Părintele Liviu Brânzaș, un iertător și rugător pentru veșnicie

Liviu Brânzaş, fire domoală, manifesta atitudine de îngăduinţă faţă de greşelile altora. Nu ne-am mirat nici unul din cei care l-am cunoscut atunci și acolo pe Liviu, când după ’89, la reîntâlnirea noastră, un bărbat cu părul alb s-a prezentat în sutană. Era Liviu Brânzaș, apreciatul şi fratele nostru de suferinţă, care şi acum, după atâţia ani grei de durere fizică şi morală, era iertător şi se ruga cerând iertare divinităţii.

(Cornel Onaca – Martori şi martiri, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2000, pag. 84)

Scurtă biografie a părintelui Liviu Brânzaș

Liviu Brânzaş s-a născut la 16 decembrie 1930, în satul Sâniob, judeţul Bihor, fiind al treilea din cei patru copii (Virgil, Sabina, Liviu şi Cornelia) ai lui Ioan şi Ecaterina Brânzaş.

Primele clase primare le-a urmat la şcoala din Sâniob, până în anul 1940, când în urma Dictatului de la Viena, s-a refugiat cu familia în localitatea Finiş. Aici a continuat şcoala primară.

A urmat cursurile liceului “Samuil Vulcan” din Beiuş, un liceu de tradiţie românească şi creştină.

În data de 15 noiembrie 1951 a fost arestat pentru activitate anticomunistă, după ce fusese ascuns în satele din munţi timp de doi ani.

În urma unui simulacru de proces, a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru “uneltire contra ordinei sociale”, aceeaşi condamnare primind şi fratele său Virgil (n.:25 dec.1926 ; d.:apr.1998). Astfel, au fost în închisoare tatăl, Ioan Brânzaş, şi cei doi fii: Virgil şi Liviu, asemeni altor familii de români, având “vinovăţia” de a fi crezut în Dumnezeu şi de a-şi fi voit liber neamul.

Va suferi, la fel ca fratele său Virgil, timp de 13 ani supliciul închisorilor comuniste: Oradea,Jilava, mina de plumb Cavnic, Gherla şi Aiud. Participă la marea grevă a foamei de la Aiud, în urma căreia sunt trimişi disciplinar la Gherla, în Zarcă.

La Aiud, a avut prilejul de a sta câteva luni, în aceeaşi celulă cu Părintele Dumitru Stăniloae, cu care a păstrat legătura şi după eliberarea din închisoare. Părintele Stăniloae (la fel ca şi ceilalţi preoţi pe care Liviu Brânzaş i-a cunoscut de-a lungul detenţiei) i-a adus imense câştiguri duhovniceşti, călăuzindu-l în duhul ortodoxiei strămoşeşti.

Este eliberat în anul 1964, odată cu toţi deţinuţii politici, dar din Zarca Aiudului.

În anul 1968 este admis pe primul loc la Institutul Teologic de grad universitar din Sibiu, iar după primul an de studii este hirotonit preot, fiind deja căsătorit şi având o fiică.

Este preot-paroh timp de 22 de ani în parohiile: Iacobeni, Tureni şi Suceagu. În acest timp, refuză să se supună interdicţiei de a face catehizarea copiilor, deoarece a considerat componenta creştină a educaţiei, ca pe o latură fundamentală şi definitorie a neamului românesc.

De la primul congres al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, devine duhovnic al Congreselor A.F.D.P.R.. Fiind înzestrat cu un verb penetrant şi având talentul de a “pune degetul pe rană”, cuvântările sale rostite cu aceste ocazii au fost declarate “Documente ale Congresului”. A avut o vie activitate publicistică în ziare şi reviste, în care a pledat consecvent pentru convingerile sale.

A trecut la cele veşnice joi, 3 septembrie 1998, la numai cinci luni după fratele său, Virgil.

În anul 1999 a fost publicată cartea “Martor într-un proces moral” care cuprinde majoritatea articolelor sale publicate în diferite ziare şi reviste, şi o parte din cuvântările rostite la Congresele A.F.D.P.R.

