Cuvânt la NAȘTEREA SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL al Părintelui PETRONIU TĂNASE: “Este o lege pentru tot creştinul: în fiecare din noi, Hristos trebuie să crească, iar omul să se micşoreze”. NEVOIA DE SMERENIE ȘI DE POSTIRE

Cuvânt la Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie)

„Aceluia I se cade să crească, iar mie să mă micşorez” (Ioan 3, 30)

La 21 iunie este solstiţiul de vară, cumpăna vremii: de acum ziua începe să se micşoreze, iar noaptea să crească. Indată după solstiţiu, avem această mare prăznuire din ziua de astăzi, Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Anul mai are o astfel de cumpănă, solstiţiul de iarnă, la 21 decembrie. Atunci este noaptea cea mai lungă de peste an, după care încep să crească zilele şi să se mărească lumina. De asemenea şi după solstiţiul de iarnă vine o şi mai mare sărbătoare şi tot o naştere, şi anume Naşterea Domnului Hristos. S-ar părea că între aceste două naşteri nu-i nici o legătură, ci numai că Sfântul Ioan este mai mare decât Domnul cu şase luni, în realitate însă, între aceste două naşteri, care au loc îndată după solstiţii, este o tainică legătură dumnezeiască.

Sfântul Ioan Botezătorul este cel mai mare reprezentant al Vechiului Testament; cu el se încheie o etapă a omenirii. Cu Naşterea Domnului începe o lume nouă. Vechiul Testament se sfârşeşte cu culmea cea mai înaltă la care s-a putut ridica omul, cu cel mai mare dintre cei născuţi din femei; Noul Testament începe cu adâncul cel mai de jos la care s-a coborât Dumnezeu facându-Se om.Sfântul Ioan Botezătorul, vorbind ucenicilor săi despre Domnul Hristos, le spune:„Acestuia I se cade să crească, iar mie să mă micşorez.” Lucrul acesta este atât de în­semnat, încât el a fost înscris chiar şi în mersul vremii. La naşterea lui Hristos, lumina începe să crească:„Acestuia I se cade să crească”; iar la naşterea Sfântului Ioan lumina începe să scadă: „iar mie mi se cade să mă micşorez”.

Dar lucrul acesta nu este adevărat numai în legătură cu cele două naşteri de la solstiţii de care am pomenit, ci este o lege pentru tot creştinul: în fiecare din noi, Hristos trebuie să crească, iar omul să se micşoreze.Şi cum se face acest lucru ne învaţă tocmai praznicul de astăzi.

In baia Sfântului Botez, tot creştinul se îmbracă cu Hris­tos: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”, aşa cântă Biserica la săvârşirea acestei sfinte taine. De acum tot cel botezat trebuie să devină asemenea cu Hristos. In fiinţa omului botezat s-a semănat sămânţa omului celui nou, a Hristosului din noi. Or, acest om trebuie să se dezvolte, trebu­ie să crească până la măsura plinătăţii lui Hristos, dar în acelaşi timp trebuie să scadă, să se micşoreze mereu omul cel vechi: „El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.” Aceasta este calea desăvârşirii, a sfinţeniei.

Dar cum creşte Hristos în noi? Mai bine să vedem cum trebuie să mă micşorez eu, că este mai uşor de înţeles, căci lu­crul este acelaşi: dacă mă micşorez eu, apoi sigur creşte Hristos; şi dimpotrivă, dacă cresc eu, se micşorează Hristos. Nu se poa­te să cresc şi eu şi Hristos în acelaşi timp, cele două creşteri sunt potrivnice una alteia. Aşadar, El creşte numai dacă mă micşorez eu. Iar cum să mă micşorez eu, ne-a arătat-o sfântul Ioan Botezătorul. Dar mai întâi să nu uităm că omul este îndo­it: trup şi suflet, amândouă deci trebuie micşorate.

