„Mi-am dorit să ajung ca Bătrânul”
– Părinte Iustin Petre, spuneţi-ne ce a însemnat Părintele Iustin Pârvu pentru viaţa sfinţiei voastre?
– La fel cum au mărturisit foarte mulţi din cei care l-au cunoscut, şi eu pot să spun că Părintele Iustin mi-a schimbat viaţa. E vorba de perioada facultăţii, când eram hotărât să urmez o carieră universitară şi mă gândeam să mă căsătoresc, făcusem deja discuţia cu cineva. Eram în anul IV de facultate, înainte de licenţă, în vacanţa de Paşti, şi atunci fratele meu m-a luat şi m-a dus la Părintele Iustin. Mai mult din curiozitate am mers la Bătrânul. A avut loc o întâlnire care realmente mi-a schimbat viaţa. Nu a fost un schimb de cuvinte, Părintele n-a dus o muncă de lămurire, nu mi-a pus întrebări, n-a existat un dialog. L-am văzut – şi ceva s-a clătinat foarte profund în sufletul meu. Din momentul acela am simţit că trebuie să-mi reconsider toate aspiraţiile, toate idealurile, tot viitorul.
Am stat mult timp, la multă vreme după aceea, să mă gândesc: ce s-a întâmplat atunci? Şi cred că a fost o impresie foarte puternică pe care a lăsat-o asupra mea: impresia unui om care a ajuns acolo unde şi-a propus să ajungă, a unui om care a trăit viaţa după cum i-a plăcut lui să o trăiască – şi nu viaţa l-a trăit pe el, „după hazarduri”. Deşi, când am aflat apoi cum a trăit, şi am aflat despre închisoare, mi-am dat seama că a avut o viaţă foarte chinuită. Şi, cu toate acestea, mi-a lăsat impresia unui om căruia nu-i pare rău de nimic din trecutul lui, a unui om care realmente strălucea.
Asta se întâmpla în contextul în care, la vârsta de 23 de ani, cât aveam atunci, eram într-o căutare disperată de modele, voiam să hotărăsc ceva pentru viitorul meu. Cum eram dezamăgit de societate, dezamăgit de Universitate, dezamăgit de oamenii pe care i-am întâlnit, uşor, uşor alunecam spre o viaţă comodă, cu familie, cu copii… Asta era singura perspectivă care mă mai încânta la momentul respectiv. Nici măcar perspectiva unei slujiri preoţeşti într-un sat uitat de lume nu-mi aducea bucurie.
Pe fondul ăsta am ajuns la Bătrânul, şi a creat o impresie teribil de puternică asupra mea, şi mi-am dorit să ajung ca el. Mi-am zis: „Uite omul pe care îl caut de atâta timp!”. Primul om din viaţa mea care mi-a dat convingerea că aşa merită să trăieşti, şi nu altfel. Atunci a început în viaţa mea o schimbare de 180 de grade. Toţi au rămas foarte şocaţi când au auzit că am ales să intru în mănăstire…
“Dacă eşti convins că asta e menirea ta, fă preoţie totală”
În câteva luni de zile mi-am dat licenţa, şi imediat după licenţă m-am întors la Petru-Vodă. Îi făcusem o promisiune Bătrânului la prima întâlnire că am să mă întorc să mai stau de vorbă cu el. Şi m-am întors. I-am zis: „Nu mă văd să fac altceva decât preoţie, nu mă văd făcând altă lucrare în viaţa asta decât lucrarea de preot!”. Şi atunci el mi-a zis: „Păi, dacă vrei, şi eşti convins că asta e menirea ta, fă preoţie totală”. Eu nu am înţeles. „Ce înseamnă preoţie totală?”, l-am întrebat, „ce înţelegeţi prin cuvântul ăsta?…” „Păi”, zice, „fă-te călugăr!” „Dar de ce?”, zic, „nu e aceeaşi preoţie dacă ai copii?…” Şi mi-a zis: „Dragul meu, eu spovedesc mii de preoţi, şi sunt foarte, foarte multe probleme! Oricât de bine ai fi pregătit, oricât de bine îţi faci lucrul, apar foarte multe probleme care te perturbă de la ceea ce trebuie să faci în slujirea lui Hristos”. Şi atunci mi-am făcut eu aşa, un calcul, am zis că, dacă tot sunt nebun şi atipic, mai bine să o fac pe barba mea, să nu mai chinui şi pe altcineva…
– După ce aţi devenit preot, credeţi că Părintele Iustin şi-a pus amprenta asupra misiunii pe care o aveţi?
– Bineînţeles. S-a întâmplat şi un lucru minunat. El m-a grăbit un pic. După ce am intrat în mănăstire, m-a călugărit, nici n-au trecut trei luni de zile, cred. După trei luni de ucenicie acolo, în Petru-Vodă, m-a chemat într-o zi şi mi-a zis: „Mâine te călugăresc”. S-a întâmplat în ziua de Sfânta Ecaterina, pe 25 noiembrie 2001. Şi apoi, la începutul postului Paştelui iarăşi, tot aşa m-a chemat şi mi-a zis: „Până de Paşti trebuie să fii preot”. Eu am încercat să aranjez cumva pe la Suceava, la Înalt-Preasfinţitul Pimen, să mă întorc acasă, în Bucovina mea dragă, dacă la Petru-Vodă tot nu te hirotonea. Dar la Suceava n-a ieşit nimic, timpul trecea, se apropiau Paştile… Şi în Duminica Floriilor, deci cu o săptămână înainte de Paşti, m-a chemat Bătrânul şi mi-a zis: „Mâine îţi faci bagajele şi pleci la Constanţa”.
Eu îmi pierdusem orice speranţă. Era în perioada când îl vedeam pe Bătrânul ca pe un om văzător cu duhul, un om care are o trecere deosebită înaintea lui Dumnezeu şi orice cuvânt pe care îl rostea nu era rostit în mod gratuit. Şi atunci a fost primul moment în care intrase îndoiala: „Uite că Bătrânul s-a înşelat, nu e cum a zis el”. Şi luni am plecat la Constanţa, marţi m-am întâlnit cu Înalt-Preasfinţitul Teodosie, miercuri am fost să văd mănăstirea pentru care fusesem chemat aici, joi m-a hirotonit diacon, vineri a fost zi aliturgică (fiind Vinerea Mare), iar sâmbătă dimineaţă m-a făcut preot. Şi prima Liturghie în care am slujit eu la altar a fost chiar în noaptea de Paşti! Asta a fost un lucru minunat pentru mine…
“Cu Părintele Iustin am trăit o comunicare a tăcerii”
– Cum era Părintele ca duhovnic?
– Ca duhovnic mi-a dat o lecţie pe care n-am s-o uit toată viaţa. Făcusem eu odată o boacănă şi nu eram aşa de afectat de prostia pe care o făcusem, şi m-am dus la el, că doar trebuia să mă spovedesc: „Părinte, am făcut cutare lucru”. Şi mă uitam aşa, în ochii lui, să văd ce reacţie are, să văd: mă ceartă, mă bate, ce-mi face? Şi n-a zis nimic, a lăsat capul, cum avea obiceiul, şi-a plecat capul, şi cum mă uitam foarte atent la el, am rămas aşa, uimit, şi m-a topit atunci reacţia Bătrânului. Realmente a început să plângă, îi curgeau lacrimi pe obraji din abundenţă. Şi abia în momentul ăla am conştientizat şi eu gravitatea faptei, şi a încolţit pentru prima oară pocăinţa autentică la spovedanie. Acesta a fost iarăşi un moment de transformare pe care l-a făcut în sufletul meu. Şi, la fel ca prima oară, şi a doua oară fără nici un cuvânt. Asta era forţa lui, lucrarea lui: te zdrobea fără să zică nimic.
