Părintele Nicolae Grebenea – o viaţă de vajnic luptător, martir şi mărturisitor
„Am depășit ura, nu doresc răzbunare și îi iert pe toți cei ce m-au lovit în timpul guvernării comuniste sau înainte. De fapt nu îi iert acum, ci ei au fost iertați de mult. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate.” Pr. Nicolae Grebenea
Este greu de caracterizat părintele Grebenea în câteva cuvinte. Luptător, om cu caracter istoric, scriitor cu caracter mistic, religios, părintele întruneşte toate facultăţile acestea, şi de aici vine dificultatea întocmirii cuvântului pe care sfinţia sa m-a rugat să îl aşez la începutul cărţii sale. Despre părintele Grebenea se poate vorbi mult, întrucât e un om care a trăit o viaţă de vajnic luptător, cu un crez religios, moral şi spiritual, de martir şi mărturisitor.
L-am cunoscut în vremuri grele, la mănăstirea… Cavnic.
Consider că toate locurile sfinţite de lumea temniţelor dintre 1948-1964 pot fi considerate ca nişte mănăstiri cu cel mai adânc caracter ascetic şi de trăire ortodoxă. Şi Aiudul, şi Gherla, şi Piteştiul, şi celelalte închisori, toate locurile acestea sunt punctele noastre de mare greutate pe lângă altarele şi mănăstirile voievodale. Nu trebuie uitat niciodată că ele sunt o mărturie pentru viitor a suferinţelor, lacrimilor şi sângelui nostru…
Pentru generaţiile de până în 1941, se poate vorbi despre părintele Nicolae ca despre un mare îndrumător şi participant la luptele şi conflictele pe care le-a avut ţara noastră după primul război mondial. Tineretul nostru a avut de ales între corupţia partidelor de guvernământ, influenţele fasciste, naziste, comuniste, pe de o parte, şi curentul legionar, pe de alta. Acestuia din urmă am subscris şi noi. Au fost lupte uriaşe mai ales cu lumea coruptă a democraţiei şi a dictaturii carliste.
Pentru anii pe care i-a petrecut în închisoare a fost la mare înălţime în menţinerea unei stări de spirit şi a moralului unui tineret care era puţin în derută văzând greutăţile temniţei şi programul de exterminare comunist. Dacă nu ar fi fost Radu Gyr, Vasile Voiculescu şi chiar Nichifor Crainic prin viaţa şi „scrierile” lor care au văzut hârtia abia după eliberarea din temniţă, foarte mult s-ar fi descurajat tinerii întemniţaţi şi ar fi fost multe căderi. Iar faptul că a existat un părinte Grebenea sau un Traian Trifan în milocul Aiudului, a fost o uriaşă încurajare către lupta cu slugile întunericului, văzute şi nevăzute, şi către jertfă.
Părintele a fost un stâlp pentru toţi, şi pentru cei care au murit, şi pentru cei care au mai apucat să iasă şi să supravieţuiască. Comuniştii erau foarte uimiţi pentru modul în care părintele reuşea să rezolve diferitele situaţii în care îl puneau, atât în anii de puşcărie, căt şi după aceea. Deţinuţii ştiau: „dacă părintele Grebenea a spus aşa, aşa trebuie să facem”. Spre exemplu, am participat la greva organizată de părintele în lagărul de la Baia Sprie, acţiune încheiată cu dispersarea coloniei la celelalte temniţe din ţară.
