Mircea Eliade si Părintele Arsenie Boca despre ieşirea din timpul istoric.Victoria împotriva morții.

Mircea Eliade si Părintele Arsenie Boca despre ieşirea din timpul istoric

Când Sartre* va înceta sa intereseze, Mircea Eliade va dăinui prin romanul său metafizic, Noaptea de Sânziene, credea Robert Kanters în anii de glorie ai existenţialismului francez. Raţiunea pentru care “ultimul dintre marii critici ai Parisului”(v. Monica Lovinescu, Demnitatea naraţiunii, în România literară, nr.9/1991) scria acest lucru ţine de fondul metafizic al romanului Foret interdit (Paris, 1956). Dincolo de arbitrarele împărţiri geografice ale culturii europene, s-a întâmplat ca ideea pe baza căreia Mircea Eliade şi-a construit romanul publicat în anii cincizeci la Paris să fie limpede formulată şi la Bucureşti de preotul profesor Dumitru Staniloaie (1903-4 oct.1993) în primăvara anului în care s-a dus la Domnul: “noi, românii, trebuie să-i ajutăm pe occidentali să se spiritualizeze” (v.interviul cu D. Stăniloaie, Membru de onoare al Academiei Române, în rev.Apostrof, nr.3-4/34-35 martie-aprilie 1993, p.13).

Robert Kanters se pare că sesizase mesajul eliadesc adresat unui Occident care se făcuse vinovat de crucificarea României. Anume că, din perspectiva împlinirii destinului uman, timpul istoric îşi pierde orice semnificaţie. Sau, cum observa un alt universitar român – filozof cunoscut şi apreciat mai mult în Italia şi în Spania (care i-a fost patria din exil) decât în cultura ţării sale dominată de politruci cu liceul pe puncte (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinişul lui Noica) -, istoria timpurilor moderne, marcată de tehnică şi de utopie, implică “ruptura şi depăşirea timpului istoric” (v.G. Uscătescu, Tehnică şi utopie, în rev. Destin nr.12, Madrid, 1962, p.10).

Noaptea de Sânziene (Paris, ed. II-a, 1972, Bucureşti, ed.III-a, 1991, ed.IV-a, 2010), înfăţişează un filozof ajuns deţinut politic în România ocupată după 23 august 1944 de trupele sovietice. Modelul personajului este fără îndoială real si nu greu de găsit în cercul de prieteni pe care-i lăsase Eliade în ţară. Personajul Biriş, împrumutând atât soarta cât şi unele trăsături ale gânditorului religios Mircea Vulcănescu, împărtăşeşte cu limbă  de moarte acel mesaj destinat unui prieten aflat dincolo de Cortina de fier. În pragul marii treceri, deţinutul schingiuit după gratii pentru vini imaginare transmite unui român de la Paris următorul mesaj pe care acesta are datoria să-l transmită la rândul său mai departe: “există o ieşire [din timp]. Să o caute şi ei [occidentalii]!” (v. Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, ed. III-a, Bucureşti, vol.II, 2010, p.299).

Textul de evocare a lui Mircea Vulcănescu scris de Eliade în 1967 începe cu mărturisirea că nu a întâlnit în viaţa sa un om mai modest şi mai înzestrat cu atâtea daruri admirabile: curiozitate nestăvilită şi o cultură vastă, solidă, bine aticulată, pe un fond de mare inteligenţă şi generozitate. Credinţa religioasă a prietenului său, iscusit tălmăcită în scris, era trăită cu simplitatea ţărănească care-l făcuse odată să-i spună, aidoma ţăranilor autentici, că “darurile, ca şi încercările vin tot de la Dumnezeu”. De aceea, în clipa când au venit încercările şi “în câteva zile a pierdut tot: avere, glorie, situaţie socială, academică, familie, libertate”, filozoful M. Vulcănescu le-a primit senin. In încheierea evocării, Eliade scrie că ceea ce ştim de viaţa pe care a trăit-o în temniţă “ne e deajuns ca să înţelegem cât de totală i-a fost victoria. Victorie împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morţii” (M. Eliade, Trepte pentru Mircea Vulcănescu).