– Dintre învăţăturile pe care vi le dădea, care credeţi că este cea mai caracteristică Părintelui Iustin?
– Din păcate, la întrebarea asta nu ştiu ce să răspund. Fiind în Constanţa, aici, în Dobrogea, am fost foarte des şi la Părintele Arsenie Papacioc şi pot să fac o paralelă între ei. Părintele Arsenie Papacioc era un Părinte al cuvântului. Când mergeam la el, o oră jumate – două ore nu te lăsa să pleci. Se iscau tot felul de întrebări, pe diverse teme. Asta a fost relaţia mea cu Părintele Arsenie, şi comunicarea era la nivelul acesta, al dialogului. Tot timpul întrebam, şi-mi răspundea. Şi în timp, într-un an de zile – doi, am reuşit să-mi fixez în minte nişte direcţii foarte clare ale Părintelui Arsenie.
Dar cu Părintele Iustin a fost altfel. Mai degrabă a fost o comunicare a tăcerii. Când mergeam la el, îi spuneam ce-am mai făcut la mănăstire – lucruri din acestea, neesenţiale. Îi arătam fotografii, el mai zicea cuvinte de încurajare… Mi-a zis odată să lumineze credinţa mea, aici, la Constanţa, precum farul din Constanţa. Să fiu lumină pentru ceilalţi. În general mă lua aşa, cu cuvinte blânde, moi, ca să-mi dea curaj să merg mai departe. Chiar şi în perioada scurtă în care am stat în Petru-Vodă, mă duceam la Bătrânul, că simţeam nevoia să-l văd, să-i pun nişte întrebări – şi totul se năruia când ajungeam la el, nu mai ştiam ce să-l întreb; îmi dădea câte-o banană, o portocală, şi cam aşa se termina întâlnirea noastră! Deşi mă ţinea jumătate de oră şi mai bine, nu discutam lucrurile esenţiale, cum ar fi despre pocăinţă, despre lacrimi, despre Rugăciunea inimii. Era o altfel de comunicare, o comunicare a sensibilităţii. Întotdeauna când plecam de la Bătrânul mă simţeam ca un copil prostuţ, şi în acelaşi timp foarte fericit. Îmi transmitea o tristeţe, aşa, pentru că-mi dădeam seama că nu fac ceea ce trebuie să fac. Dar niciodată nu mi-a spus ce trebuie să fac. Cel puţin cu mine aşa a fost.
”Am plâns cu lacrimi mari cât roua…”
– Puteți să ne povestiți o experiență minunată din viața sfinției voastre pe care ați trăit-o alături de Părintele?
– Păi, cea mai minunată experiență a fost acum, anul acesta, de 1 iunie. Eu aveam obiceiul în fiecare an, în ultimii șase ani, de 1 iunie, de ziua Sfântului Iustin Martirul și Filosoful, să merg în Petru-Vodă. Și ne înâlneam acolo toți ”Iustinii”, cu Părintele Iustin Pârvu în frunte: era maica Iustina, Părintele Iustin cel tânăr de la Petru-Vodă – ”Iustinel”, cum îi spun eu – și cu mine. Ciocneam un pahar de șampanie, mâncam o prăjiturică, în sfârșit, o atmosferă foarte destinsă. Ne duceam la Bătrânul după ce, bineînțeles, slujeam Sfânta Liturghie. O întâlnire caldă, de suflet, fără cuvinte mari, fără frământări.
Anul acesta m-am dus, tot așa, de 1 iunie. Toți ”Iustinii” mă așteptau, chiar se mirau: ”Uite că s-a făcut ora 2 după-amiază și credeam că n-o să mai vii”. Părintele ”Iustinel” mi-a zis că toată Liturghia s-a gândit la mine, și se întreba cum de n-am venit tocmai anul ăsta. În sfârșit, am apărut, m-am dus la Bătrânul, dar n-am putut să intru; am stat acolo, în antecameră, pentru că era un medic la el care-i punea perfuziile. Și după ce a plecat medicul am intrat la Bătrânul.
Era foarte slăbit. Se uita în ochii mei, se uita la mine. Mi-am dat seama că nu poate să vorbească, încerca, făcea eforturi să vorbească, dar nu se înțelegea mare lucru, și atunci iarăși m-am simțit ca un copil prost, care nu mai știe să se exprime, nu mai știe de ce-a venit, nu mai știe cum să se poarte, și i-am spus: ”Părinte, am venit ca de obicei de 1 iunie să sărbătorim împreună”. Era terminat acolo, întins pe patul de suferință, și eu îndrugam prostii! Și am zis un minut, două… El se uita, și s-a lăsat așa, o tăcere. Și a început să vorbească. Nu înțelegeam ce zice, m-am apropiat mai mult de el, și în momentul în care am auzit ce spune, iarăși m-a cutremurat. A fost prima dată în viața mea în care am plâns cu lacrimi, cum să zic eu?… Lacrimi mari cât roua. Ce-mi zicea? Șoptit, abia se auzea. Cred că de cincizeci de ori a zis în continuu, preț de câteva minute: ”Iartă-mă! Iartă-mă! Iartă-mă!…” Eu nu auzeam, m-am apropiat, și în momentul în care mi-am dat seama ce zice, atunci m-a zguduit sufletește. Asta a fost cea mai teribilă zguduire pe care a produs-o în sufletul meu de când mă știu.
„Asta e, mergem înainte”
– De ce îl căutau atât de mulţi oameni?
– Din punctul meu de vedere, ar putea fi considerat pe bună dreptate cel mai mare duhovnic al românilor, chiar şi statistic dacă ar fi să vorbim, pentru că eu am convingerea că au trecut peste zece milioane de români prin faţa lui. De ce îl căutau? Pentru că avea această forţă de a transmite dincolo de cuvinte. Forţă pe care am simţit-o şi eu, şi care mi-a schimbat şi mie viaţa. V-am zis că am stat de vorbă cu foarte mulţi oameni, şi toţi mi-au spus la fel: „Întâlnirea cu Părintele ne-a schimbat viaţa!”. Chiar ştiu pe cineva care era de etnie turcă şi s-a convertit la Ortodoxie după ce l-a întâlnit pe Părintele Iustin.
– Părintele avea un spirit de jertfă extraordinar, cum nu am mai întâlnit la altcineva. Să ne gândim că stătea optsprezece ore pe zi la dispoziţia oamenilor…
– Da. De multe ori, când mergeam la Bătrânul, chiar ăsta era şi sentimentul meu, că era epuizat de problemele oamenilor care veneau, se plângeau, oameni zdruncinaţi sufleteşte… Şi când veneam eu, sau împreună cu alţi pelerini din Constanţa, aveam sentimentul că ne ţinea o oră, două ore cu el ca să-şi mai tragă sufletul. Să mai vorbească şi despre lucruri frumoase, despre lucruri luminoase. De foarte multe ori l-am simţit aşa, la capătul puterilor, şi-l întrebam: „Părinte, dar nu vreţi să vă mai odihniţi? Aveţi o vârstă de acuma…” „Aicea stau.” „Şi până când?”, l-am întrebat. Zice: „Păi, până la sfârşit. Asta e, mergem înainte”.