După 1964, numai faptul că a fost mereu atacat şi urmărit, că nu au trecut o lună-două de zile fără să fie chemat la Securitate, la Piatra Neamţ, ori la Roman, ori în alte cetre de anchetă, nu pentru că ar fi fost atât de periculos, cât mai ales pentru că ei se temeau şi de umbra lui, căci îi uimea şi pe anchetatori prin cinstea şi deschiderea sa, cred că este foarte grăitor pentru ce a însemnat părintele Grebenea… Pentru dragostea pe care o are pentru adevăr şi pentru Dumnezeu, pentru sfinţia sa e tot una: că vorbeşte cu cel mai mare duşman al vieţii lui sau al vieţii neamului lui, părintele este acelaşi – deschis, curat, frumos la suflet, elegant în răspuns, de cea mai înaltă ţinută academică, drept pe toată linia – atât cu vrăjmaşii, cât şi cu oricine altcineva. Este omul care întruchipează cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” (Corinteni 13: 7-8)
Din felul în care a conceput viaţa acelor vremi şi în care a continuat sub toate regimurile de până azi, putem spune că la ora actuală părintele încununează una din cele mai frumoase vieţi de trăire şi luptă creştină. Avem foarte multe de învăţat de la părintele Grebenea. Întâi de toate perseverenţa în adevăr, curaj, dreptate, corectitudine, disciplina în gândire şi o profundă convingere religioasă…
Toată literatura legionară apărută în ultimii ani este pentru mine un miracol, pentru că nimeni nu se mai gândea prin 1950-60 că vor mai apărea vreodată aceste mărturii. Indiferent dacă este sau nu este înţeles fenomenul legionar, el nu va rămâne niciodată în afara istoriei noastre creştine şi naţionale. Dacă astăzi se luptă cu atâta furie împotriva acestui fenomen, aceasta nu este decât mânia diavolului împotriva aleşilor lui Dumnezeu. Cât despre cei prin care se duce această luptă, ferească Dumnezeu să ajungă la judecată cu cei care au murit pentru Biserică, adică pentru Hristos şi neam.
(Pr. Iustin Pârvu – Cuvânt înainte la volumul „Amintiri din întuneric”)
Părintele Nicolae Grebenea – biografia unui mare mărturisitor
23 de ani şi jumătate de închisoare politică, sub trei dictaturi
În liniştea nopţii. Ce aş fi vrut să spun şi n-am spus. Cine a fost şi ce a făcut acest om firav luminos la faţă şi neluat de nimeni în seamă. Marginalizat, umilit, uitat, batjocorit, mutat şi trimis din loc în loc, aşa parcă printr-o lucrătură diabolică, părintele Nicolae Grebenea ştia să se bucure de fiecare clipă, de fiecare firmitură de viaţă, de fiecare lucru mărunt care pentru el valora foarte mult.
Veneam acasă dinspre Iaşi marcaţi şi încărcaţi de plecarea părintelui nostru drag şi ca un făcut, aşa diavolul ne-a scos în cale doi miliţieni, tovarăşi miliţieni, parcă spre a ne aduce şi readuce aminte de calvarul părintelui Nicolae din cei două zeci şi trei de ani de puşcărie.
L-au vîndut şi l-au turnat cei pe care-i considera prieteni şi fraţi. L-au lovit şi l-au otrăvit vrînd să-l omoare, cei de la care nu se aştepta niciodată. L-au radiat securiştii. L-au alungat şi l-au mai închis înc-odată în închisoarea de după închisoare, toţi mai marii zilei.
Pe toate le-a răbdat şi le-a îndurat cu o seninătate şi o smerenie rar întîlnită. Cu o blîndeţe şi-o bunătate îngerească. Îi ierta şi i-a iertat pe toţi. Împăcat a plecat dincolo. Îi ierta, dar nu-i uita.
Aşa a apărut cartea „Amintiri din întuneric” (amintiri din temniţele comuniste, 23 de ani şi jumătate de închisoare sub trei dictaturi) o dramatică mărturisire a autorului, care şi-a petrecut o viaţă de om în detenţie, toată tinereţea, cei mai frumoşi ani sacrifi-cîndu-i pentru Hristos şi neamul românesc.
Ca martorii cei vechi. Ascult vocea părintelui Nicolae pe reportofon. O întreagă istorie îmi zic, care a fost răscumpărată. De acest om mărunţel şi delicat neluat de nimeni în seamă. Care a crezut pînă în ultima clipă în oameni şi în idealul vieţii sale. A fost un perdant ar spune unii. A fost un învingător, un om care a biruit istoria aş spune eu; care a învins inerţia, pasivitatea, indiferenţa, pesimismul. Am avut bucuria să slujim împreună. L-am auzit predicînd. Distins, elegant, elocint. Foarte bine documentat. Stil desăvîrşit.
Îşi încheia de multe ori discursurile sau predicile cu o formulă devenită de-acum celebră şi care-l definea, cunoscută de altfel de toată lumea, dar spusă într-un anumit mod: Sursum corda! (Sus să avem inimile!).