(Raza din catacombă)

Drumul unui cruciat din temniță până în altar

…Liviu Brânzaş fugea de relaţii exterioare, căutându-şi un alt eu în fiinţa sa nevăzută. Am reuşit să ne apropiem şi să realizăm o corespondenţă sufletească. Nu ştiam atunci ce ne va rezerva viaţa, ce rânduială este în planul lui Dumnezeu. Dorinţa de a ne apropia mai mult de El, de a-L simţi viu în fiinţa noastră, ne dădea prilejul să împărtăşim stări sufleteşti şi năzuinţe spre vârful Crucii, pe care voiam s-o urcăm fără să cârtim. Apetitul pe care-l avea pentru actul cunoașterii duhovniceşti, îmi dădea prilejul, ca şi la Târgşor, să scot din desagă darurile sfinte pe care Patericul, Filocalia şi toate celelalte lucrări ale Sfinților Părinţi mi-o umpluseră şi să pun pe masa sufletului său însetat.

Două sau trei luni s-au scurs repede. Despărţirea aducea, în plan divin, câştiguri duhovniceşti, mai mari, mai frumoase pentru Liviu Brânzaş: Părintele Stăniloae, Părintele Ioan, Părintele Ioan Ageu, Părintele Ioan de la Vladimireşti şi alţi duhovnici, pe care Dumnezeu dinadins îi trimisese în temniţă, l-au crescut în duhul ortodoxiei strămoşeşti.

Aveam să aflu cu mare bucurie că mirul preoției se pogorâse pe capul lui “ca roua Hermonului pe Munţii Sionului”.

(Virgil Maxim – Imn pentru Crucea purtată, Editura Antim – 2002, pag. 333)

Popas la icoana Preotului Liviu Brânzaş

Doisprezece au fost cei aleşi, care timp de trei ani – odată chemaţi – L-au urmat, împărţind cu El osteneala, primejdia, batjocura, lipsurile de tot felul. Şi dintre ei, unul tot s-a găsit care să-L vândă, grăbindu-i Patimile şi Răstignirea.

Le spusese Apostolilor: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, vor fi iertate, cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. Şi „mergând propovăduiţi Evanghelia Mea la toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh”… „În lume necazuri veţi avea. Va veni o vreme când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce o jertfă lui Dumnezeu… Ci îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”.

Ş iată-ne astăzi pradă tuturor furtunilor, a îndoielilor, a urii din partea celor care strigaseră: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!”. Ei, aceia se înmulţesc asemenea neghinei. Noi, înspăimântaţi, împuţinaţi, ne uităm în toate părţile, aşteptând de undeva izbăvirea.

Dar prin toată pulberea mizerabilă, care de acum pare că stăpâneşte lumea, tot se mai ridică, rar, câte un înger al lui Dumnezeu. Ici-acolo, câte un sfânt tot mai strânge cioburile sclipitoare din ceaţa tuturor zărilor şi adunând sfintele, sfinţitele daruri ale lui Christos, le înalţă către Cer, spre bucuria noastră şi scrâşnirea neputincioasă a slugilor iadului.

S-a scris încă de la tratatul despre preoţie al Sfântului Ioan Gură de Aur până la fericiţii mărturisitori ai zilelor noastre, s-au scris potop de laude aduse de slujitorii Sfintelor Taine, şi acest lucru nu se va sfârşi. Dar greu, ni se pare mai greu a vorbi de bine despre trecerea prin lume şi trăirea printre noi a câte unui sfânt al lui Dumnezeu decât despre căderea unuia sau altuia. Şi aceasta, în toate domeniile vieţii.

De aceea, uluiţi, smeriţi şi peste măsură de bucuroşi în inimile noastre, vom aminti în puţinele noastre rânduri despre vieţuirea printre noi a alesului lui Christos, Părintele nostru, Liviu Brânzaş.

L-am cunoscut şi noi în pălălăile iadului din închisorile duşmanilor lui Iisus Domnul. Înger printre noi cei roşi de foame, boli, slăbiciuni şi deznădejdi, l-am cunoscut pe seraficul atins de aripa îngerilor, tăcut, cu o sfială feciorelnică în toate, ca o Marie din Betania, adunând mierea cea de mult preţ care încă mai stăruia în puţine potire pe aici-pe acolo, printre noi. Apoi, odată revenit lângă ai săi, şi-a dat toată energia, şi-a închinat viaţa în slujirea deplină a lui Christos Mântuitorul, aducându-şi dobânda, talant lângă talant, la darurile pe care le primise. Căci cine a avut fericirea de a-l vedea slujind, de a-l auzi mărturisind pe Domnul, de a-i citi puţinele rânduri scrise spre lauda Crucii, s-a putut număra printre fericiţii acestor timpuri înnegurate.