Iarăşi, să ne gândim şi la faptul că Părintele Iustin e singurul care a conştientizat şi a făcut un efort deosebit de a ridica mănăstiri pe locurile de suferinţă ale martirilor, ale celor care au suferit în închisorile comuniste. A reuşit să înceapă ceva la Aiud, şi a reuşit să înceapă o mănăstire şi aici, la Poarta Albă. Mă gândeam că uite, acuma ar fi făcut exact un an de zile de când a fost anul trecut la Constanţa, la sfinţirea locului mănăstirii – a stat de pe 1 iunie până pe 17 iunie. Aşteptam anul ăsta să vină, să vadă ce s-a făcut… Dar le vede într-un alt mod acum.
Sper ca sămânţa asta pe care a sădit-o el să încolţească, şi la toate forturile, la toate închisorile pe unde au fost chinuiţi cei care credeau în Dumnezeu să se ridice mănăstiri…
(Ieromonah Iustin Petre – Revista Familia Ortodoxă, nr. 7 (54), iulie 2013, pp. 31-35)
Părintele Iustin, un adevărat purtător de Hristos
Pe plaiul nemţean care duce spre satul Petru Vodă, pe un drum deloc uşor accesibil, cu gropi şi pietre, după ce treci prin satul de case pitite pe după garduri sărace, case ce par şi mai mici la umbra munţilor împăduriţi, se deschide deodată o poiană, neaşteptată privelişte de secolul al XV-lea: cîteva clădiri croite sever împrejurul unei biserici ridicată după modelul celor ctitorite de Ştefan Cel Mare. Te apropii cu tacută smerenie şi te uiţi cu sfială să vezi dacă nu cumva e scris pe frontispiciul bisericii, în numele voievodului celui sfânt: «Aici voit-a Domnul să înfrâng pe păgânul jefuitor».
Zidurile pictate în motive din vremea Voievodului se răsfaţă în lumina de apus. Vezi judecata din urmă, slava sfinţilor mucenici, harta României Mari, neciuntită de vrăjmaşii dinăuntru şi din afară, păzită de sfinţi şi de ostaşi de ieri şi de azi. Este un moment de trecere din prezent în trecut.
Din Biserică se aud cântări şi litanii neîncetate, oameni, în majoritatea lor simpli, câţiva monahi, tineri, unii foarte tineri, robotind prin curte, pelerini care aşteaptă să fie găzduiţi. Încă nu a venit vremea slujbelor de seară. În faţa unei uşi şi a unei chilii modeste, zeci de persoane, bărbaţi, copii, femei, unii cu desagii alături, aşteaptă. Unii şoptesc rugăciuni, alţii citesc acatiste sau canoane. În odăiţa aceea modestă, Părintele Iustin Pârvu spovedeşte oamenii. 17 ore în şir, cu foarte mici pauze, părintele primeşte cu suflet cald, aceşti pelerini-penitenţi care vin la el din toate colţurile ţării, să-şi verse lacrimile durerii şi ale pocăinţei, să-şi uşureze sufletul de păcatele grele sau uşoare. Odăiţa aceea mică şi sărăcăcios-monahală cuprinde în ea şi raiul pe care Părintele Iustin îl ţine acolo viu prin rugăciunile sale neîncetate, dar şi iadul păcatelor mărturisite, grozave sau mărunte.
17 ore în scaunul de spovedanie
Părintele Iustin spunea: „Când ai de a face, ca duhovnic, cu ceata aceasta nesfârşită de penitenţi, îţi trebuie o răbdare ca a lui Hristos ca să nu te îngrozeşti de felul în care satana lucrează în lume cuprinzând sufletele oamenilor. Diavolul este foarte iscusit în a îndemna pe oameni la păcat şi foarte inventiv în a insufla păcatele de tot felul în inima oamenilor. Apăsaţi de greutatea păcatelor enorme, oamenii vin aici să şi le spună.Unele păcate sunt grele ca iadul, te îngrozeşti ascultându-le, cad peste tine, ca duhovnic, asemenea unor bolovani imenşi şi strivitori. Atunci stau şi mă rog să mă apere Dumnezeu de slăbiciuni sufleteşti şi de încrâncenarea inimii. Şi se risipeşte spaima păcatului grozav şi penitentul pleacă uşurat”.
Când eram profesor la Seminarul Teologic, unii părinţi ai elevilor veneau să se spovedească la noi, la părinţii profesori. Apoi stăteau la Sf. Liturghie şi se împărtăşeau. Am observat că părintele unui elev, când venea la miruit, îmi săruta mâna şi apoi umărul. După două sau trei întâplări de felul acesta l-am întrebat de ce mă sărută pe umăr. Omul, care se spovedea la mine, mi-a răspuns: „Părinte, am sărutat umărul pe care am pus păcatele mele prin spovedanie”.Atunci m-am speriat. Aveam propriile mele păcate şi mă îngrozeam de faptul că cineva mai punea şi păcatele lui pe umerii mei. Acum, când l-am auzit pe părintele Iustin, m-am gândit câte greutăţi are un duhovnic de mănăstire, care este, poate, mai solicitat la spovedanie, decât oricare altul.
Dacă Dumnezeu îl întăreşte câte 17 ore pe zi în scaunul duhovniciei, sigur că Duhul Sfânt lucrează în preacuvioşia sa puterea neîngrozirii de ce aude, răbdarea şi uşurarea inimii şi minţii de povara păcatelor ascultate.
Nu ştiu ce vorbeşte părintele Iustin cu penitenţii săi, nu în sensul înşiruirii păcatelor mărturisite, ci în sensul iertării, ce cuvinte de mustrare şi de iertare le spune, cum le aşază sufletul curăţat prin spovedanie în rosturile lui, cu ce cuvinte îi mângâie sfătuindu-i să nu mai greşească. Dacă te duci la uşa pe care penitenţii ies după mărturisire, vei vedea că oamenii au feţe ca de înger. Radu Gyr scria, într-un volum de poezii de pe frontul din Rusia – unde fusese trimis de mareşalul Antonescu să moară –, că „Ostaşii au chip ca de înger când mor”.
Cuvântul părintelui este tare, în sens spiritual, dar mai mare decât cuvântul care iese din gura lui este duhul din el care ţi se comunică dincolo de cuvânt, cu o forţă irezistibilă, fără a-ţi viola gândul şi sensibilitatea, în mod mângâios, cuprinzându-te din toate părţile ca o apă binecuvântată. Dar şi logica lui este spirit de foc, ieşind dintr-o convingere nestrămutată a credinţei lui, dintr-o experienţă de duhovnic uriaşă, încununată şi de experienţa închisorilor prin care a trecut, unde răbdarea lui s-a format şi unde a mângâiat, a mustrat şi a vindecat cu rugăciunea şi cu dragostea.
