Predică la Duminica a VI-a după Rusalii – Vindecarea slăbănogului din Capernaum – Pr. Nicolae Tănase

Minune mare ne istoriseşte Evanghelia de astăzi: vindecarea unui slăbănog. Şi altădată Mântuitorul a mai vindecat un slăbănog, după cum ne istoriseşte Evanghelia, dar va fi vindecat multe persoane cu slăbănogeală.

Ce este slăbănogeala? Muşchii nu îşi mai fac datoria. Atunci omul nu poate să-şi mişte degetele, gâtul, capul, picioarele, nu poate să vorbească, nu poate să mănânce. Ce poate fi mai rău!? În rest este sănătos, dar toate acestea nu le poate face.

Şi atunci ai lui îl poartă, îl duc, îl aduc. E o greutate… . Toţi ştim că, atunci când cineva între noi este bolnav, este mai greu pentru familie, decât pentru bolnav. De aceea şi unii dintre noi ne rugăm şi spunem: „Doamne, ajută-mă să nu cad la pat şi să fac supărare copiilor, nepoţilor mei, alor mei”.

Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că I s-a adus spre vindecare acest slăbănog, îl vindecă pentru credinţa celor care l-au adus. Dar se spune în Evanghelie că imediat a ieşit un scandal. Le vindecase omul şi evreii făceau scandal. De ce? Pentru că mai întâi Mântuitorul a zis: „Iertate îţi sunt păcatele tale”. Apoi a zis: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”. „Cum îţi permiţi Tu să faci lucrul acesta?”, întrebau ei. Şi atunci El le spune: „Ce e uşor să zici: «Iertate sunt păcatele tale» sau «Ia-ţi patul tău şi umblă»?”. Sunt cuvinte care vor să spună: „Voi ar trebui să sesizaţi minunea!”. Ei bine, ei nu sesizează minunea, nici măcar minunea trupească.

Să ne gândim în zilele noastre. Dacă intră cineva în sat şi nu-l latră câinii, avem o admiraţie pentru omul acela: cum de nu-l latră câinii…? Dacă vine aici un preot, sau un arhiereu, sau un trăitor în Dumnezeu şi este unul între noi bolnav şi face semnul crucii asupra lui, iar acela se vindecă… . Mai mare admiraţie! Mai mare mulţumire! Poate şi noi, ceilalţi, alergăm şi spunem: „Hai, fă şi mie!”.

Atunci nu au avut această stare, această reacţie; ci, dimpotrivă, s-au răsculat şi au făcut scandal: „Cine eşti? Cum îţi permiţi să zici aşa?”.

Mântuitorul Iisus Hristos a făcut atunci două lucruri: iertarea păcatelor şi vindecarea. Primul a fost iertarea păcatelor, pentru că oamenii sunt bolnavi din pricina păcatelor. Dacă omul n-ar păcătui, n-ar fi bolnav. Cu o excepţie: când e încercarea lui Dumnezeu.

Şi sfinţii sunt bolnavi uneori; mai rar, dar sunt. De ce? Pentru că Dumnezeu îi încearcă; pentru puţinele lor scăpări, îi încearcă şi cu boală.

În rest, toţi oamenii suferim din pricina păcatelor, de aceea ne îmbolnăvim. Dar şi din pricina faptului că ne împărtăşim cu nevrednicie. Aţi văzut că zice: „Fă, Doamne, ca această Sfântă Împărtăşanie să nu fie cu nevrednicie, ca să nu fim slăbănogi trupului şi sufletului”.Există o căutare a sănătăţii trupului. Toţi ne căutăm această scăpare, această însănătoşire, această stare. Chiar şi Biserica se roagă mai întâi pentru sănătatea oamenilor şi abia pe urmă pentru mântuirea lor.

Să fiţi atenţi şi să sesizaţi lucrul acesta: „Pentru sănătatea şi mântuirea lor”. Nu spunem: „Pentru mântuirea şi sănătatea lor”. De ce? Pentru să starea de sănătate este o stare de mulţumire şi dă posibilitatea acestor mădulare ale Bisericii, care suntem noi, să laude pe Dumnezeu, să facă voia lui Dumnezeu şi în sfârşit, să fie plăcuţi lui Dumnezeu.