Invocând întâi Biblia unde se arată că “porţile împărăţiei cerurilor se vor deschide şi va intra fiecare neam cu cinstea şi cu slava sa” (Apoc.21), apoi pe Sf. Vasile cel Mare, după care “eu n-am voie să mă afirm contra altora, dar n-am voie nici să neglijez darurile ce mi le-au dat Dumnezeu şi neamul meu”, teologul Dumitru Stăniloaie** observa că “occidentalii n-au avut spiritualitatea profundă pe care a avut-o Răsăritul” (v.rev.Apostrof, nr.3-4/34-35 martie-aprilie 1993, p.13). Ilustrată de atitudinea contemplativă a ciobanului din balada Mioriţa, spiritualitatea românescă s-ar fi singularizat de-a lungul zbuciumatei ei istorii prin capacitatea “de a experimenta contemplaţia în suferinţă” (apud. Mircea Eliade, “O anumită incapacitate”, în vol. Fragmentarium, ed. I-a1939; 1994, p. 146).

Interesat din tinereţe de transcendent, de “tot ceea ce nu face parte din lumea noastră deşi se află printre noi, în mijlocul nostru”, Mircea Eliade era convins că unii oameni ajung să trăiască precum sfinţii, într-un prezent continuu, deosebit fundamental de prezentul evanescent al timpului istoric măcinându-şi clipa iluzorie între a fost şi va fi fost. În Noaptea de Sânziene el face o aluzie transparentă la timpul istoric în care, fără a avea vreo vină, au fost schingiuiţi şi omorâţi după gratii opt sute de mii de români (apud. dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roşu, 1999) din milioanele de români şi aşa-zişi “moldoveni” întemniţaţi sau deportaţi din ţară sau din provinciile incorporate în URSS.

Cum uşor s-a putut observa după 1990, teroarea subterană şi corupţia în care au prosperat doar responsabilii ideologici ai ocupaţiei comuniste, n-a putut fi dată în vileag nici până azi. Fiindcă demonetizarea ideologiei comuniste n-a însemnat cedarea poziţiilor câstigate de profitorii fostei ideologii. In plus, s-a putut cu uşurinţă remarca persistenţa uneia din directivele NKVD/KGB privitoare la “impiedicarea reabilitării celor condamnaţi în procesele politice. Dacă reabilitarea devine inevitabilă în unele cazuri, ea se admite doar cu condiţia ca acel caz să fie considerat o eroare judecătorească. Procesul nu trebuie însă reluat, pentru ca cei care au pricinuit greşala să nu fie invocaţi” (v. Directivele KGB în Meridianul românesc, SUA, 3 martie 2001, p.3).

In anul scurtei întoarceri în România, Mircea Eliade nota interesul pe care i-l trezeşte faptul mistic “validat de istoria multimilenară a religiilor” (Jurnalul portughez, ed.II-a, 2010, p.119). Tot atunci el incercase a schiţa trăsăturile prin care opera sa de istoric al religiilor, de eseist şi de romancier se singularizează în aria culturilor orientale şi occidentale frecventate. Spre deosebire de spiritul contemplativ răsăritean, dezinteresat de istorie, el s-ar integra culturii apusene prin respectul faţă de faptul istoric (p.93), interpretat însă din punctul de vedere al istoricului religiilor cu acces la “sensurile spirituale ale formelor obiective, eterne ale religiei” (v.M. Eliade, 1942, în Jurnalul portughez).

In momentele ultime ale deţinutului politic Valeriu Gafencu întemniţat în primul an de facultate şi trecut în lumea de dincolo după 12 ani într-o stare de har, Ioan Ianolide a trăit ieşirea din timpul istoric sub forma beatitudinii extazului mistic. Ianolide, în închisoare fiind, a avut simţământul că Hristos era prezent în Valeriu, prietenul său, care-i spusese atunci: “Sunt fericit că mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea si o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi si voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii…A urmat o pauză… A putut să mai rostească ‘S-a sfârşit!’ Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârşită, a cărei vedere te face fericit… Şi-a dat sufletul către orele 13, în ziua de 18 februarie 1952” (v.I. Ianolide, Întoarcerea la Hristos, 2006, p.189-190). Părintele Arsenie Boca***, el însuşi urmând a avea în 1989 o moarte martirică (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul de la Mânăstirea Brâncoveanu, în rev. Arges, nr.10, oct. 2010), spunea prin anii patruzeci că Evanghelia a fost menţinută vie în conştiinţa veacurilor de toţi cei martirizaţi pentru credinţa creştină (v. Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei).