Un pelerin îmi spunea – şi eu am fost de părerea lui – că cel mai tare (exprimarea lui) dintre toţi monahii de astăzi este Părintele Iustin. Eu nu am sesizat tăria lui din comportament, dar în duh şi în consevarea puterii pe care o are asupra oamenilor, fără nici o gesticulaţie ostentativă, este, într-adevăr, cel mai tare monah, mai tare ca orice arhiereu care, prin fatalitatea poziţiei, rămâne mereu izolat, ieşind din această situaţie forţată numai prin gesturi de voinţă excepţională, care rămân memorabile, dar sunt rare. Părintele Iustin este una cu mănăstirea, una cu slujirea, una cu spovedirea, una cu penitentul pe care îl curăţă prin spovedanie, şi-l consolează prin cuvânt bun şi iubire.
Dragoste prin fapte, patriotism fără lozinci
Pot spune ca, prin experienţa anilor de puşcărie, prin cădere şi ridicare, Dumnezeu mi-a dat o mare putere de dragoste pe care o practic faără efort şi pe care nu am avut-o înainte de această experienţă. Dragostea mea se exercită la nivelul unei parohii, dragostea părintelui Iustin se exercita la nivelul unei ţări întregi şi chiar şi dincolo de hotare, dacă mă gândesc la numărul imens de persoane din Vest care-l cunosc.
Dumnezeu a dăruit ţării, pe vremea persecuţiei comuniste, părinţii spirituali şi duhovnicii cei mai mari din istoria Bisericii noastre. Aceştia au menţinut credinţa în inimile românilor prin cuvântul lor tare. Atunci când ierarhia se plia şi când cuvântul ierarhilor era ambiguu, aceşti părinţi spirituali au ţinut sus inima românească în nădejdea că Dumnezeu nu ne-a părăsit. Cine ar putea înşira numele lor scris cu litere de foc în conştiinţă. Slăvit să fie Domnul Dumnezeul nostru că nu ne-a lăsat în mâinile vrăjmaşilor noştri ca să-şi râdă de noi şi să spună: bine, bine.
Dar Dumnezeu a pregătit în tot acest timp, în adânc, subterani şi necunoscuţi, alţi sfinţiţi părinţi care au luat locul celor care au fost chemaţi la Domnul după căderea comunismului, oameni cu o mare putere de sacriificiu – şi mă gândesc la Părintele Iustin, căci a sta 17 ore în scaunul spovedaniei este un mare sacrificiu pentru Hristos şi pentru semeni. Aceşti monahi crescuţi în închisori, batjocoriţi, umiliţi, dar niciodată frânţi, au învăţat acolo că adevărata dragoste de neam nu are nici o legătură cu noţiunea de naţionalism practicată de socialismul ştiinţific şi nici dragostea de patrie nu are nimic de a face cu patriotismul de partid.
Acolo am înţeles şi am trăit această dragoste, fără lozinci, fără fanfaronadă partinică, ne-am iubit Biserica, patria şi neamul de care eram despărţiţi prin violenţă şi crimă, cu toate fibrele inimii noastre, aşa cum şi-au iubit evreii patria (dăruită târziu, nu aparută odată cu neamul în ea dintru început, ca la noi) şi am suspinat cu inima frântă văzând cum ticurile verbale comuniste erau preluate (fără nici o rezistenţă, măcar intelectuală) de unii reprezentanţi ai Bisericii şi de o parte din elita ţării noastre. Acolo am învăţat să ne iubim patria cu ardoarea şi cu nădejdea cu care evreii din Babilon au făcut-o în timpul robiei; acolo am învăţat cât de sfântă este noţiunea de neam, cât de cristică este ea şi nu un cuvânt de dispreţ, cum era pentru comunişti şi cum este astăzi pentru masonii şi ereticii din Vest (şi de la noi) care ne batjocoresc sufletul şi iubirile cele mari.
De aceea părintele Iustin este iubit şi, ca el, toţi călugării care păstrează această iubire nestinsă şi linia de credinţa adevărată, neîntinată de cea mai mare erezie a secolului – cum o numesc grecii – ecumenismul, devenit la noi ceea ce era până în 1990 erezia comunistă, acceptată de o mare parte a ierarhiei şi de unii preoţii care pun înaintea purităţii ortodoxiei falsul creştinism al ecumenismului, vlastar al masoneriei care a creat revoluţia franceză, cu toate crimele ei odioase, prin lozinci mincinoase ca: libertate, egalitate, fraternitate, dar care nu s-a sfiit deloc să afirme că vor spânzura pe ultimul rege cu maţele ultimului preot. Toate aceste lozinci şi acte au trecut integral în revoluţia bolşevică, având aceiaşi părinţi: masoneria şi erezia.
Adevăraţii purtători de Hristos
Sufletul românesc, simplu şi curat, a simţit erezia şi pericolul şi cei buni se adună în jurul unor duhovnici trăind în mânăstiri spre a asculta cuvântul lor de adevărată învăţătură. Ei nu se tem de terorişti, ei, părinţii, nu primesc pe oficialii masoni sau comunişti mascaţi pe uşile din spate ale mănăstirilor pentru a-i pune la locuri de «cinste», pentru că adevăratele mănăstiri nici nu au astfel de uşi, nici astfel de locuri de cinste. Aici învaţă creştinul ortodox adevărata credinţă, aici se mângâie lacrimile vărsate pentru păcatele făcute, aici se sfinţeşte prin formula pe care spoveditorul o rosteşte la sfârşit: „… iar eu, netrebnicul preot şi duhovnic, prin puterea ce-mi este dată de sus, te iert şi te desleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Apoi cu sfătuirea blândă: „caută de acum să nu mai greşeşti!”
Fireşte, nu cred că astăzi ar fi mai puţini sfinţi părinţi şi duhovnici decât au fost în vremea comunismului. Ar însemna să mă îndoiesc de milostivirea Mântuitorului nostru pentru poporul nostru oropsit. Sunt pline mănăstirile de astfel de duhovnici, sunt pline parohiile de astfel de preoţi care îşi asumă toate riscurile unei predici libere de orice minciună şi care nu aspiră nici la funcţii adnministrative, nici la scaune arhiereşti. Ei sunt purtătorii de Hristos, nu purtătorii de cuvânt mincinoşi al unor epicopi.
Vorbesc însă de părintele Iustin pentru că îl cunosc, pentru că l-am văzut lucrând pentru Biserica adevărată, ca ascultător al celor şapte Sinoade ecumenice şi al tuturor canoanelor şi învăţăturilor sfinţilor părinţi ai Ortodoxiei, fără „agiornament”, fără inveţii anti-ortodoxe, fără abandonarea liniei cristice a credinţei pentru o bursă sau o funcţie. Cum să nu salte inima în noi când vedem astfel de urmaşi ai lui Hristos, care nu aduc laude puternicilor zilei, ci numai lui Dumnezeu, şi care îşi pun viaţa pentru Hristos şi pentru turma Lui, păstori care intră în staul pe uşă şi oile îi cunosc glasul şi-l ascultă, şi-l urmează, pentru că nu este păstor năimit, ci adevărat păstor, el însuşi urmând Marelui Păstor Iisus.
În chemarea la ascultare, Iisus ni se adresează tuturor, în primul rând arhiereilor, apoi preoţilor, diaconilor, ieromomahilor, ierodiaconilor, monahilor, monahiilor şi turmei celei vorbitoare pentru care Iisus Şi-a pus sufletul Său şi pentru care noi răspundem în cazul neascultării chemării Domnului nostru Iisus Hristos. Ordinea enumerării mele implică şi ordinea răspunderii categoriilor respective. Vai celor care mistifică mesajul Domnului, căci judecata Lui va fi ca un foc.