Privesc pozele făcute acum un an la aniversarea celor 100 de ani (în 25 oct. 2005). Privesc acum chipul părintelui încărcat de crinii lui Cuptor, de lacrimile tăcute ale lumînării şi de rugăciunea – cărbune cetită la strană. Încerc să opresc un pic tăvălugul istoriei: Nicolae Grebenea s-a născut în 25 oct. 1905 în Răşinari, din părinţi creştini, ţărani şi buni români. Tatăl, crescător de oi, de origine din oraşul Grebenea (Macedonia) pe numele său Dan Grebenea.
A făcut şcoală ca orice copil în satul natal, avîndu-l pe protopopul Emilian Cioran, tatăl marelui Emil Cioran, profesor la disciplina Istorie. Termină clasa a VI-a primară cu nota Eminentiam, iar examenul de stat îl susţine în limba maghiară. Este student la Academia Teologică Andreiană din Sibiu, avîndu-l între alţii ca profesor pe tînărul şi entuziastul Dumitru Stăniloaie, marele teolog şi dogmatist de mai tîrziu. Îşi încheie studiile în 1930. Este profesor de Religie la Gimnaziul din Lupeni. Conduce Societatea Creştină Oastea Domnului (două şedinţe pe săptămînă). În ‘34 – ‘35 elev al Şcolii Militare de Infanterie din Ploieşti. În ’38 îşi încheie stagiul militar cu gradul de sublocotenent în rezervă. Delegat al Mitropoliei Sibiului să organizeze din 1936 pînă în 1938 parohia de la Bicazu Ardelean, jud. Ciuc. Au trecut atunci la Ortodoxie mulţi credincioşi greco – catolici şi baptişti.
În anul 1936 devine membru al Mişcării Legionare. Avea 31 ani. Înfiinţează primul cuib legionar (12 membri plus şeful cuibului) la Bicazu Ardelean. Arestat, dus în lagărul de la Vaslui, trimis pe graniţa de vest la Sălaj; îşi definitivează studiile teologice la Cernăuţi, unde îi are profesori pe I.D. Ştefănescu şi Romulus Cîndea. Secretar al organizaţiei legionare Bacău; primar la Slănic Moldova; în 15 sept. 1940 se naşte Mariana, singurul copil (din căsătoria cu Silvia Davidescu).
Arestat în 12 febr. 1942, orele 11,00 pe un ger cumplit, percheziţionat, dus la Bucureşti, la Ministerul de Interne. La Aiud petrece 18 ani în cele mai oribile chinuri. Întîlneşte acolo 800 de deţinuţi legionari elevi şi studenţi cu care stabileşte o caldă relaţie de camaraderie. De la Aiud este adus la Penitenciarul Ploieşti, de la Ploieşti din nou la Aiud; anii ‘49 – ‘50, ani grei de înfometări şi ucideri programate. Este mutat la muncă în minele de plumb de la Baia Sprie, unde se întîlneşte cu părintele Iustin Pîrvu şi unde cîntă „Hristos a înviat” în pîntecul pămîntului, împreună cu ceilalţi deţinuţi de Sfintele Paşti. Adus în Iaşi (Copou) pentru rejudecarea procesului. Reîntors la Aiud, izolat, petrece 45 de zile în Zarcă şi apoi încă 70 de zile tot în izolare, încarcerat singur. Îl cunoaşte pe părintele Gh. Calciu – Dumitreasa, cu care petrece 3 săptămîni în închisoarea de la Aiud. Tot la Aiud îl cunoaşte pe pr. Constantin Crişan din Bacău, pe Radu Gyr, pe Nichifor Crainic, pe Constantin Gane pe Ilie Rădulescu, pr. Şerban, pr. Nicolae Pîslaru, avocatul Petre Pandrea.
În 28 iulie 1964 „graţiat calificativ” din închisoare „Uşor ca un fulg şi zburam spre viitor” zice părintele Nicolae în cartea sa. Hirotonisit preot în parohia Spini, filia Şona, Tîrnava Mică, la 8 km de Blaj, fostă parohie greco – catolică, la data de 1 oct. 1964; în anul 1970 vine la Piatra Neamţ; este numit preot la Vlădiceni (filia Dîrloaia) o parohie cu oameni nevoiaşi (280 de familii), percheziţionat, supravegheat de Securitate, anchetat. În 1976 şapte securişti îl percheziţionează şi anchetează (doi, fiind din P. Neamţ).