Păstor bun, îngrijindu-se de oile lui, de staulul lor, păzindu-le de lupii care rânjeau prin preajmă, fratele nostru, preotul Liviu Brânzaş nu şi-a precupeţit liniştea, odihna, sănătatea, viaţa lui care îi cerea acum şi puţină îngrijire. Neobosit, ca un apostol al vremurilor noastre, el a adăugat frumuseţi neasemuite râvnei pentru Casa Domnului, pentru păşunea duhovnicească pe care o avea în grijă.

Tot ce am spune noi acum aici păleşte pe lângă frumuseţea rostirilor sale, a roadelor muncii, a celui care cu timp sau fără timp veghea la viaţa turmei lui. De aceea, nu vom căuta, nu vom stărui asupra faptelor şi împlinirilor sale, lucru pe care cu siguranţă îl vor întreprinde alţii, ci ne vom ruga – asta vom face, atât vom putea face – ca să-i fie numele pomenit acolo Sus, în curţile Raiului la care a râvnit atât de mult, şi prin el, să fim şi noi îngăduiţi la locul acelor bunătăţi veşnice.

(Dr. Nae Nicolau – Revista Rost, nr. 31 din septembrie 2005)

”Părintele Liviu Brânzaş s-a format la flacăra credinţei, pe nicovala suferinţei”

Aş putea oare afirma (cu acel orgoliu cu care ne împăunăm atunci când vine vorba de o persoană al cărei nume are o rezonanţă deosebită) că l-am cunoscut pe Părintele Liviu Brânzaş? Ar fi hazardat pentru că l-am văzut o singură dată, pe la începutul anilor ’90, la un congres AFDPR, când am stat de vorbă cu Sfinţia Sa, preţ de o pauză. Şi totuşi mă simt îndreptăţită să afirm că l-am cunoscut, când mă gândesc cum a venit spre mine, simplu şi direct, ca şi cum ne-am fi ştiut de când lumea.

Stăteam cuminte în banca mea, deoarece pauza nu avea pentru ce să mă scoată pe sală: nu fumam, nu-mi era sete, nu aveam chef de discuţii. Priveam uşor nedumerită cum se îndrepta spre mine părintele care deschisese congresul cu o mişcătoare rugăciune, după care tot plenul intonase atât de familiarul nostru psalm „Cu noi este Dumnezeu…”. Venea spre mine, ca o revărsare de lumină, un preot cu înfăţişare plăcută, cu o fulguire de zâmbet pe chipul cu trăsături nobile. Ştiam doar că se numeşte Liviu Brânzaş şi că a făcut, ca atâţia alţii, ani grei de temniţă, sub apriga prigoană bolşevică. Mi se părea că îl aşteptam cu emoţia regăsirii unui bun prieten, de care soarta potrivnică mă despăţise de prea lungă vreme.

Fără îndoială, părintele făcea parte din acea categorie de oameni, creată anume pentru lumină, pentru bucurie, pentru fericirea semenilor din jur. Deşi îi vezi pentru prima oară, îi simţi prieteni de când te ştii. Simţi în blândeţea lor o purtare de grijă cu care ar dori să te îmbrăţişeze, ghiceşti în zâmbetul lor blajin ceva din taina unei bunătăţi nelimitate, gata să te ajute fără preţ. Simpatia lor discretă pune în vorbe o dulceaţă plăcută care îţi dă încredere şi curaj. Părintele Liviu Brânzaş era un astfel de om. Felul său de a fi trăda o mare iubire de oameni. Te învăluia cu o privire senină. În zâmbetul luminos, în vorba domoală şi caldă, în strângerea fermă a mâinii simţeai o inimă sinceră, fără ocolişuri, purtătoare de acea frântură de rai, ce ţi se va dărui neprecupeţit. Voi reproduce pe cât mă ajută memoria dialogul ce a avut loc între noi. O fac cu evlavia şi cu metania cuvenite acestui blând şi neînfricat păstor.

Pr. Liviu – Ştiu cine sunteţi şi presupun că şi dumneavoastră ştiţi cine sunt eu. Vă rog deci să-mi permiteţi să trec peste formalismele de protocol şi să vă pun direct câteva întrebări.

Aspazia – Bucuros, sunt onorată să vă răspund în măsura în care voi fi capabilă să o fac.