In romanul deschiderii cerurilor la echinox, Mircea Eliade imaginează trei personaje masculine, care însă evoluează în dublet: Biriş-Viziru şi Partenie-Viziru. În timp ce Partenie (romancierul de mare succes) este ucis dintr-o confuzie, atât Biriş cât şi Viziru ajung pe tărâmul vieţii fără de moarte. Stefan Viziru în exilul de la Paris, în Noaptea de Sânziene, iar Biriş este asasinat, ca si filozoful Mircea Vulcănescu, prin schingiuire în temniţa comunistă. Inainte de a-şi da duhul, Petre Biriş transmite un mesaj destinat lui Viziru, mesaj care nu este altceva decât o mărturie de credinţă în viaţa de dincolo. Într-o perfectă linişte interioară, semn al transcederii suferinţei şi a depăşirii spaimei de moarte Biriş spune următoarele: “Există o ieşire [din timp]. Să o caute şi ei !”. Dar Eliade n-a dedublat doar personajele masculine. Ciru Partenie si Stefan Viziriu se intersectau în existenţa lor cu Ioana şi Ileana, ultima fiind cea care reface cu Stefan cuplul primordial, ajuns în noaptea de Sânziene “la umbra unui crin” în Paradis.

Foarte schematic, povestea din balada Mioriţa se reduce la trei inşi din care unul moare ca să ajungă la prezentul etern al vieţii veşnice. Asociind baladei idei din filozofia platonică, în urmă cu nişte ani observasem că tripartiţia sufletului omenesc implică o singură parte cu acces la nemurire obţinut prin desprinderea de ursita celorlalte două (v.Isabela Vasiliu-Scraba, Deschiderea cerurilor într-un mit platonic si în Miotiţa/ The opening of the skies in a Platonic myth and in Mioritza ballad, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004). Faţă de această intrare pe tărâmul vieţii fără de moarte, creştinismul a adus noutatea |Împărăţiei lui Iisus care, “din destinul Lui, a făcut destinul care ne atrage spre Adevăr, spre Cale şi spre Viaţă” (Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei).

După anii de temniţă (în 1945, 1948, 1953, 1955, 1956 fără nici o condamnare) şi de Canalul Morţii (14 luni fără de vină), ieromonahul Arsenie Boca, scos abuziv din preoţie în 1959, pictează într-un altar bisericesc pe Maica Domnului cu Iisus în zeghe de puşcăriaş.

Interesant este că nimeni nu observă, aproape jumătate de secol, nici haina pruncului Iisus, nici tunsura sa de puşcăriaş, deşi icoana are dimensiuni impresionante şi este cum nu se poate mai la vedere, chiar în altarul celei mai impunătoare biserici din mijlocul capitalei României (în apropierea Operei). Abia în 2007, când la Mânăstirea Diaconeşti se lucra la realizarea albumului Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor româneşti (Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2008), Părtintele Arsenie Boca  îi dezvăluie în vis unui student la Teologie semnificaţia imaginii pictată de el în altarul Bisericii Sf. Elefterie cel nou din Bucureşti. Studentul vede zeghea, pe care de atunci încoace o observă multă lume, dar lui, în vis, i se mai arată ceva, cu mult mai semnificativ si mai ascuns mulţimii (v. A.V.Crăciun, Pictura Părintelui Arsenie Boca, în rev. Lumea Credinţei, anul V, nr.9/58, sept.2007). Anume că haina de puşcăriaş are darul de a se metamorfoza într-un mănunchi de raze care transfigurează spaţiul întunecos al unei celule, scăldând-o în focul ceresc pe care-l aduce cu sine imaginea de slavă a pruncului Iisus. Toţi martirii credinţei din temniţele în care ocupantul sovietic a decapitat vârfurile spiritualităţii româneşti au mărturisit adevărul biblic după care “pentru veşnicia noastră în Împărăţia lui Iisus, nici preţul vieţii, şi nici un preţ nu este prea mare” (v. Părintele Arsenie Boca, Gâlceava omului cu revelaţia în Cărarea împărăţiei).

Pe când scria Noaptea de Sânziene, Mircea Eliade observase că omul modern a renunţat a-şi fructifica viaţa spirituală. Dar mesajul venit din România aflată “sub ocupaţie bolşevică”, mesaj adresat Apusului de un deţinut politic schingiuit până în pragul morţii, nu se referă nici la timpul istoric al ocupaţiei sovietice a ţării deposedată de Bucovina de Nord şi de Basarabia, nici la spiritualitatea pre-creştină perpetuată prin balada Mioriţa, îngânată de un profesor de filozofie în timp ce era torturat. Doar la nevoia stringentă a cunoaşterii adevărului şi mântuirii. Fiindcă, în opinia lui Eliade (ca şi a profesorului Dumitru Stăniloaie), asemenea urgenţe de natură spirituală au fost păstrate numai de românii sacrificaţi de Occidentali.

