tristeţe. Şi m-am tulburat un pic şi am întrebat-o: „Dar ce s-a întâmplat?” Cunoscând-o bine, ştiind că este o femeie foarte credincioasă, m-am întristat: „Ce este?” Şi zice: „Părinte, eu am înnebunit!” A fost, bineînţeles, un şoc pentru mine şi nu înţelegeam. Am luat‑o deoparte: „Dar cum s-a întâmplat? Ce este? De ce credeţi asta?” Şi îmi spune: „Părinte, eu am fost de faţă la înmormântarea părintelui Sofian, ştiu foarte bine că a murit, dar astăzi l-am văzut slujind în Sfântul Altar:” Pentru o clipă, m-am blocat. Pe urmă, i-am povestit ce s-a întâmplat.

Am scos icoana din altar, care nu se vedea, o pusesem pentru sufletul meu. I-am scos icoana, i-am arătat‑o. Nu s-a liniştit, a început să plângă şi mai rău, încă nu era convinsă dacă era nălucire sau a înnebunit sau chiar s-a arătat sfântul, şi eu am continuat să miruiesc. Şi la un moment dat vine o altă doamnă, tot credincioasă, dar care merge de obicei la o biserică din centru, unde-şi are duhovnicul, mai rar vine la noi, şi care era foarte fericită. Zice: „Părinte, aşa de bucuroasă sunt! Mi-a spus cineva că a murit părintele Sofian, şi când l-am văzut slujind azi, la noi în biserică, am fost aşa de fericită!” Acuma, eu am fost într-un moment foarte dificil, pentru că, în momentul în care am încercat să-i explic că totuşi părintele Sofian a murit, se uita la mine ciudat, mă credea pe mine nebun. Şi a trebuit să o duc la doamna cealaltă, ca să le pun faţă în faţă, să se liniştească între ele.

Am vrut să spun acest lucru pentru că povestea Arătarea minunată (din volumul „Taina iubirii. Poveşti pentru copiii mari şi mici” de Danion Vasile – n.n.) este, de fapt, un lucru care se întâmplă. Şi pentru că, într-adevăr, sfinţii lucrează în zilele noastre. Pentru că şi noi avem sfinţi care lucrează şi fac minuni, chiar dintre cei pe care poate i-am cunoscut şi i‑am văzut, şi poate tocmai de aceea nu ştim să-i apreciem la adevărata lor valoare duhovnicească. Ca, de exemplu, părintele Sofian şi ca alţi sfinţi care au trăit alături de noi sau care încă mai trăiesc alături de noi, şi pe care ar fi bine să învăţăm să-i respectăm, eventual luând exemplu de la alte popoare: de la greci, de la sârbi, de la ruşi, de la felul în care ştiu ei să-şi respecte sfinţii, fie că sunt în viaţă, fie că au trecut la cele veşnice, adică să ştim să preţuim pe duhovnicii noştri, pe povăţuitorii noştri, pe cei care îşi pun sufletul pentru mântuirea noastră. Şi să avem curajul să facem acest lucru liniştit şi deschis, alături de ceilalţi. Pentru că de multe ori oamenilor parcă le este ruşine să-şi mărturisească credinţa cu adevărat, din cele mai diferite motive. Şi este bine să învăţăm să ne mărturisim credinţa nu formalist, nu închistat, ci deschis şi trăit. (din conferinţa „Tu şi Hristos”, Bucureşti, 26 noiembrie 2007)

(Pr. Mihai Andrei Aldea – Sursa: Blogul lui Danion Vasile)

via Fericiti cei Prigoniti