Dar noi ne îndreptăm ochii cu nădejde către purtătorii adevăraţi de Hristos, şi ne rugăm ca cei buni să strălucească pe cerul Ortodoxiei ca nişte faruri călăuzitoare, iar mănăstirea Părintelui Iustin, cu toţi vieţuitorii ei, alături de toate mănăstirile adevărate care „nu au trecut pe la Irod”* să fie înălţate ca nişte stele pe cerul României, asemenea stelei celor trei magi, ca să ne arate Cine este adevăratul Dumnezeu şi cum trebuie să ne închinăm Lui, nu ca lui Baal, ci depunând la picioarele lui Hristos, lacrimile pocăinţei noastre, aurul minţii, tămâia inimii şi smirna sufletului nostru. Amin!
(Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa – Revista Rost nr. 33, noiembrie 2005, pp. 10-12)
* După eliberarea din închisoare, am fost cu Marcel Petrişor şi cu Lucian Popescu, la casa părinţilor săi din Ocişor. Îndată, Securitatea s-a instalat pe la toate ieşirile din sat, probabil erau câteva zeci de agenţi. Într-o noapte, târziu, cineva a bătut la geam. Am crezut că era vreunul din agenţii Securităţii, care venea să verifice dacă suntem acasă. A intrat repede în casă un barbat tânăr, un muncitor, care ne-a spus pe nerăsuflate, că vine din partea Oastei Domnului din regiune, care a aflat de prezenţa mea acolo şi care dorea să ştie dacă „mă aflam bine”. Omul a adăugat însă de imediat, mişcându-şi degetul arătător ca semn de negaţie: „Să ştiţi că nu am trecut pe la Irod”.
„Ne simţeam şi noi datori să suferim împreună cu el”
– Părinte Amfilohie, ce v-a impresionat cel mai mult la Părintele Iustin?
– Faptul că el a căutat să transpună credinţa în faptă, să o trăiască în modul în care Scriptura ne cere să biruim lumea. A fost un om care a biruit lumea cu puterea credinţei în Hristos. În preajma lui am simţit o putere duhovnicească deosebită, care trezea în om conştiinţa că nu poate trăi fără un ideal. Întotdeauna îţi puneai probleme esenţiale de viaţă în dialogul cu Părintele Iustin: Ce urmăreşti? Unde eşti? Către ce te îndrepţi? Şi asta l-a făcut să fie pentru noi, şi pentru întreaga Biserică, un mare animator, care s-a silit să pună în tiparele marilor înfăptuiri puterea credinţei. A fost omul care a înţeles revigorarea neamului şi a societăţii (care se află astăzi într-un haos şi un dezechilibru evident) prin faptele credinţei.
Pentru noi, mai ales pentru cei tineri, a fost o candelă în întunericul acestui veac, la lumina căreia întunericul din noi şi din jurul nostru se împrăştia prin puterea credinţei în Hristos. Însă credinţa lui a fost una vie, lucrătoare, una vitejească, dacă se poate spune aşa, care schimba gândirea şi viaţa omului din temelii. Prin cuvântul său a ridicat pe mulţi pe treptele unei vieţuiri creştine capabilă să meargă până la sacrificiu. În preajma lui, omul slab se simţea puternic şi căpăta încredere; de altfel, a insuflat această încredere tuturor celor cu care discuta – că omul, prin credinţă, poate să biruiască până şi imposibilul, tot răul din el şi din societate.
A fost un om în care strălucea iubirea de Dumnezeu, iubirea de aproapele şi iubirea de patrie în acelaşi timp. Părintele a înţeles să ne trăim credinţa în toate direcţiile acestea, ca fii ai lui Dumnezeu şi ai neamului nostru. El ne-a ajutat să înţelegem neamul în lumina dimensiunii spirituale şi a destinului nostru istoric.
Aşadar, pentru mine, Părintele Iustin a fost marele Duhovnic, care a ştiut să lucreze în adâncul sufletului omului, să mişte în el năzuinţele spre ţelul final al vieţii: învierea, unirea cu Hristos, absolutul, desăvârşirea. Mulţi pot spune multe despre Părintele Iustin, pentru că l-au cunoscut în fel şi chip. Eu aşa l-am avut înaintea ochilor şi în sufletul meu: ca pe omul care, în vremurile acestui ateism în care Noua Ordine Mondială merge evident spre instaurarea unui guvern mondial, ne-a arătat lumina Adevărului şi ne-a îndemnat ca, în tot ceea ce facem, să avem ca punct de referinţă Adevărul, iar nu principiile omeneşti, fiindcă numai pe calea Bisericii se poate aduce această pace, iubire şi stabilitate în suflete şi în societate.
Nedepărtarea omului de Dumnezeu, aducerea lui la misiunea istorică şi divină cu care este înzestrat a fost toată preocuparea Părintelui Iustin, din câte l-am cunoscut eu. Aşadar, n-am decât să recunosc faptul că toată orientarea mea în viaţa duhovnicească şi toată lucrarea pe care o săvârşesc aici, cu maicile şi cu oamenii din jurul nostru, este marcată adânc de educaţia pe care Părintele Iustin mi-a dat-o, educaţie pe care a făcut-o, de altfel, cu toţi cei din preajma lui. Alina suferinţele bolnavilor, întărea în primejdii şi necazuri pe ceilalţi, dar mai ales a ridicat conştiinţele la o misiune de viaţă mult mai înaltă. A adus omul la rosturile mari ale vieţii şi a trezit conştiinţele pentru misiunea noastră ca fii ai lui Dumnezeu pe acest pământ.
„Părintele Iustin a văzut omul cu ochiul lui Dumnezeu”
– Cum era să slujeşti alături de Părintele Iustin?
– Era o încântare, fiindcă în preajma acestui om primeai putere şi primeai încredinţare. E mare lucru încrederea pe care a insuflat-o ucenicilor, căci din această încredere în duhovnic izvora o putere sufletească şi o neînfricată convingere că mergi spre biruinţă, făcând ceea ce acest om te îndemna – şi prin exemplul său personal te îndemna să-ţi pui cu adevărat sufletul pentru Hristos, nu numai să vorbeşti sau să povesteşti altora despre cele ale credinţei. Pentru noi, Părintele era trăire pur şi simplu, era omul în care a via puterea faptei, puterea credinţei, puterea rugăciunii.
Nu era numai un simplu sfătuitor, ci era o putere duhovnicească, o forţă pentru cei din jur – fapt care pentru noi constituia o putere, iar pentru alţii o îngrijorare. Căci sunt elemente care se îngrijorează când astfel de lumini strălucesc în întunericul veacului acestuia şi se silesc să le destrame, mânate de interese străine, cu totul contrare concepţiei creştine. Acest om, iată, reaşeza fără arme, fără forţa unei puteri financiare, bancare sau militare, anumite principii creştine de viaţă. Era un om al credinţei, care prin puterea dragostei şi rugăciunilor sale – pentru că avea o mare forţă a rugăciunii – arăta că omul este în stare, aşa cum l-a alcătuit Dumnezeu, să răstoarne răul din el şi din societate şi să aducă adevărata pace, unitate şi stabilitate în sufletul său şi în lume.
