23/24 iunie 1950 – 73 de ani de la răscoala anticomunistă din Țara Vrancei. 15.000 de oameni împotriva regimului comunist și nici un gest al statului român pentru cinstirea memoriei lor!

Se împlinesc, astăzi, 73 de ani de la una dintre cele mai mari revolte anticomuniste desfășurate în timpul Războiului Rece, nu doar din România, ci din întreaga Europă de Est. Înainte cu trei ani de revolta germanilor din Berlinul de Vest (17 iunie 1953), românii din satele Țării Vrancei se răsculau împotriva regimului comunist impus de ocupația socvietică.

Diferența este că despre ei, despre vrânceni, nu se vorbește nimic. Azi, la 70 de ani de la acele evenimente de un eroism și dramatism ieșite din comun, instituțiile abilitate ale statului român nu au catadixit să marcheze în nici un fel memoria acestor zile. O uitare ingrată, rușinoasă, se așterne peste amintirea celor sacrificați în ampla răscoală anticomunistă din Munții Vrancei.

Cuprinzând regiunea muntoasă a județului Vrancea, Țara Vrancei a constituit întotdeauna o entitate teritorială în care oamenii au avut un pronunțat simț al libertății, proprietății și demnității. Comunismul avea să intre în coliziune cu mentalitatea acestor oameni, care nu au acceptat ușor instaurarea acestui regim ilegitim și criminal.

Unul din ultimii supraviețuitori ai evenimentelor, Mihai Timaru, fost ofițer în Armata Regală Română, avea să relateze în cartea sa, „Memorial din Cotul Carpaților”, frânturi din freamătul acelor zile.

Treizeci și cinci de sate din Munții Vrancei, „de la cascada Putnei și până pe malul Siretului”, s-au ridicat la luptă împotriva ocupației comuniste. Revolta a fost condusă de frații Ion, Cristea și Costică Paragină, dar și de frații Ionel și Octavian Voinea.

Grupul de rezistență armată anticomunistă al fraților Paragină era format din 35 de persoane, preoți, învățători și țărani din satele Vrancei. Părintele Filimon Tudosie, starețul mănăstirii Brazi, era duhovnicul întregului grup. Ion Paragină, liderul grupului, era absolvent al Facultății de Litere și Filosofie din București. Combatanții se adăposteau în bordeie săpate în pământ, adăposturi camuflate create pentru a scăpa de urma Securității.

„Ion mă ruga să-i fiu ajutorul lui în calitatea mea de fost ofițer și să mă ocup de armamentul ce-l aveam în dotare și să-i învăț pe tinerii din grupă cum să folosească și să mânuiască armamentul. Armamentul pe care-l aveam în dotare: un pistol de mână, grenadă și pistol mitralieră”, își amintește Mihai Timaru în memoriile sale.

El spune că oamenii erau uniți de „un singur ideal: lupta împotriva fiarei roșii de la Răsărit și pentru a-l apăra pe Hristos și ființa neamului românesc”. Se pare că, la baza declanșării răscoalei a stat și un zvon care circula în acele zile prin sate, anume că sătenii auziseră că autoritățile comuniste doreau să pună mâna pe pe „hrisoavele lui Ștefan cel Mare”, prin care domnitorul lăsase munții și câmpiile din Țara Vrancei moștenire feciorilor vrânceni.

Efective impresionante ale Trupelor de Securitate au fost mobilizate  trimise pentru a-i prinde pe partizanii anticomuniști. Astfel, Ion Paragină, Mihai Timaru și alții au fost încercuiți și arestați, print infiltrarea de cptre Securitate a unor agenți în organizație. Cristea Paragină, Gheorghiță Bălan și colonelul Strâmbei, scăpați din încercuire, se vor retrage spre schitul de la Gura Lepșei, spre cascada Putnei, unde vor pregăti răscoala celor peste 30 de sate din Vrancea, din noaptea de 23-24 iunie 1950.

„Vrâncenii au pus mâna pe coase, topoare și furci și s-au năpustit asupra Securității, dând foc sediilor Partidului Muncitoresc Român (comunist), Miliției și Securității. Răsculații primiseră armament și muniție de la elevii Liceului „Unirea” din Focșani. Armamentul și muniția fuseseră transportate camuflate în căruțe.

„În această încleștare pe viață si pe moarte vor cădea mulți vrânceni, va muri eroic în luptă Cristea Paragină, Gheorghiță Bălan va fi prins, condamnat la moarte și executat, dar jertfele lor vor fi mereu vii în sufletele noastre și ale generațiilor viitoare. Au murit familii întregi, au luat calea închisorilor sute de vrânceni, dar cea mai mare jertfă a dat-o familia lui Anton Paragină. Răscoala a cuprins cel mai mare număr de participanți și a rămas în istorie ca cea mai mare revoltă anticomunistă din România ( peste 15.000 de oameni)”, rememorează Mihai Timaru.

Se știe că forțele de represiune erau conduse de un anume General-Maior Nicolae Ceaușescu. „În mașina în care circula Nicolae Ceaușescu era legat la spate un învățător care se zbătea între viață și moarte”, își amintea Mihai Timaru.

Mihai Timaru a fost condamnat la închisoare pe viață, trecând ulterior și prin cumplitul experiment al reeducării prin tortură de la Pitești. A executat 15 ani de detenție grea, ieșind din închisoare cu ocazia grațierii tuturor deținuților politici adoptate de statul român comunist în 1964, la presiunile Occidentului. Era bolnav, suferind de ficat, rinichi și cu măselele sparte în urma torturilor inimaginabile.