În ‘77 este „prelucrat” la Protopopiatul Piatra Neamţ, de Protopopul Pricop. Şeful Securităţii de atunci, Mihalcea, este cu ochii pe el. În ’78 se cunoaşte cu părintele Constantin Ţuţuianu. Se mută la Iaşi, unde-l cunoaşte pe avocatul – poet Tudor Popescu. Este otrăvit de către cîntăreţul său. Iradiat de Securitate în 24 ianuarie.
Părintele Nicolae Grebenea a înfruntat vînturile şi genunile istoriei de-adevăratelea. Îmi povestea cu emoţie devotatul său ucenic şi discipol Daniel Stelescu cum că în perioada cît a slujit la Traian, venea pe jos de la gară, vreo 3 km. Îngheţat de frig, dar vesel, bucurîndu-se de mănuşile împletite şi dăruite cu drag de credincioşii care-l iubeau. Era un om al milosteniei şi al bucuriei. Nu ţinea nimic pentru el. Pe mulţi i-a tratat naturist. Cu ceaiuri, cu plante, cu siropuri din plante, cu cataplasme sau fierturi, cu diete şi regimuri alimentare binefăcătoare.
Îl văd pe părintele Nicolae Grebenea ieşit din iadul de la Aiud cu 607 lei în buzunar, tuns, tras la faţă, ca un personaj din filmele lui Tarkovski, îmbrăcat din cap pînă-n picioare de fratele său, primit cu lacrimi de verişoarele sale, şi acum iată dus de cei doisprezece preoţi şi de grupul de prieteni spre locul de veşnicie, sub soarele alb al lui iulie. Stai şi refaci mental traseul temporal şi spaţial al acestui om şi zici: a trăit mult sau a trăit puţin. A trăit atît cît Dumnezeu a rînduit, spunea memorabil în cuvîntul său părintele Const. Ţuţuianu. Eu eram cu numele de cod Tăunul, el era cu numele de cod Drumeş. Stabileam că dacă ne întreabă dintre Securişti ce am vorbit şi de ce ne-am întîlnit să le spunem c-am avut discuţii teologice. Spunea în cuvîntul său la înmormîntare (marţi 4 iul. 2006) vicarul Arhiepiscopiei Iaşilor, pr. Varlaam Merticaru: „fericitul întru adormire Antonie Plămădeală spunea despre mitropolitul Nicolae Popovici la înmormîntarea acestuia că este obrazul curat al Bisericii; la fel spun şi eu astăzi, părintele Nicolae Grebenea este obrazul curat al Bisericii”. L-am cunoscut pe părintele Nicolae în anul 1999 la Inspectoratul pentru Cultură Neamţ. Om la 94 de ani, adus de spate, cu o căciulă înfundată pe cap (era iarnă). Am avut bucuria să mă număr între cei care au recenzat şi au lansat cartea „Amintiri din întuneric” la Biblioteca judeţeană Neamţ, sub inimoasa iniţiativă a lui Constantin Bostan, directorul ei. Am slujit cu părintele Nicolae şi l-am auzit vorbind.
Astăzi îşi ia rămas bun de la iubita sa fiică, doamna farmacist Mariana Mazilu, de la iubitul său ginere, prof. univ. dr. Ioan Mazilu, de la iubita sa nepoţică cărora le spune: „Dragii tatii, sosit-a timpul plecării. Vă rog să mă iertaţi şi să vă rugaţi pentru mine. Vă mulţumesc pentru tot şi vă iubesc.” Îşi ia rămas bun de la prieteni şi colegi, de la duhovnici şi camarazii de suferinţă, de la Răşinariul natal, de la iubiţii credincioşi păstoriţi cu iubire şi jertfă cărora le spune: „fraţilor, părinţilor, iubiţii mei: am suferit şi ne-am bucurat împreună; am mîncat pîinea amară a puşcăriei împreună; sosit-a ceasul despărţirii; vă mulţumesc pentru toate cîte aţi făcut pentru mine şi vă rog să mă iertaţi. Vă îmbrăţişez cu iubire, şi să mă aveţi în ale voastre rugăciuni, rogu-vă! Acum mă duc să mă hodinesc un pic”. Atunci cînd l-am întrebat în toamna lui 2005, împreună cu Norocel şi Daniel iubiţii şi devotaţii săi ucenici ce-şi mai doreşte de la viaţă, părintele Nicolae ne mărturisea: „Dragul meu. Vreau să mor. Nu mai pot. E greu, e foarte greu”.