În preajma Părintelui Iustin simţeam că avem un rost în viaţa aceasta, că avem şi noi, în ciuda păcatelor cu care ne luptăm fiecare, un sprijin din partea lui Dumnezeu, prin duhovnic, prin Biserică şi prin tot ceea ce ne pune la îndemână Hristos.
– Se ştie că au fost foarte mulţi oameni care nu l-au iubit pe Părintele Iustin – sau chiar i-au vrut răul. Cum se comporta sfinţia sa faţă de aceste persoane?
– Părintele Iustin a avut o viziune creştină asupra vieţii, şi în momentele grele, şi în momentele de bucurie. Nu s-a lăsat influenţat de înfăţişarea exterioară a lucrurilor. A avut înţelegerea duhovnicească, i-a privit pe toţi deopotrivă. Am remarcat la Părintele Iustin o intuiţie şi o inspiraţie aparte: pătrundea cu mare uşurinţă în miezul problemelor şi reuşea să ajungă la sufletul omului, văzând şi ceea ce este slab, şi ceea ce este bun în el. Cunoştea bine influenţa duhurilor răutăţii asupra sufletului omenesc. Discernea când un om este sub inspiraţie divină, când este sub putere proprie şi când se află sub puterea satanei. Părintele Iustin a văzut omul cu ochiul lui Dumnezeu, n-a privit lumea cum o prezintă ştiinţele sociale sau politice sau de orice altă natură. El a privit omul cu ochiul cu care l-a privit Dumnezeu, şi atunci a înţeles să dea luptă permanentă pentru a-l elibera de sub stăpânirea răului, pe calea rugăciunii, a dragostei, care este practic mai puternică decât toate formele de constrângere sau de determinare. De aceea, el a avut mereu o atitudine de dragoste faţă de cei din jur, de multe ori neînţeles – dar iată că, în cele din urmă, toţi îl văd ca pe un om care a biruit lumea prin puterea dragostei lui Hristos.
Această harismă de a sesiza imediat, cu o mare precizie, ce-i bun și ce este slab în om, este un dar al marilor duhovnici, care-i ajută să-l ridice pe om din neliniștea propriilor păcate. De aceea, el a promovat întotdeauna introducerea virtuților creștine atât în planul social, cât și personal și familial, înțelegând că singura soluție de a ridica neamul nostru, omenirea în general, este aceea de a tipări în fapte creatoare, răscolitoare, înviorătoare, poruncile Bisericii și învățătura Bisericii. Aici a fost o piatră de poticnire pentru unii și de dispută pentru alții. Asta este soarta marilor duhovnici, a marilor oameni care au puterea aceasta, de a ne trezi conștiințele pe calea Adevărului.
„Ne-a înscris şi pe noi pe această cale de jertfă, din iubire faţă de Dumnezeu…”
– Întreaga sa viaţă, Părintele a slujit aproapelui; să ne gândim că stătea până la optsprezece ore pe zi la dispoziţia oamenilor… Cum ajunsese Părintele la un asemenea spirit de jertfă?
– Păi, este foarte simplu: este spiritul de jertfă al fiecărui om care iubeşte. Şi, cu cât iubeşti mai mult, cu atât te sacrifici mai mult. Părintele a spus-o el însuşi în mai multe rânduri: ,,Dacă nu aş fi iubit atât de mult acest popor, nu m-aş fi împletit atât de adânc cu necazurile lui!”. El se pleca asupra suferinţei omului în mod firesc, văzând în el pe fratele lui, pe sora lui, pe copilul lui, pe cei pe care Dumnezeu îi aduce cu un rost la el. Şi Părintele Arsenie Papacioc spunea: „Nimeni nu se află niciodată întâmplător în preajma ta”. Aceşti mari duhovnici priveau lumea cu ochiul lor lăuntric şi vedeau în fiecare om o făptură pe care se sileau să o scape de sub nălucirile vrăjmaşului diavol. Patimile care distrug în mod frecvent familia – beţia, certurile, desfrâul şi toate celelalte, până la o serie de tehnologii de distrugere a sufletului omenesc, în cele mai satanice forme – el a căutat să le soluţioneze tot duhovniceşte, pentru că ştia din experienţă (o experienţă plătită cu mult sânge!) că te lupţi nu cu patima în sine, ci cu duhul răutăţii, cu duhul desfrânării, cu duhul întunericului; simţi că e vorba de o luptă cu duhurile, concret, simţi că sunt într-adevăr duhuri, nu simple „greşeli comportamentale”, cum le interpretează lumea ştiinţifică.
De asta Părintele Iustin a suferit cu bucurie, cu seninătate pentru aproapele său, şi ca om şi-a dat preţul lui de priveghere, de sudoare, de nevoinţă. Însă a făcut-o dintr-o înaltă conştiinţă, eu am simţit asta. Şi la rândul nostru, ne simţeam şi noi datori să suferim împreună cu el. Mie chiar îmi pare rău că n-am prins anii lui, deşi au fost ani de grea suferinţă! Şi ne-a înscris şi pe noi pe această cale de jertfă, din iubire faţă de Dumnezeu, cu mare încredere că mergem pe calea biruinţei, că Dumnezeu stă la capătul acestor mari sacrificii, şi în sufletul, şi în inima, şi în toată calea noastră. Că El e Calea, Adevărul, Lumina şi Biruinţa în toată această luptă. Neîndoielnic simţi că mergi spre marea biruinţă pe căile credinţei. De aceea Părintele cerea o credinţă lucrătoare, o credinţă în faptă, o credinţă vitejească, mărturisirea Adevărului prin faptele tale! N-a ţinut predici Părintele, rareori când vorbea – dar avea o putere în cuvânt care izvora din această credinţă şi încredere în Dumnezeu.
Şi de aceea cred că Părintele Iustin este un om prin care Dumnezeu a arătat că a biruit lumea în Iisus Hristos. Pleacă ca un biruitor din lumea aceasta, pleacă ca un mare duhovnic, ca o mare nădejde pentru noi, în ceata acelora pe care i-a slujit o viaţă întreagă. Am mare încredere, în continuare, în ajutorul sfinţiei sale şi în mijlocirea sa la Dumnezeu pentru noi.
(Ieromonah Amfilohie Brânză – Revista Familia Ortodoxă, nr. 7 (54), iulie 2013, pp. 41-45)
”Îl consider și tatăl, și mama poporului român”
– Părinte Augustin, cum l-aţi cunoscut pe Părintele Iustin Pârvu?
– Eram în clasa a XI-a de liceu, făceam parte din Liga Tineretului Ortodox din Botoşani şi în fiecare an, de sărbătoarea Crăciunului, pregăteam un program de colinde, pe care înainte de sărbători îl prezentam la instituţiile din oraş, şi astfel strângeam bănuţi ca să mergem în excursie la mănăstirile din Moldova. Evident, cea mai atractivă era Mănăstirea Petru-Vodă, pentru că deja se dusese mult faima Părintelui Iustin în zonă: un duhovnic harismatic, cu foarte multă răbdare faţă de oameni, despre care se ştia că a suferit foarte mult în închisorile comuniste.
În acest pelerinaj, de fiecare dată ne îmbrăcam în costume naţionale, şi ştiam că-i aducem o bucurie deosebită Părintelui Iustin prin acest port, dar şi prin colindele pe care Părintele le îndrăgea foarte mult. Atunci l-am cunoscut prima dată: ieşise în pragul chiliei sale şi ne-a ascultat, după care ne-a răsplătit cu atâţia bani cât n-am strâns noi înainte de a merge în această excursie. Şi ne-a îndemnat ca pe timpul verii, în vacanţă, să venim în tabără de muncă la mănăstire, ca să ajutăm la ridicarea corpului de chilii.