Trupul se micşorează prin post şi nevoinţă. Sfântul Ioan a fost cel mai mare pustnic, se hrănea cu ierburi şi miere sălba­tică. Niciodată n-a pus în gură vin sau altă băutură beţivă. […] În trup se sălăşluiesc pofte păcătoase: pofta trupească, pofta de averi, lăcomia. Un trup bine hrănit, spun Sfinţii Părinţi, este ca un porc pus la îngră­şat. De aceea punem trupul la nevoinţe, la post şi privegheri, ca să-l micşorăm, ca să micşorăm patimile din el şi să lăsăm loc pentru creşterea omului duhovnicesc. Iată deci cât de însemnat este postul pentru tot creştinul şi de ce trebuie să ţinem cu scumpătate rânduiala postului. De aceea sfintele Canoane ale Bisericii ne poruncesc cu străşnicie să ţinem rânduiala Sfântu­lui Post, fiindcă fără această unealtă nu putem lucra ogorul cel duhovnicesc al sufletului şi nu ne putem mântui.

Dar şi sufletul am zis că trebuie să se micşoreze. Or, pă­catul cel mai mare, care umflă sufletul, este mândria, păcatul cel mare de la început, zăvorul otrăvit din care curg toate rele­le. Să ne uităm la Sfântul Ioan Botezătorul: n-a fost om născut din femeie mai mare decât el, cel mai mare decât toţi prooro­cii, prietenul lui Hristos şi cu toate acestea zice: „Nu sunt vrednic să dezleg nici cureaua de la încălţămintea Lui“, iar la Iordan se opreşte cu sfială: „Doamne, Tu trebuie să mă botezi pe mine şi nu eu!“ Vedeţi, aceasta este smerenia, duşmanul de moarte al mândriei; să fii plin de daruri, de vrednicii şi să te socoti mai nevrednic decât toţi; aceasta este micşorarea sufletului.

De obicei, noi oamenii suntem plini de mândrie, ne so­cotim mai buni decât semenii noştri. Cel evlavios se crede mai evlavios decât ceilalţi şi se uită de sus la dânşii; tânărul se crede mai frumos, cel isteţ mai priceput, cel bogat mai vrednic; fieca­re se crede mai bun, mai presus decât ceilalţi. Aceasta este mândria, din care izvorăsc toate relele: zavistiile, certurile, uci­derile. Dimpotrivă, smerenia este maica virtuţii, nu te lasă să te socoti mai bun decât aproapele tău: niciodată să nu-l socoti mai prejos decât tine, totdeauna să ai despre el o părere mai bună decât despre tine.

Iată cele două unelte cu care putem micşora pe omul cel vechi din noi, pentru ca să crească omul cel nou întru Hristos: postul şi smerenia.

Cu aceste două cununi s-a împodobit cel mai mare decât toţi cei născuţi din femei, sfântul Ioan Botezătorul, şi cu ele trebuie să se împodobească tot creştinul. Acestea împreună, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, alcătuiesc plinătatea tutu­ror virtuţilor. Ele micşorează pe omul de păcat din noi şi ajută să crească omul cel duhovnicesc. Şi, lucru minunat, cu cât ne micşorăm mai mult, cu atât ne facem mai transparenţi, cu atât mai mult străluceşte Hristos din noi, precum zice Apostolul, că nu mai trăiesc eu, ci Hristos care este în mine.

Dacă Sfântul Ioan Botezătorul, cel sfinţit din pântecele maicii sale, atât de mult a postit şi s-a smerit, cum trebuie să fie smerenia şi nevoinţele şi postul nostru, a celor ce suntem plini de păcate! De aceea, postul şi smerenia trebuie să ne înso­ţească în toate zilele vieţii, pentru că ele ne fac asemenea cu marele prooroc şi înaintemergător Ioan; ba şi mai mult, ne fac asemenea cu Dumnezeu, Care să ne învrednicească şi să ajute să ne înnoim şi noi sufleteşte, cu rugăciunile sfântului şi mare­lui Său Prieten, Ioan Botezătorul. Amin.

(din: Parintele Petroniu de la Prodromu, Editura Bizantina, Bucuresti, 2015)

sursa: Cuvantul Ortodox