„Din 1974 încoace, această dragoste pentru Dumnezeu s-a schimbat și s-a transformat în dragoste pentru oameni. Cu atâta dorință mă rog pentru ei atunci când vin la chilia mea și îmi spun că au probleme de divorț. Merg, în duh, în Sydney, în Melbourne, în Monaco, în Cipru, în Atena. Merg și îi însemnez cu semnul Sfintei Cruci, în mod nevăzut, iar aceștia se liniștesc. Mai apoi, mă rog pentru bolnavi, merg în spitale și îi vizitez pe cei de la terapie intensivă, la fel îi însemnez cu semnul Sfintei Cruci, iar aceștia se însănătoșesc, fără să știe nimeni acest lucru, că am fost acolo în duh.”
Și desigur să vă spun și o altă întâmplare, care de asemenea nu este scrisă, la fel ca cea precedentă. Un oarecare teolog, care avea diverse îndoieli teologice, a mers în Sfântul Munte în perioada postului Adormirii Maicii Domnului. Și spunea prietenului lui despre Luminânda ce se cântă la praznicul de pe 15 august: „Apostoli de la margini, adunându-vă aicea, în satul Ghetsimani, îngropați trupul meu”: Cum este posibil ca apostolii să fi mers de la marginile lumii la înmormântarea Fecioarei Maria? Eu, spunea, nu pot să cred aceasta. Posibil să fi fost cu mintea lor sau cu inima lor, dar să meargă acolo?
Așadar, au mers la starețul Paisie și au vorbit cu el. Îi spune Cuviosul Paisie respectivului teolog: „Tu, teologule, ești puțin tulbure. Rămâi la urmă”. Peste puțin timp i-a spus aceluia: „Hai, vino aici! Voi, ceilalți, plecați!”. Și îi spune: „De ce nu crezi ceea ce zic cuvintele Luminândei ce le cânți? Mai mult, ești și psalt?”. Acesta a avut un șoc. Părintele îi spune în continuare să aștepte. L-a luat de mână și au mers împreună în Londra, în Frankfurt, au mers și în altă țară unde fusese acel teolog, în Elveția, mai apoi în altă țară, am uitat care, iar apoi s-au întors amândoi la chilia starețului. „Cum am mers noi în atâtea țări unde fuseseși deja și ne-am întors la chilia mea? Așa au mers și Sfinții Apostoli”.
Vreau să vă spun că există multe, foarte multe semne supranaturale. Acest om, cum să vă spun, le-a depășit pe fiecare cu succes, fiecare realizare duhovnicească și nu este deloc întâmplător faptul că l-au canonizat așa de repede. Este un lucru foarte mare.
Să vă spun și altă întâmplare. O verișoară a unei familii, care este apropiată Mănăstirii noastre, avea soțul ateu. Într-o după-amiază s-au gândit să meargă să se închine la mormântul Sfântului Paisie. Acela însă a zis:
‒ Mergeți voi, eu nu cred. De ce să merg împreună cu voi?
‒ Haide să mergem cu toții, să mergem în grup, insistă soția sa.
‒ Bine, voi merge. Dar nu mă voi închina.
Într-un final, l-a convins să se și închine la mormântul Sfântului. Acesta s-a dus aproape de acel loc, și-a făcut Sfânta Cruce și s-a închinat. S-a retras apoi tăcut și gânditor. I-au spus:
‒ Ce ai pățit?
‒ Nu ați văzut nimic acolo?, a răspuns acela.
‒ Nu am văzut nimic.
‒ Nu ați văzut, continuă, un călugăr ce era acolo, ce stătea deasupra mormântului și cum ne-am apropiat a intrat înăuntru în mormânt?
‒ Nu, au răspuns, nu am văzut.
‒ Eu l-am văzut. Era părintele Paisie!
Și a plecat, iar acum este membru credincios în trupul tainic al Bisericii.
(Omilia Starețului Mănăstirii Vatoped din Sfântul Munte Athos, Αrhimandritul Efrem, în biserica Sfântului Dimitrie din Brahamios, rostită în octombrie 2015)