Pr. Liviu – O, nu am intenţia să vă supun unui tir filosofic. Ştiu că aţi executat foarte mulţi ani de temniţă şi aţi traversat multe închisori. M-aş bucura dacă aţi întâlnit un grup de eleve de la Beiuş şi dacă, eventual, vă amintiţi de ele.

Aspazia – Da, îmi amintesc clar de cea mai frumoasă dintre ele. Se numea Ani Onel şi era o perfecţiune. Adolescentă încă, a fost supusă fără pic de milă regimului necruţător de temniţă comunistă, de-a valma cu maturele. A lucrat la un moment dat în atelierul de cusături româneşti, coordonat de mine. Era o sărbătoare pentru ochi şi pentru suflet să o privesc plecată gingaş peste cămaşa naţională pe care o înflorea cu pricepere, cu frumoasele noastre motive româneşti. Era de o frumuseţe desăvârşită, o primăvară diafană, rătăcită în infern: chip de zână, mâini de zână, destin de zână ferecată în peştera zmeului căpcăun.

Pr. Liviu – Iată un destin cu adevărat tragic! O adolescentă în iadul închisorii comuniste este un înger răpit în infern. Când am auzit de moartea elevei Liţă Sasu, din clipa aceea am simţit că toată suferinţa mea nu însemna nimic pe lângă jertfa supremă a acestei flori, strivită satanic în primăvara vieţii. Nu-mi explic cum a putut Corneliu Coposu să afirme că fetele luptătoare anticomuniste (legionarele) au intrat în această luptă din refulare. Erau atât de urâte că au simţit nevoia să se facă observate în acest fel!

Aspazia – Nu ştiu ce l-a determinat să afirme un lucru atât de lipsit de eleganţă şi mai ales neadevărat. Pot să asigur pe oricine că nu a fost vorba de nici o refulare şi că sunt multe „frumoase” care au purtat cu demnitate şi convingere „stigmatele” temniţelor comuniste. Ani Onel îl contrazice categoric cu frumuseţea ei desăvârşită, angelică, chiar că nu am văzut un chip mai frumos printre cele ce au rămas în afara luptei anticomuniste.

Pr. Liviu – Aş vrea să vă mai întreb ceva şi aş dori să-mi răspundeţi cu sinceritate. Ce părere aveţi: suntem noi învingători sau înfrânţi iremediabil?

Aspazia – Sunt posibile mai multe răspunsuri, dar pentru că îmi cereţi sinceritate şi nu teorii, dintre noi sunt biruitori desăvârşiţi. Nu mă refer nici la cei ce au supravieţuit pur şi simplu, ci la acei supravieţuitori care au reuşit să înfrângă suferinţe. Aşa cum ne-a fost dată era cu neputinţă să fie înlăturată , dominată şi atunci ne-am însuşit-o. Ne-am însuşit-o cu toate ale ei, ne-am împărtăşit cu ea, ne-am împărţit-o ca pe o taină, ca pe o binefacere şi aşa am reuşit să-i umplem pomii cu iubire. Ce nesperată bucurie când am băgat de seamă că Iisus era cu noi şi în suprema Lui agonie ne ceda un strop din durerile Sale! Ce onoare mai mare decât a participa la suferinţa jertfitoare de pe Golgota?! Iisus era Centrul, iar noi eram cercul din jurul Său. şi cu cât ne apropiam de Centru prin acceptarea suferinţei, cu atât ne apropiam mai mult unele de altele. Un râu binefăcător de iubire circula printre noi şi închisoarea devenea cer, iar durerea se transfigura în binecuvântare.

