4 August 1919. Ziua când Armata Română a eliberat Budapesta de hoardele bolşevice maghiare. FOTOGRAFII-DOCUMENT din Arhivele Naţionale ale României. ZIUA OPINCII

By Alexandru Mihail Last updated aug. 4, 2024

România a fost prima ţară din lume care a înţeles pericolul bolşevic şi s-a luptat cu armele împotriva lui, înfrângându-l. Glorie Armatei Române!

Surse: Arhivele Nationale si Ziaristi Online

Gen Marcel Olteanu: Cum au pus romanii opinca pe Parlamentul de la Budapesta

Acest episod, intrat deja in folclor, este unul real si redau aici descrierea lui facuta de generalul Marcel Olteanu, fost guvernator al Budapestei in timpul ocupatiei romanesti a Ungariei, intre august si noiembrie 1919. A aparut initial in cartea sa “Huzarul negru”, 1926, si a fost preluat in reeditarea cartii generalului Gheorghe Mardarescu (foto 2 sus, pe terasa hotelului Ghellert din Budapesta), “Campania pentru desrobirea Ardealului si ocuparea Budapestei”, 1922, realizata de Editura Marist sub titlul “Campania pentru desrobirea Ardealului si ocuparea Budapestei – si alte marturii”, 2010. (Cristian Negrea)

…Si-au intrat trupele noastre in Budapesta la inceputul lunii august 1919.

Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vanatori. Seful garzii de la intrarea principala era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat si foarte vioi.
Deasupra palatului a vazut Iordan cum falfaia in vant flamura ungureasca, rosu-verde-alb.
Faptul acesta nu l-a suparat prea tare, dar nici nu i-a placut… Dandu-si capela pe ceafa si scarpinindu-se dupa ureche si-a zis: “Sa dau jos steagul unguresc si sa pun fanionul de la companie?… Asta ar sti si madama de la popota domnilor ofiteri s-o faca…”
“Dar am sa chibzuiesc in asa fel ca sa ramana de pomina si sa fie si talpa Romaniei razbunata…”
Zis si facut.
Chemand pe caprarul Bivolaru, s-au suit in norii Budapestei si au coborat steagul in lungul sforii, drept la jumatatea steajerului si, luand apoi opinca rasuflata a caprarului, s-a urcat ca un pui de urs si a pus-o drept caciula in capul steajerului, lasandu-i nojitele s-atirne-n vant. Si asa a falfait multa vreme in cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca romaneasca deasupra lui…
….
“Cine oare sa fi facut aceasta tragica gluma? imi zise tovarasul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care il cunoscusem in metropola maghiara; si zicand, imi arata cu mana privelistea originala si neasteptata, care oprea in drum si intorcea capetele si altor trecatori, ca fiind cel mai caracteristic si ironic simbol al ingrozitoarei realitati, al catastrofalei prabusiri a unui organism orgolios si despotic, tocmai sub calcaiul acelui organism pe care tinuse genunchiul de fier atit amar de vreme, pe care intotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui si de care totusi o viata-ntreaga s-a temut…
“Cine oare sa fi dat vantului si sa fi ilustrat cu atita maiestrie si atit de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfintului Stefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea trista, pierduta in vazduh, intrebind parca cerul unguresc, dezolant de senin in ziua aceea.
Apoi se intoarse cu privirea spre mine, si desi nu mai zicea nimic, am inteles ca ar vroi o lamurire.
Imi era mila de el, caci era un om distins la simtire.
“Ma voi interesa, domnule doctor”, ii zisei cu o nuanta de induiosare si, apropiindu-ma de santinela, ii spusei sa strige pe seful garzii.
“Este chiar acolea, domnule general”, imi raspunse vanatorul mic si indesat, incordindu-se si facand cu capul un gest despre cheiul Dunarii.
– Cum il cheama?
– Don’ sergent Iordan.
– Dar tu stii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
– Da, domnule general, chiar don’ sergent a dat ordin azi dimineata si tot dansul a si executat ordinul… acum sta de un ceas acolo sa vada ce-o sa zica lumea si tot in cer se uita ca sa indemne si pe altii…
Ma-ntorc putin spre stanga si nu departe zaresc un sergent si un caprar, care, fara sa ma bage in seama, gustau cu frenezie roadele ispravii lor – ilustratia magistrala a unui moment istoric.
Priveau cand la trecatorii enervati si sanchii, cand la opinca impertinenta, si pe fetele lor tuciurii si asprite de viforul vremilor se lamurea cea mai desavirsita satisfactie. Pareau niste inspirati si niste draci geniali.
Intreaga oaste romaneasca, intreaga natie mi s-au parut ca se oglindesc in acesti doi zdrentarosi, sublimi chiar prin gradul de perfectiune la care poate ajunge o zdreanta…
De-as fi fost singur! – O! i-as fi privit ceasuri intregi fara sa ma satur… Si – poate, i-as fi luat de gat si i-as fi sarutat!
Dar!… le-am facut semn sa se apropie si, aratand domnului Ferency pe sergent, i-am zis incet, foarte incet:
“Acesta este glumetul, care fara o intentie rautacioasa, desigur, si cu toata naivitatea unui poznas, te-a facut poate sa suferi…”
Si domnul Ferency, scaldandu-si ochii intre genele-i umede, mi-a replicat cu adanca melancolie:
“Daca din sufletul si mintea unui simplu taran ca acesta s-a desprins o asemenea pozna, atunci nu ma mir ca sunteti aici…”
In dupa-amiaza aceleiasi zile, m-am indreptat din nou spre Palatul Parlamentului.
Ma simteam dator fata de Iordan; trebuia sa-i dau ceea ce in fata durerii domnului Ferency, nu i-am putut da.
L-am chemat – era nedespartit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat in gand si cum a infaptuit isprava lui.
L-am laudat si mi-am plimbat mana mult pe fata lui supta si radioasa si i-am dat un pachet de tigari regale.
Si nu stiu cum, m-am pomenit ca iau de nas pe caprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine si pe care, cu cat il priveam, cu atit mai mult punea stapinire pe firea mea.
Era mic de statura, fata ii era smeada si foarte parlita de soare si vant; in fundul capului purta niste ochi mici, caprui si scaparatori. Avea dinti marunti, albi si frumosi, si peste buza arsa de frigurile ostenelilor abia mijea o mustata roscovana – un vulpoi de Mehedinti.
Purta capela pe spranceana, iar in ce priveste imbracamintea parea infasurat cu totul intr-un covor de petice, caruia expresia lui ii dadea ceva din prestanta unor odajdii de samurai japonez fanatic.
O crestatura adanca ii stapanea obrazul stang si alta mai lata se rasfata pe gat sub urechea dreapta; mai in sus de mana, pe antebratul stang, se zarea o cicatrice respectabila…
L-am intrebat unde a fost ranit. Mi-a raspuns cu nai-vitate si scurt: “Peste tot, domnule general”. Si desfacand repede o moletiera, mi-a aratat o rana de schija, abia vindecata, la pulpa dreapta; apoi, descheind singurul nas-
ture pe care il mai avea la veston, puse degetul pe o dara de baioneta in lungul coastelor din dreapta care se vedea in intregime printre cele cateva suvite de panza destramata ce alcatuiau camasa lui Bivolaru. Si era gata sa-mi mai arate, dar l-am intrerupt: “Bine, bine… vad ca esti crestat ca un raboj; dar unde ai capatat ranile? In ce lupte?…”
Si iarasi cantecul lui: “Peste tot, domnule general. In Carpati, la Rasinari, la Olt, la Siret, la Oituz si chiar pe Tisa in aprilie, ca eu, domnule general, am fost poate in patruzeci de atacuri mari si, in adevar, eu sunt rabojul ispravilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate toate de la 1916 incoace… si nu ma las nici mort!…”
– Ei, si acum iti pare bine ca facuram Romania Mare si ca faci de garda, tu, capraru Bivolaru de la Mehedinti, tocmai aci la Budapesta?
Si el, incordandu-se si privindu-ma soldateste drept in lumina ochilor, imi raspunse sfatos si cu mandrie:
“E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitara ca mai e si o Viena!…”
Acestui nebun in toate mintile, acestui prototip al zdrentelor noastre glorioase de la 1917, care isi da seama perfect pana unde se poate intinde fiziceste Romania Mare, nu-i intra totusi in cap ca numai pentru ce vedea s-a ostenit el si atatia au albit meleagurile cu oasele lor
El, Bivolaru, sinteza neamului sau, elegant la simtire si la gandire, fara sa poata exprima, intelegea totusi numai una: “faima si duhul romanesc cit mai departe, si peste Romania-Mare, Romania spirituala, Romania fara hotare”.