Atunci mi-a rămas viu în suflet, l-am perceput ca fiind unicul Părinte către care voi putea să-mi deschid sufletul în întregime şi care-mi va pecetlui viitorul – eu fiind, ca orice adolescent, tulburat de o mulţime de gânduri şi de îndoieli. În momentul acela, aşa am simţit sufleteşte: că el îmi va hotărî viitorul. Ceea ce s-a şi întâmplat puţin mai târziu.
După ce am luat la facultate, m-am hotărât să vin la Părintele ca să-mi pun sufletul în faţa sfinţiei sale şi să-mi dea răspunsul pe care îl aşteptam de atâta timp: ce să fac, să urmez viaţa de familie sau viaţa monahală?… Şi Părintele m-a sfătuit să îmbrăţişez viaţa monahală. Din momentul acela şi până în ultima clipă a vieţii sale a fost călăuzitorul harismatic, duhovnicesc şi plin de Duh Sfânt al sufletului meu – şi nu numai al sufletului meu, ci şi al atâtor români din această ţară. Eu îl consider şi tatăl, şi mama poporului român, cel care a ştiut să ridice fiecare suflet de om, cel care a ştiut să asculte fiecare om, cel care a ştiut să îmbărbăteze fiecare om, cel care a ştiut să ne îndemne să mergem cu râvnă pe drumul acesta al mântuirii şi să-L mărturisim pe Hristos. El este cel care a făcut legătura între noi şi trecutul ţării noastre, un trecut cu multă suferinţă, pe care sfinţia sa l-a trăit şi din care, prin el, am reuşit şi noi să recuperăm o mare măsură.
Datoria noastră, de acum încolo, este să lucrăm ceea ce a început să ne înveţe, şi să desăvârşim această dorinţă a Părintelui de a propovădui în mod special pe sfinţii mucenici din închisorile comuniste, care astăzi sunt mari făcători-de-minuni şi mari mijlocitori în faţa lui Dumnezeu pentru întregul neam românesc şi întreaga Biserică Ortodoxă de pretutindeni.
“Măi, voi aţi mâncat?… Ia, haideţi la masă!”
– Cum era ca duhovnic Părintele Iustin?
– La Părintele putem vorbi de înfăţişarea duhovnicului desăvârşit întru toate. Ştia exact momentul în care să te mustre şi cât să te mustre, momentul exact în care să te îndrume sau să te ridice din căderile tale sufleteşti, momentul exact în care să intervină cu mijlocirea la Dumnezeu – ca tu, prin Taina Spovedaniei şi prin pocăinţa ta personală, să te apropii de Sfintele Taine. Toate aceste lucruri Părintele le-a făcut cu o minuţiozitate pentru mine ieşită din comun, pentru că personal am experimentat aceste daruri ale Duhului Sfânt care au fost în sufletul Părintelui Iustin.
Cele mai înălţătoare clipe erau, de exemplu, atunci când erai foarte îngreunat sufleteşte, tulburat de multe gânduri, chiar şi de căderile tale personale, şi veneai la Părintele şi-ţi vărsai, cum spune românul, amarul în faţa lui. El niciodată nu te întrerupea, nu intervenea. De cele mai multe ori lua chiar o carte care era lângă sfinţia sa şi începea să o răsfoiască, dar nu într-un mod în care să-ţi dea de înţeles că nu te bagă în seamă, ci dimpotrivă, simţeai o prezenţă deplină şi chiar desăvârşită a duhovnicului, a Părintelui Iustin Pârvu care era în faţa ta şi căruia tu îţi mărturiseai gândurile şi greutăţile sufletului. După ce terminai, îţi doreai atât de mult ca acea linişte pe care el ţi-a oferit-o să nu se întrerupă… De multe ori mi-am dorit să rămân doar cu acest lucru, pentru că era mai mult decât suficient.
Adesea, Părintele reuşea, cu gesturi minime şi foarte profunde, să te ridice din orice stare sufletească. Aşa se explică şi mulţimea de oameni care îl vizitau la chilie, şi de care era nedespărţit. Ţin minte toate acele mici pelerinaje pe care Părintele le făcea la icoana făcătoare-de-minuni a Macii Domnului de la Mănăstirea Rarău. În fiecare an, de ziua sfinţiei sale, era însoţit de un alai numeros de credincioşi care îl petreceau în acest mic pelerinaj, şi chiar unii spuneau că, iată, Părintele nu scapă de oameni nici aici! Nici vorbă din partea Părintelui să scape – dimpotrivă, avea o deosebită bucurie să fie însoţit de oamenii care îl înţelegeau şi care, mai mult decât atât, făceau ascultare de sfinţia sa.
În viaţa monahală contează mult relaţia cu duhovnicul, şi acest lucru l-am avut ca un dar de la Dumnezeu pentru sufletul meu, prin Părintele Iustin. Ştia să comunice cu fiecare suflet în parte, te citea foarte bine, nu trebuia să stai mult de vorbă cu el sau să spui foarte multe despre tine. Era suficient doar să deschizi puţin gura şi el te cunoştea, iar dacă erai şi atent, te lăsai încredinţat în mâinile lui, ca să te ajute când aveai nevoie. Niciodată nu era un om care să vină la sfinţia sa cu probleme, iar Părintele să-l lase pur şi simplu aşa, în tulburare, sau să nu-i dea atenţie. A fost un Părinte de o jertfelnicie ieşită din comun.
“Îşi sacrifica absolut totul”
La un moment dat exista această situaţie, când se făcea ora mesei şi părinţii veneau şi-i spuneau: „Părinte, blagosloviţi pentru masă”. Şi Părintele: „Domnul!” „Părinte, vă aşteptăm!” Iar Părintele: „Măi, daţi-i drumul!” Şi, la un moment dat, părinţii au început să se supere, nu că Părintele nu era în mijlocul lor, ci pentru că rămânea nemâncat. Şi atunci Părintele a abordat o altă tactică. Veneau şi-l chemau la masă, iar sfinţia sa, înainte să plece, deschidea uşa la chilie şi-i întreba pe oameni: „Măi, voi aţi mâncat?… Ia haideţi la masă!”. Şi tot alaiul acela de oameni mergea la masă, pentru că aşa a dat Părintele ascultare. După care relua aceste discuţii duhovniceşti cu fiecare suflet în parte.
– Aţi putea să ne relataţi cazuri concrete în care Părintele i-a ajutat pe oameni?
– Da. La un moment dat a venit un bărbat căsătorit, avea vreo trei copii; era din zonă, din Poiana Largului, şi îi luase foc casa, îi arsese toată, pentru că era din lemn. A venit, săracul, la Părintele Iustin şi i-a cerut să se roage pentru el, să-l ajute Dumnezeu să-şi refacă casa, pentru că este cu toată familia în drum. Iar Părintele i-a dat exact cât ar fi avut nevoie să-şi refacă casa de la temelie şi până sus.