Privesc chipul în noapte şi aud vocea inconfundabilă a părintelui Nicolae ca şi vocea marelui Petre Ţuţea: la judecata viitoare fi-vom cîntăriţi cu o singură măsură; măsura iubirii de Dumnezeu şi de neam.
Am sentimentul şi acum ca şi atunci cînd am aflat vestea morţii sale, că încă un stîlp al neamului şi al credinţei româneşti este retezat. Dar el nu moare. Din viaţa şi faptele sale răsări-vor alţi stejari în Cîmpia Libertăţii neamului românesc, aşa cum magnific ne învăţa: „Sursum corda!” (Sus să avem inimile!).
Sîntem încredinţaţi că pentru patimile şi suferinţele sale, pentru crucea purtată cu atîta devoţiune şi demnitate Mirele şi Mielul Hristos îl va primi să slujească liturghia îngerilor.
Binecuvîntată să-i fie amintirea şi pomenirea.
(Pr. Dorin Ploscaru – Ziarul Ceahlăul)
Înalta omenie a părintelui Nicolae Grebenea
Desigur că desfăsurarea neobisnuită a lucrurilor ne tine departe unii de altii, chiar când mărturisim acelasi crez si îl slujim neodihniti, astfel încât, desi ar trebui să ne întâlnim chiar fără voie la răstimpuri apropiate, se întâmplă, totusi, să nu ne vedem deloc. Personal, însă, nu mă împac, si-mi recunosc vinovătia, cu distanta care m-a făcut să nu-mi încrucisez, de multă vreme, pasii cu ai părintelui Nicolae Grebenea.
Îti vine greu să accepti că după ce ai stat o groază de ani cu un camarad în aceeasi închisoare si ti-ai întins oasele pe aceeasi rogojină cu el, să nu-l mai întâlnesti, ca si cum s-ar fi interpus însăsi moartea între noi. Mai ales după ce, în timpul muncii din mina de la Baia Sprie, am trăit cu sentimentul unui destin comun până la capătul zilelor. Nu de putine ori mi-a răsărit de atunci în fată chipul părintelui, e-adevărat, asa cum arăta în 1952, înainte de transferul meu la Ministerul de Interne si, apoi, la Jilava, ca acuzat într-un nou proces.
Să nu ne închipuim că, închisi în aceeasi cameră, detinutii trăiesc într-o întelegere desăvârsită, asa cum ar trebui să fie raporturile dintre oameni, pânditi de aceleasi necazuri, pregătite de acelasi dusman. Cu părintele Grebenea făceam un front fără fisură, însufletiti de un neînvins duh al unei convietuiri cu restul de vietasi. Pe lângă înalta lui omenie, care ne completa legătura de camarazi cu aceea de frati întru Christos, ne biruiam orele de interdictie a oricărei activităti, chiar nici măcar să ne peticim o zdreantă de haină, împărtăsindu-ne preocupări din cele mai variate domenii. Vesnic voi fi recunoscător părintelui Nicolae pentru capitolele din Noul Testament, pentru rugăciunile si psalmii pe care i-am învătat pe dinafară de la el.
Sunt deplin încredintat că pe lângă linia lui firească de viată l-a hărăzit suferintei un factor de dincolo de vointa lui. Nu cred că gresesc spunând că face parte dintre semenii nostri destinati unei suferinte creatoare, întreruptă doar pentru a se alimenta cu noi puteri. Cartea lui de mărturisiri si amintiri – Amintiri din întuneric – face parte din rândul lucrărilor care te ajută să fii un autentic crestin si o constiintă devotată adevărului. Nu pot, de asemenea, să nu fiu convins că poartă o întelegere pentru satanismul vremurilor pe care necum să le întâmpine cu ocări si revolte, îl ajută să lase pedepsirea răului pe seama justitiei ceresti.
(Mircea Nicolau – Revista Permenenţe, octombrie 2005)
Părintele Nicolae Grebenea – a luminat și a împărțit în jur lumină până în ultima clipă
Timpul nu a mai avut răbdare! Doar câteva luni de ar mai fi zăbovit pe pământ, părintele Grebenea ar fi trecut cu un an peste cei o sută pe care îi avea deja contabilizați. Dar i s-a împlinit ”veleatul” și ”patriarhul” s-a strămutat să veșnicească laolaltă cu drepții.
