În satele dobrogene Clopdia și Jamu Mare ciobanii trăiesc zile de coșmar, zile care le pun la încercare răbdarea și credința în ceea ce rămâne de făcut. Mii de oi, parte din viața lor, au fost deja sacrificate, și autoritățile continuă, fără milă, să anunțe că vor ucide altele în zilele ce urmează.
Ce poate să facă un cioban fără turma sa? Sunt ciobani din tata în fiu, ei denunță faptul că le-au fost luate animalele, singura sursă de venit, după câteva de teste de salivă. În fiecare zi, aceștia așteaptă cu inima grea rezultatele testelor de la Institutul de Diagnostic și Sănătate Animală, sperând în zadar că poate, poate, cineva va opri acest masacru.
Unul dintre ciobani spunea într-un interviu: „De aceste animale ne-am legat viața noastră, sunt pâinea noastră, ne cer să le sacrificăm dar ce vom face? Cine ne ascultă? Am votat, dar cine are grijă și de noi? Aceste decizii ne distrug …”
În Tulcea, aproape 50.000 de oi au fost deja ucise, și se vorbește că urmează și mai multe. Scenariul a început să se repete și în Banat. Suspiciunile îi macină pe crescătorii de animale, oare sunt sacrificate degeaba? De ce nu pot să verifice și ei, independent, să vedem dacă acest virus chiar există? De ce nu pot să le țină în izolare, să vadă dacă le pot salva?
Li s-au comunicat faptul că pesta micilor rumegătoare nu afectează oamenii. Dar uitați-vă la ciobanii dobrogeni! Nu sunt ei, oamenii, afectați? Nu suntem noi afectați, cei ce vom plăti poate dublu produsele lactate de import?
Ciobanii români și-au pierdut liniștea, nu doar cei din Dobrogea și Banat, din întreaga țară. Mâine poate vor urma turmele lor, familiilor lor li se va lua pâinea de la gură. Fiecare turmă care dispare înseamnă o tradiție de generații frântă.
Suntem într-o lume în care nimeni dintre guvernanți nu pare să mai aibă grijă de cei mici, de cei care luptă zi de zi pentru a supraviețui. Aceștia au nevoie de dreptate, de ajutor, dar mai ales, au nevoie de empatie.
Ciobanii se tem că li se va interzice și transhumanța turmelor. Autoritățile le-au interzis acum să scoată oile la pășunat și să le mute dintr-un loc în altul, îngrădind astfel complet tradiția și modul lor de viață. Este o lovitură cruntă pentru păstori, căci oieritul nu înseamnă doar a deține animale, ci a le lăsa să trăiască liber, pe pășunile unde au fost dintotdeauna. Viitorul pare să pună lanțuri pe mâinile și pe sufletele lor, în numele unei siguranțe iluzorii. Cum să ne îngrijim animalele dacă ne iau dreptul de a le duce la pășune, se întreabă aceștia? Oieritul, așa cum îl știm, așa cum a fost moștenit de la bunici, devine o umbră tristă a ceea ce a fost odată, sub povara unor măsuri care distrug nu doar turmele, ci și identitatea.
Nu era suficient că românii au ajuns să consume 80% din carnea de porc din import după valurile de pestă porcină, nu era suficient că țăranilor li s-a redus la minimum posibilitatea de a crește porci în propriile gospodării. Acum ne iau și oile, o tradiție pentru multe din familii de români. Producătorii români sunt din ce în ce mai împovărați de reguli și interdicții care ne subminează existența ca neam.
Vacile noastre, cele care au hrănit generații întregi, sunt acum pe cale de dispariție la sat, după ce laptele lor a fost refuzat de marile corporații ce domină piața lactatelor. Tradițiile noastre, modul nostru de viață, ceea ce a definit acest neam timp de secole, toate sunt amenințate. Fără porci, fără vaci, și acum, fără oi, viitorul nostru alimentar devine din ce în ce mai incert. Suntem împinși să depindem de alții, de produse străine și de un sistem care ne marginalizează în loc să ne susținem gospodăriile și să ne hrănim din pământul nostru.
Ciobanii cer cu disperare să fie ascultați și să nu se mai sacrifice oile de prăsilă doar pe baza unei probe de salivă. Cum să ucizi o întreagă generație de oi, fără să dai măcar o a doua șansă de supraviețuire?
Ei cer o carantină de 21 de zile, o perioadă în care animalele să fie monitorizate atent, dar nu eliminate fără drept de apel. Oile de prăsilă sunt viitorul turmelor, sunt baza refacerii și a continuității, spun crescătorii de animale. Nu putem accepta ca ele să fie distruse după un simplu exudat, fără să se epuizeze toate opțiunile posibile pentru a le salva.
Este și șansa noastră de a duce mai departe moștenirea primită, șansă de a ne proteja turmele și viitorul.
Eduard Dumitrache R3Media