Pr. Liviu – Adevărat, adevărat! Aşa era şi la noi. În închisoare se trăia un fragment din agonia nopţii dramatice din Ghetsimani. Eram sortiţi durerii şi nimeni din cer sau de pe pământ nu se îndura de noi. Părea că steaua speranţei a pierit de pe cer, căzând în abisul neantului. şi totuşi, din adâncuri, o poruncă ne mâna spre culmi. Frigul, foamea, carcera, lanţurile, cătuşile, bătaia, izolarea, inactivitatea silnică, permanenta prigonire, orice contact cu realitatea de afară fracturată, toate aceste forme de distrugere şi dezumanizare muşcau din fiinţa noastră. Purtam Crucea urcând cu îndârjire acest calvar neîntrerupt şi nimeni nu ne ajuta să depunem pentru o clipă măcar povara care ne strivea. Pe această golgotă nu se putea depune Crucea nici pentru un minut. Ea trebuia dusă fără încetare şi purtarea ei devenea posibilă numai pentru că sufletul renunţase demult să bată la porţile unei libertăţi vremelnice. El bătea la porţile cerului cu credinţă şi smerenie. Întemniţaţii păreau nişte sihaştrii ce şi-au asumat asceza maximă pentru purificarea şi transfigurarea interioară. Doreau cerul, mântuirea, asceza impusă devenise o asceză mistică. Nu era o dezertare de la viaţă, ci o transfigurare a ei. Era o transcendere a luptei, a năzuinţelor, a eforturilor, pe un plan spiritual superior. Era un miracol această trăire mistică, această şcoală a suferinţei transfigurate.

***

Camarazii repopulau sala. Părintele m-a părăsit, murmurând sfielnic ultima frază ce mi-a fost adresată:

– M-am dezbrăcat de zeghea vărgată ca să îmbrac haina sacerdotală, cele mai onorante uniforme în acest veac ateu şi totalitar, dar cele mai greu de purtat.

I-am privit pentru ultima oară chipul şi nu ştiu de ce mi s-a părut că tăinuit adânc în cutele de la colţurile gurii se ascundea amarul. Ultimele cuvinte ale Părintelui Liviu Brânzaş spuneau totul despre sine, erau o sinteză nespus de grăitoare a personalităţii sale. Nu ar fi trebuit să mai spun nimic. Nu mă pot opri însă să subliniez că părintele Liviu Brânzaş s-a format la flacăra credinţei, pe nicovala suferinţei. A devenit „prietenul durerii”, în accepţia monahului Moise Aghiorâtul.

„Cel ce este prietenul durerii nu ştie ce înseamnă a primi lovituri. Prietenul durerii este prietenul tuturor celor aflaţi în suferinţă”.

Cu eroism, fără surle şi trâmbiţe, Părintele Liviu Brânzaş şi-a dus în linişte activitatea febrilă de sacerdot.

(Aspazia Oţel Petrescu – Revista Rost nr. 31 din septembrie 2005)

---

* Toate ideile exprimate de Părintele Liviu în acest dialog se regăsesc întocmai în cartea Sfinţiei Sale Raza din catacombă.

”Eu cred că suferința din închisoare l-a făcut pe Părintele Brânzaș atât de bun”

Uneori privesc cu nostalgie şi bucurie în suflet la anii copilăriei mele, care au fost marcaţi de atâtea evenimente, dar cel mai important dintre toate a fost faptul că am avut posibilitatea de a învăţa, alături de alţi copii, ce este religia. Acele minunate ore de regăsire sufletească pe care le-am petrecut la biserică au fost pentru noi un dar de la Dumnezeu.

Desigur, acest fapt era nedorit de cei care nu voiau să ştim ce este religia, de cei care nu voiau ca noi să cunoaştem cuvântul Dumnezeu şi ceea ce înseamnă El. Ateii care conduceau ţara nu voiau ca noi să înţelegem şi să ştim de ce ne naştem, trăim şi murim pe acest pământ.

Însă, în ciuda tuturor piedicilor şi riscurilor, noi, copiii din Suceagu, am învăţat ce este religia de la Părintele nostru Liviu Brânzaş, care dorea atât de mult ca fiecare copil să cunoască adevărurile de credinţă şi să trăiască după poruncile lui Dumnezeu.

Astfel, în zilele de vacanţă, la chemarea Părintelui, ne adunam la biserică şi petreceam acolo câte 4-5 ore. Când timpul era frumos, stăteam afară pe morminte şi sub lumina soarelui învăţam marile adevăruri ale religiei creştine. Când vremea era nefavorabilă, ne regăseam la biserică, unde stăteam pe bănci, cu Părintele în mijlocul nostru.[…]

Când eram sus în turn şi sosea ora Paraclisului, Părintele trăgea clopotele. El ne-a spus că bunicul său a fost clopotar şi că de la el a moştenit dragostea pentru biserică şi clopote.