Sursa: Isabela Vasiliu Scraba – istoric al filosofiei

Note:

*La Paris, pe când era discutat romanul metafizic al lui Mircea Eliade, un critic literar scăpat de teroarea comunistă din RPR observase dezinteresul Occidentului pentru suferinţele românilor întemniţati cu sutele de mii de mercenarii ocupantului sovietic al ţării. Referitor la acest vinovat dezinteres al umaniştilor francezi de stânga, Virgil Ierunca nota următoarele: “lui Sartre nu i se cere decât o informaţie obiectivă. Dar el dă dovadă de ipocrizie şi amnezii inexplicabile” (Virgil Ierunca, Trecut-au anii. Jurnal, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000). Probabil pe undeva pe aici se află şi motivul pentru care Eugen Ionescu nu a vrut niciodată să-l cunoască personal pe J.P.Sartre. Poziţia lui Mircea Eliade faţă de Sartre credem că a fost determinată mai ales de limitarea existenţei umane la social şi politic pe care o sesizase în scrierile existenţialistului. Pentru un erudit şi un literat care şi-a dedicat întreaga viaţă studierii fenomenului religios, observarea acestei limitării era desigur în defavoarea lui Sartre. Realist ca şi filozoful religios Nae Ionescu, Eliade considera că evenimentele din timpul sacru sînt cu mult mai reale decât viaţa desfăşurată în timpul istoric (M. Eliade, Fragments d’un jurnal, p.429-430).

**Dumitru Stăniloaie (1903-1993) a fost absolvent şi doctor în teologie la Universitatea din Cernăuţi, profesor universitar la Sibiu şi Bucureşti, deţinut politic între 1958 şi 1963, din 1964 profesor universitar la Facultatea de Teologie din Bucureşti, invitat să predea în Anglia, Germania, Franţa şi Grecia, autor al unor cărţi de referinţă în domeniul teologiei şi filozofiei culturii (Patriarhul Dositei al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Române, Cernăuţi, 1929, A. Şaguna, Sibiu, 1933, Sf. Grigorie Palama, Sibiu, 1938, Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943; Ascetică şi mistică creştină, Sibiu, 1946 ed.II, Bucureşti, 1981 cu titlul: Teologie morală ortodoxă; Uniatismul [greco-catolicismul], încercare de dezmembrare a poporului român, Bucureşti, 1973, Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, Bucureşti, 1986, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Bucureşti, 1987, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Craiova, 1992). Alături de alţi traducători de marcă, precum profesorul de greacă St. Bezdechi şi eleva sa, poeta Zorica Latcu, şi de latiniştii sau eleniştii şi preoţii care au tradus multe din scrierile Părinţilor Bisericii în perioada interbelică, din care unii (pr. T. Bodogae, pr. D. Fecioru, Olimp Căciulă, etc.) au reuşit să-şi publice traducerile şi in vremea comunistă, prof. D. Stăniloaie a fost un remarcabilul traducător de texte patristice. În 1991 a fost ales Membru al Academiei Române, fiind deja Doctor honoris cauza a mai multor universităţi europene pentru meritele sale culturale.

*** Despre Părintele Arsenie Boca (traducător din greceşte al lui Ion Scărariu, în 1935) va scrie prof. Dumitru Stăniloaie cu mare admiraţie si recunoştinţă în prefeţele primelor patru volume ale Filocaliei. Restul de patru volume aveau să fie tipărite după mai bine de trei decenii, Filocalia fiind, pănă în zilele noastre, editată cu omiterea expresă a numelui Părintelui Arsenie Boca, numit Sfântul Ardealului de zecile de mii de credincioşi veniţi să-i asculte predicile la Sâmbăta de Sus şi apoi la Prislop. In 1947 şi în 1948, Dumitru Stăniloaie, rectorul Academiei Andreiene din Sibiu, il numeşte pe ieromonahul Arsenie Boca, pe atunci stareţ al M-rii Brâncoveanu, “ctitor de frunte al Filocalieiromâneşti” (v. prefeţele Filocaliei, vol.II, III şi IV). Vrând să informeze teologii francezi de publicarea în România a primelor patru volume ale Filocaliei (Sibiu, 1946-1948), Andrei Scrima face şi o referire la practica isihastă de la M-rea Antim unde se reuneau cei din grupul Rugului Aprins. După numele inşirate de Scrima in revista franceză din 1958, Securitatea l-a arestat pe prof. Stăniloaie şi pe toţi cei pe care memoria tânărului călugăr nu i-a lăsat deoparte (v. Une interview du pere Dumitru Saniloaie, în vol. Philosophes Roumains, Bucureşti, Redaction des publications pour l’etranger, f.a., p.212).

via Ziaristi Online