Nu exista numai acest ajutor din punct de vedere material faţă de oameni, ci cel mai important era ajutorul sufletesc. Existau situaţii chiar de persoane îndrăcite care veneau la Părintele la chilie. Am văzut cu ochii mei când oameni stăpâniţi de diavol au intrat la Părintele, am văzut felul în care se comporta cu ei, într-o stare de linişte deplină, am văzut situaţii în care persoana încerca să-i spună ceva Părintelui, dar nu reuşea din cauza acelui demon. Dar Părintele era într-o rugăciune foarte adâncă pentru acel suflet, şi-mi dădeam seama că acel chin pe care îl avea omul era tocmai din cauza rugăciunilor pe care le făcea Părintele pentru sufletul lui, ca el să se liniştească şi chiar să se izbăvească de diavol.
Mai erau oameni cu suferinţe trupeşti extraordinar de mari, cu handicapuri locomotorii, care veneau la Părintele în căruţ, şi Părintele îi primea cu foarte multă dragoste. De cele mai multe ori, aceşti oameni bolnavi uitau că sunt bolnavi în momentul în care făceau cunoştinţă cu Părintele Iustin. Felul său de a se purta cu oamenii era unul foarte firesc, dispărea acea distanţă pe care o simte cineva faţă de un om cu viaţă sfântă. El avea grijă să rămână într-o apropiere sufletească foarte mare faţă de cel care venea la sfinţia sa. De aceea oamenii îl iubeau atât de mult. Era un om care lăsa la o parte orice dorinţă personală pentru ei.
Îmi vine acum în minte o situaţie, când nişte bătrânei care au suferit împreună cu Părintele Iustin în temniţele comuniste au venit la sfinţia sa, la ziua de naştere, şi nu mai era loc de cazare în mănăstire pentru ei; şi Părintele i-a lăsat la el în chilie, spunându-le: „Măi, staţi aicea, că eu mă descurc!”. A ieşit afară, s-a plimbat puţin prin curte şi, la un moment dat, după ce toţi părinţii şi oamenii s-au dus la culcare, până să înceapă slujba de noapte, Părintele s-a aşezat pe banca din faţa chiliei, cu capul aplecat, pregătindu-se de culcare. Paznicul a rămas şocat, pentru că nu se aştepta la lucrul acesta, îl ştia în chilie, şi a zis: „Părinte, ce căutaţi aici?” „Măi, lasă, stai liniştit! Taci din gură!”. Deci îşi sacrifica absolut totul. Erau situaţii în care măicuţe de la diferite mănăstiri îi coseau haine, dulame sau rase, şi veneau părinţi care îi erau foarte apropiaţi sufleteşte, iar Părintele le împărţea lor aceste haine.
De multe ori, la rândul meu, mi s-a întâmplat să intru la Părintele în chilie tulburat de gânduri, de ispite, şi dânsul nu scotea nici un cuvânt, ci doar băga mâna pe sub fotoliu, pe sub masă, pe sub pat şi scotea câte un borcan de dulceaţă, câte un borcan de compot, câte o banană, câte o portocală, câte un ciorchine de strugure şi-mi umplea braţul cu aceste daruri. El nu făcea teorie cu oamenii, era pur şi simplu prezent în faţa suferinţelor lor şi se cobora la atâta smerenie şi la atâta apropiere sufletească faţă de ei, încât între oameni şi Părintele Iustin se năştea o relaţie foarte personală, în aşa fel încât se simţeau ca acasă.
Îl simţeau într-adevăr şi ca tată, şi ca mamă. Pentru mine unul, din momentul în care am intrat în mănăstire, nu mai aveam nevoie nici de mamă, nici de tată, nici de frate, nici de soră, nici de bunic, nici de bunică, pentru că el le îndeplinea pe toate în sufletul meu. Dar pe fiecare dintre noi, cei din mănăstire, ne îndemna să fim totuşi apropiaţi de oameni, de familii, pentru că vremurile sunt grele şi au nevoie de ajutorul nostru duhovnicesc, atât cât îl putem da noi.
Noi ne recunoşteam aceste slăbiciuni în faţa Părintelui, că nu mai suntem ca aceia din generaţia sfinţiei sale, dar el ne spunea:
„Măi, nu-i problema asta, voi să fiţi în picioare, şi să fiţi un exemplu pentru ei!”
De-abia mai târziu, cu greu, eu personal am reuşit să trec peste acest lucru şi să accept relaţia apropiată cu oamenii, pentru că Părintele, într-un mod foarte subtil, nu făcea decât să ne îndrume şi pe noi să lucrăm aşa cum lucra sfinţia sa. Pentru că dacă Părintele s-a deşertat pe sine atât de mult încât să se apropie întru totul de suferinţele oamenilor, tot aşa pe noi, călugării, ne îndemna să fim aproape de ei, şi să nu-i lăsăm de izbelişte dacă ne cer ajutorul, dacă ne cer un sfat, să fim întotdeauna prezenţi şi să-i ajutăm, să-i ridicăm din suferinţele şi din necazurile pe care ei le întâmpină în această viaţă.
Ei bine, este foarte mult de spus legat de această nevoinţă plină de sfinţenie, plină de jertfă faţă de suferinţele oamenilor, şi în primul rând faţă de suferinţele poporului român, pe care el l-a văzut traversând şi acea perioadă istorică a comunismului, şi aşa-zisa perioadă a libertăţii după Revoluţia din ’89. De aceea era tot timpul activ în viaţa oamenilor, în viaţa Bisericii, ca să pună umărul la refacerea duhovnicească a neamului românesc.
”Maica Domnului și sfinții mucenici din închisori ne vor ajuta”
– Părinte Augustin, ați vorbit foarte frumos despre spiritul de jertfă al Părintelui Iustin, încă cum am putea noi, cei neputincioși, cei păcătoși, să-i urmăm Părintelui din acest punct de vedere?
– De foarte multe ori s-a spus această problemă la Părintele, chiar spunându-i că suntem prea slabi și nu vom reuși să ne ridicăm la standardul pe care ni-l cer aceste provocări ale lumii de astăzi, care sunt foarte mari, mai mari chiar decât cele din perioada comunismului. Chiar sfinția sa spunea că perioada pe care o traversăm noi acum este mult mai grea decât cea de dinainte, având în vedere că noi păstrăm aceste plăgi, aceste răni pe care le-a lăsat comunismul în sufletul neamului românesc. Însă, în ciuda acestor lucruri, Părintele ne încuraja și ne spunea că Maica Domnului și acești sfinți mucenici din închisorile comuniste vor fi lângă sufletul nostru și ne vor ajuta, ne vor întări să urmăm și noi calea mântuirii, calea mărturisirii lui Hristos – și să reușim, prin mila Domnului, prin rugăciunile Maicii Domnului, prin rugăciunile sfinților, să atingem acest ideal de a ajuta neamul nostru să reînvie din morți, din moartea instaurată de comunism în neamul nostru, înviere de care noi toți avem foarte, foarte multă nevoie.
Și mai ales cei care l-am cunoscut pe Părintele avem această datorie – iată, de acum înainte pentru rugăciunile Părintelui și ale tuturor sfinților din închisorile comuniste! – să reușim să atingem acest ideal de a reface neamul românesc, în deplinătatea ascultării față de Sfânta Evanghelie și față de învățătura Bisericii.
(Ieromonah Augustin Vărvăruc – Revista Familia Ortodoxă, nr. 7 (54), iulie 2013, pp. 36-40)
Parinte Iustin,roaga-te ptr. noi!