Mântuitorul Hristos a dat atunci iertarea şi vindecarea. După aceea, a dat aceste daruri şi Apostolilor şi preoţilor. Dar cu vremea s-a pierdut cea de-a doua, s-a pierdut vindecarea. Vindecarea nu mai este uşoară. Vindecarea este cu putere, cu credinţă, în Taina Sfântului Maslu, prin prezenţa noastră la Sfânta Liturghie, prin trăirea Liturghiei.

Dar prima a dat-o şi a rămas: iertarea păcatelor. Şi dacă vom obţine iertarea păcatelor, Dumnezeu va da nouă şi puterea de a ne fi vindecat. Acest lucru este greu de înţeles. Când un om se îmbolnăveşte, într-un fel sau altul, aţi văzut cum caută pe doctor. Uneori şi greşeşte în căutarea lui, apelează la cine nu trebuie, numai şi numai să se facă sănătos.

Când corpul este bolnav, aşa de mult doreşte vindecarea! Dar când sufletul este bolnav, de ce nu doreşte vindecare cu aceeaşi tărie şi putere? Mai ales că vindecarea sufletului este cu putinţă imediat, în Taina Împărtăşaniei. Şi va veni şi cealaltă vindecare. Cealaltă vindecare, a corpului, este întotdeauna următoare vindecării sufletului.

De aceea, când mergem la spital, întâi ne spovedim şi apoi lăsăm medicul să-şi facă el datoria, să întrebuinţeze el ştiinţa dată lui, tot de la Dumnezeu, ca să ne vindece. Marea minune nu este vindecarea.

Evanghelia de astăzi ni se adresează nouă, care suntem slăbănogiţi de păcate, care suntem insensibili la minune. Ce poate fi mai mare minune decât transformarea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului? Dacă toţi ne-am ridica acum, aşa, în aer, nu e mare minune! Dacă toţi bolnavii din lume s-ar vindeca, nu e mare minune!

Marea minune este Sfânta Liturghie. Marea minune este moartea, învierea, înălţarea la cer, trăite în fiecare Liturghie. Aceasta-i marea minune!

Nu dacă un om n-are un picior şi deodată, i se lipeşte la loc. Sfântul Ioan Damaschin, tăindu-i-se mâna, s-a dus la Maica Domnului şi a rugat-o: „Vindecă-mi mâna!”. S-a dus cu mâna tăiată la o icoană veche pe care o avea şi Maica Domnului i-a vindecat mâna. În cinstea şi spre amintirea acestei minuni, el a adăugat la icoana Maicii Domnului o mână de argint, mâna lui, iar această icoană se află azi la Mănăstirea Hilandar, din Muntele Athos.

Avem şi noi o reproducere după icoana aceasta şi o aveţi şi dumneavoastră, acasă. Când citim despre asemenea vindecări, ne cutremurăm şi spunem: „Vai, ce minune!”. Da, este o minune, dar nu-i mare minune asta.

Marea minune e Liturghia. Marea minune este prezenţa dumneavoastră în biserică, mereu la aceeaşi slujbă de 2.000 de ani. Asta-i marea minune! La această mare minune să nu renunţăm! La această mare minune să fim sensibili! Şi atunci vin şi celelalte minuni.

Să fim împăcaţi sufleteşte şi nelipsiţi de la minunea minunilor. Să nu avem niciodată rugăciuni de cerere: „Doamne, dă-mi… Doamne, fă-mi aşa…”; „Doamne, grijeşte…”. Ci, numai atât: „Doamne, vezi Tu cum faci… . Noi Îţi mulţumim pentru că existăm. Noi Te lăudăm pentru că Tu eşti mare şi minunat şi minunat eşti Tu întru sfinţii Tăi!”. Atât. Este de ajuns, restul totul vine.

Şi când nu vine, ştie Dumnezeu de ce nu vine. De exemplu, când cineva pică în pădure şi stă acolo două zile leşinat; vine acasă, după aceea şi-şi găseşte casa luată de ape – sunt lucruri care s-au întâmplat. Acolo, în pădure, a cârtit la Dumnezeu, de ce i s-a întâmplat lui. Dar când a venit şi a văzut de la ce l-a salvat Dumnezeu, e aşa de bucuros şi Îl laudă pe Dumnezeu, în înţelepciunea Lui.

Aceasta este Evanghelia de astăzi şi cu aceasta să mergem la casele noastre… . Lucrul acesta este important, restul mai vedem noi, ne mai împăcăm noi cu Dumnezeu într-un fel. Important este să fim împăcaţi sufleteşte în Taina Spovedaniei şi nelipsiţi de la minunea minunilor: Liturghia. Amin.