Părintele ne spunea de multe ori: “Cea mai frumoasă muzică din lume este dangătul clopotelor”. După ce ne-a spus aceasta, şi nouă ni se părea că este aşa. Tot el ne spunea că cel mai frumos tablou este imaginea unui copil îngenunchiat, cu mâinile împreunate pentru rugăciune.[…]

…dintr-o cutie mică, a scos un obiect foarte mic şi ni l-a arătat. Noi ne-am apropiat toţi să vedem ce este, dar la început nu am înţeles despre ce este vorba. Atunci Părintele ne-a explicat. Era un medalion făcut dintr-o bucată de os, pe care era sculptat chipul Mântuitorului cu coroana de spini pe frunte. Pe spatele medalionului se vedea un munte pe care se înălţa o cruce. Parcă era crucea de pe Golgota. Sub muntele cu crucea era scris: Aiud. Ne-am dat seama că medalionul era o amintire din închisoare.[…] Medalionul ne-a descoperit taina vieţii lui. Privind medalionul, am înţeles de ce Părintelui Liviu Brânzaş nu îi era frică să facă religie cu noi. Când te uitai la chipul lui senin, nici nu-ţi venea să crezi că acest om şi-a petrecut toată tinereţea în închisoare. Eu cred că suferinţa din închisoare l-a făcut pe Părintele atât de bun.[…]

Aşa a fost acest om şi preot pentru noi: un părinte adevărat. Iar noi la rândul nostru ne-am străduit ca să fim pentru el adevăraţi fii sufleteşti. Acum când mă gândesc la timpul acela fericit al copilăriei mele, mă cuprinde o tainică bucurie. Ce fericire pentru noi că am avut parte de un asemenea educator în primăvara vieţii noastre! El ne-a învăţat, prin exemplul său, că trebuie să înfruntăm orice primejdii, numai să ne împlinim datoria. Nu voi uita niciodată bunătatea şi abnegaţia lui şi tot ceea ce a făcut el pentru sufletele nevinovate de copii.

Şi veşnic îmi voi aminti – ne-a luminat copilăria cu lumina lui Hristos.

(Corina-Octavia Ciotlăuş – Revista Gazeta de Vest, septembrie-octombrie 1995)

”Părintele Liviu știa să apară când aveai mai mare nevoie de el”

Mulţi l-am cunoscut. Ştia să apară când aveai mai mare nevoie de el, iar în rest avea un răspuns pentru fiecare atunci când era căutat; mai ales de tineri. Blând şi aspru – te privea cu chip senin, încărunţit poate prea devreme şi-ţi vorbea cu atâta convingere încât devenea aproape imposibil să-i rezişti. Uneori se întrista că un lucru atât de evident nu-l puteai înţelege iar atunci, câteodată, stătea ore în şir cu tine într-un timp sofianic. Dacă nu te cucerea cuvântul lui, poate poeziile scrise în condiţiile în care alţii n-ar mai fi sperat nimic sau dacă nici acestea, atunci caietele cu amintiri adunate de la copiii pe care-i catehizase într-o vreme de catacombe sau pur şi simplu te marca prezența lui.

Îi plăcea să câştige un om pentru Dumnezeu, dar şi pentru valorile neamului său. Într-una din odăile unui suflet atât de complex, în mod sigur îţi găseai biblioteca. Şi aveai ce aştepta de la acest om, chiar pentru simplul fapt de a şti că te așteaptă şi el. Un sfat, o încurajare, era greu să nu se constituie într-un imbold spre înainte sau vorba lui Noica spre devenire întru…

Atunci când l-am chemat şi ştia că avem nevoie de el, ni s-a alăturat ca preot în pelerinajul liturgic la biserica lui Horea sau la “Colindul Eroilor”. Ultima dată, pe 16 decembrie 1997, a dat Dumnezeu un ger cum mai rar se întâmplă. Părintele a ţinut să vină cu noi de la Fabrica de Bere – unde au căzut primii martiri în ’89 – până sus pe vârful dealului, la Cimitirul Eroilor. După slujba de pomenire, într-o seară de iarnă luminată de mici făclii ce se încăpăţânau să reziste vântului ascunse în mâini îngheţate, părintele a spus poate cea mai scurtă şi mai puternică predică din viaţa sa. Iar în faţa studenţilor a fost ultima. Un cuvânt de foc, un cuvânt viu… Noi aşa te-am cunoscut. Dumnezeu să te bucure, părinte Liviu.

(ASCOR şi Liga Studenţilor – Revista Filocalia, septembrie 1998)

via Fericiti cei Prigoniti