Am început această evocare cu formulările de mai sus pentru că, de fapt, ele aparțin celui pe care îl evocăm. Îmi amintesc că odată, în cumplita temniță a Aiudului, când el ne vorbea despre suferință și despre semnificațiile ei, unii dintre noi, mai tineri ”învățăcei” ai lui, l-am întrebat cu oarecare năduf: ”Bine, bine, părinte, dar coșmarul acesta pe care îl trăim, când se va termina?” El ne-a răspuns sfătos:
”Hei, feții mei, timpul are răbdare, multă răbdare; se cade deci, să fim și noi răbdători. Să așteptăm să se împlinească veleatul. Până atunci, însă, trebuie să ne străduim să rămânem noi înșine.” Și el ne-a fost exemplu viu în acest sens. A avut răbdare cu timpul lui de atunci aproape un sfert de secol, rămânând el însuși. Iar când a fost slobozit din temniță, s-a înfruntat cu alt fel de timp, cu care, de asemenea, a avut răbdare. Tot cam un sfert de secol. Și iarăși a rămas credincios sieși și crezului său. Dovadă că așa este stă și următorul text scris de el în august 1997: ”La planurile întunecate care se pot țese în diferite oficine ascunse, neamul meu poate găsi singurul sprijin, statornic și nedezmințit, numai la Dumnezeu. Întoarce-te la El cu toată inima și puterea, slăvite Neam Românesc! Lipește-te de El, căci El este viața ta! Caută-te pe tine și fii ce ai fost! Privește drept în sus spre lumină, fără a lua seama de zarva din jur! Și vei fi mântuit. Și vei fi lumină”. Și așa fost el: a luminat și a împărțit în jur lumină până în ultima clipă. ”S-a stins precum o candelă căreia i s-a terminat uleiul, dar de predicat a predicat până în ultima clipă”, mi-a spus o nepoată de-a lui care, în miez de noapte, mi-a anunțat plecarea lui la ceruri.
(Demostene Andronescu – Revista Puncte Cardinale nr. 5/185 mai 2006, pag. 14)
Nicolae Grebenea – un om de înaltă ținută morală
S-a stins o stea! În ziua de 2 iulie 2006 adoarme întru veșnicie Părintele Nicolae Grebenea.
Socotind că și-a îndeplinit misiunea aici pe pământ, Dumnezeu trimițând îngerii Lui, înalță la cer sufletul său chinuit, curmându-i durerile trupului vlăguit de plumbul cnutului a trei prigoane: carlistă, antonesciană și comunistă.
S-a născut în Rășinari, vechiul sat românesc de la poalele munților Sibiului, la 25 octombrie 1905. A fost al optulea copil din cei nouă frați.
La vârsta de șase ani rămâne orfan de mamă. Lipsit de mângâieri, așa cum arată în cartea sa ”Amintiri din întuneric”, a avut o copilărie grea. Școala primară a făcut-o în satul natal cu învățători cu o asprime ieșită din comun. Pe lângă loviturile cu trestia cu noduri aplicată pentru greșeli la citire la limba maghiară, de la 5 la 20 de lovituri pentru citirea greșită a unei litere, i se mai aplicau și lovituri la cap cu cheia de la cancelarie, producându-i dureri îngrozitoare. Capul său era numai trepte care au dispărut după ani mulți.
După terminarea cursului primar se va înscrie la Școala normală și în anul 1925 obține diploma de învățător. Va primi catedră în comuna Văleni Roman. După un an se va înscrie ca student la Academia Teologică ”Andreiana” din Sibiu.
În intervalul 1934-1935 a făcut stagiul militar la Școala de Ofițeri Ploiești deoarece nu era preoțit.
Misiune grea destinul îi dete. Din 1936 devine membru al Mișcării Legionare – un drum fără întoarceri, cu lungi și năpraznici ani de furtună când totul se surpa, când totul se năruia în țara noastră.
Alături de camarazii lui de luptă și crez a stat scut Bisericii lui Hristos și a apărat ființa și istoria neamului amenințate cu pieirea…
L-am cunoscut în vara anului 1941. Am lucrat împreună și am rămas înfrățiți pentru tot ce ne-a legat aici în viața și dincolo de ea. A fost secretarul organizației de județ a Mișcării Legionare la Bacău, în perioada 6 septembrie 1940 – 21 ianuarie 1941.
Lângă Părintele Nicolae Grebenea și Profesorul Vasile Stoian, fost prefect al județului Bacău, mi-am făcut cea mai frumoasă ucenicie. Om de o înaltă ținută morală și cultură, de o intransigență aleasă, cu o dicție frumoasă, era o plăcere să-ți fie partener de conversație.
Era de o dârzenie pe care o întâlnim la moții lui Iancu când coborau din stânci și din copaci înfruntând batalioanele asupritorului maghiar. (…)
În toamna anului 1941 a fost arestat de Siguranță la Bacău. După mai multe zile de detenție prinde un moment prielnic și într-o noapte, printr-un geam mic, coborându-se pe burlanele de scurgere a apei de la etajul I, a evadat din arestul Siguranței și s-a refugiat pe un aeroport german din Gherăiești-Bacău de unde spera că va putea pleca peste graniță. De aici va pleca la Iași în acest scop: evadarea din țară.
Dar demonii răului lucrează, nu au odihnă. Un pripășit în rândurile noastre care se dădea legionar urmărit de Siguranță – agent al brigăzii antilegionare condusă de comisarii Onică, Oproiu și Atanasiu – reușește să ajungă în contact cu Părintele și-l va vinde.
Așa începe calvarul negru și lung al Părintelui Nicolae Grebenea care va dura 25 de ani. Ne vom întâlni în luna aprilie 1942 la Siguranța Generală a Statului, București. Eu, proaspăt arestat.
Era foarte slăbit. Ieșise din greva foamei de la celula cu apă. Ce era această celulă? Un W.C. așezat pe un grătar de fier pe sub care curgea permanent apă. Aici a fost ținut Părintele mai multe zile și nopți pentru a i se smulge declarații pe placul comisarului anchetator. Am stat împreună doar câteva ore. Am fost izolați pentru continuarea anchetei. Ne vom întâlni peste două luni la Galați, la Curtea Marțială, în sala de judecată la proces. Primul pe rol se va judeca dosarul Părintelui. Se dă citire actului de acuzare.
Enormități! Un om nu numai că nu are puterea materială de a le săvârși, ci și timpul vieții necesar pentru a le cuprinde dimensiunea.
Părintele Nicolae Grebenea s-a apărat cu toată demnitatea și curajul, cu o pledoarie de o frumusețe deosebită. A fost prompt în replici și nu și-a negat convingerile.
Va primi 25 de ani muncă silnică și se va elibera în vara anului 1964, după 23 de ani de surghiun și nimicire. Anii de pedeapsă cei mai mulți îi va executa în Zarca Aiudului, temnița pătimirilor românești, a valahilor, a legionarilor și apoi a elitei românești după anul 1944. A fost coborât și în minele de plumb de la Baia Sprie.
Anul 1951 îl găsește în lagărul de muncă al minei de plumb foarte vătămătoare de la Baia Sprie. Aici, în săptămâna mare a Patimilor lui Hristos, unii deținuți au propus Părintelui ca să serbeze învierea, să facă slujba în mină.
Părintele a acceptat propunerea, hotărâți să suporte toți la nevoie consecințele, deoarece rugăciunea era pedepsită aspru de călăii administrației. În noaptea Sfintei învieri, din toate piepturile a răsunat cântecul de slavă: Hristos a înviat!
A fost cea mai fantastică atmosferă de taină a minei la 500 m sub pământ. Misterul credinței le-a produs o înfiorare sfântă și o mulțumire negrăită. Uitând o clipă condițiile de osândiți, slujba a zguduit sufletele tuturor, ridicându-i spre sfere înalte, dându-le noi puteri.
Eliberat în vara anului 1964 din Zarca Aiudului, Părintele Nicolae Grebenea nu a fost scutit de urmăritori, anchete și silnicii la care s-au adăugat chiar frații preoți.
Da! Frații preoți (superiori) l-au prigonit, l-au turnat și au cerut excomunicarea lui din clerul Bisericesc. Părintele i-a iertat, având conștiința că a luptat pentru o cauză dreaptă și sfântă – un protest împotriva celor fără Dumnezeu. –
(Petru Baciu – Răstigniri ascunse, Vol. II, Editura Fundației Culturale ”Buna Vestire”, București, 2004, pag. 206-209)
