13-15 iunie 1990. Trei zile care au frânt drumul României spre Libertate. O cronologie pentru înțelegerea evenimentelor

Cea mai îndelungată manifestație de prostest din istorie a început pe 22 aprilie 1990, la patru luni de la Revolutie, câteva ONG-uri organizau o comemorare în Bucureşti. Participanții au decis să rămână în Piaţa Universităţii, locul martiriului din decembrie 1989, ocupând carosabilul şi blocând circulaţia. S-au ridicat baricade, cerându-se demisia comuniştilor pro-sovietici care confiscaseră Revoluţia, în frunte cu Iliescu, cel  care, pe 27 decembrie 1989, promisese ambasadorului sovietic Tiajelnikov că România nu se va îndrepta spre Occident, asemenea celorlalte țări foste comuniste, rămânând în zona de interes a Moscovei. Acesta, într-o şedinţă în care cerea CPUN să aprobe eliberarea în forţă a Pieţei, avea să îi numească pe manifestanţi „golani”. Aceștia au preluat eticheta ca pe un titlu de noblețe, iar întregul protest avea să se numească Golania. Piața Universității a fost declarată “Zonă liberă de comunism”, iar o bornă amplasată în piață marca “Kilometrul 0 al democrației” românești. Fenomenul Piața Universității, ca li mineriada din iunie 1990, nu pot fi analizate ca evenimente separate, ci trebuie puse în relație directă cu evenimentele din Decembrie 1989, ca o continuare firească a acțiunii anticomuniste începute în perioada Revoluției, în condițiile în care structurile comuniste se menținuseră la putere, confiscând Revoluția.

Totul avea să se termine însă într-o baie de sânge pe 13 iunie 1990. Planul fusese în detaliu dezbătut cu o zi înainte, la cel mai înalt nivel al statului român.

12 iunie 1990

Se dezbate planul de evacuare a Pieței Universității. Acesta fusese comandat de președintele recent ales, Ion Iliescu, fiind întocmit de generalul Mihai Chițac, ministrul de interne, unul din autorii represiunii de la Timișoara din Decembrie 1989, și aprobat cu satisfacție de premierul Petre Roman, fiul agentului sovietic Valter Roman (născut Neulander, unul din călăii poporului român). Acesta i-a cerut lui Chițac să nu dactilografieze planul, acesta rămânând în stadiu olograf. Cei trei au evitat să își pună semnăturile pe hârtia respectivă. Crima trebuia să fie perfectă…Totuși, o notă de subsol precizează că planul a fost „întocmit pe baza Ordinului verbal al Președintelui ales al României, dl. Ion Iliescu, dat în ședinta din 11.06.90. Discutat și aprobat verbal de Prim ministrul Guvernului Provizoriu, dl. Petre Roman în ședința din 12.06.90, ora 19.00”. Din partea Ministerului de Interne, responsabil a fost desemnat generalul Diamandescu, iar Serviciul Român de Informații a fost implicat oficial prin prezența la dezbatere a însuși directorului său, Virgil Magureanu. Procuratura Generală a fost implicată prin Gheorghe Robu, procurorul general la acel moment.

Desfășurarea de forțe a fost precedată de elaborarea și transmiterea la radio și televiziune a unui comunicat prin care să se ceara forțelor de ordine intervenția pentru eliberarea Pieței, după cum se specifică în documentul respectiv. Astfel, se asigura justificarea represiunii ce avea să debuteze înaintea zorilor zilei de 13 iunie.

Noaptea de 12-13 iunie, ora 4.00

Peste 1500 de politiști năvălesc în Piaţă, zdrobind pe cei 200 de manifestanţi şi pe greviştii foamei. S-a dispus blocarea oricărei căi de ieșire din Piață, pentru a nu putea scăpa nimeni. Generalul Diamandescu a dispus de 1600 de polițiști și 22 de autobuze. Ministerul Transporturilor a interzis staționarea garniturilor de metrou în stația Universității, 80 de polițiști militari aveând misiunea să blocheze refugierea manifestanților în gurile de metrou. Agenții SRI urmau să  blocheze accesul protestatarilor în clădirile prevăzute cu balcoane.

13 iunie 1990

Dimineaţa. Trecătorii şi studenţii aflați în zonă protestează, indignaţi de caracterul violent al acțiunii. Polițiștii îi arestează şi pe aceştia.

Ora 10.00. Piața este complet eliberată de manifestanți şi înconjurată de polițisti.

Ora 11.00. Apare grupul de muncitori de la IMGB care „face ordine”, atacând studenții din Institutul de Arhitectură.

Ora 12.30. În jurul Pieței Universității se adună sute de cetăţeni indignați, aflați față în față cu scutierii. Polițiștii ii bombardează pe manifestanți cu pietre. Câteva minute mai târziu începe confruntarea directă manifestanți-Poliție. Inițial, polițiștii, echipați cu bastoane de cauciuc, căști și scuturi, reușesc în câteva rânduri să împingă mulțimea spre Calea Victoriei, dar sunt de fiecare dată respinși de manifestanții tot mai numeroși, care revin spre Piața Universității.

Ora 14.00. Ministerul de Interne recurge la diversiuni pentru a pune în scenă o escaladare a violențelor și stării de tensiune. Pe lungimea de undă a postului « Radio Contact » se interferează o discuție dintre „indicativul 52” (g-ral Chiţac) și „53” (g-ral Diamandescu): „Va rog să informați pe domnul președinte. Ne dăm foc la toate autobuzele. Asta a fost înțelegerea.” Studenții surprind un tânăr care încerca să dea foc unui autobuz. Prins, acesta recunoaşte că este elev la Școala de Poliție.

Ora 15.00, Tensiunea atinge cote maxime.

Ora 15.45. Președintele Ion Iliescu dispune implicarea Armatei împotriva demonstranților, exact ca în Decembrie 1989. Iliescu „a cerut telefonic la Marele Stat Major să se intervină cu două detașamente de militari din unitățile M.Ap.N. în sprijinul trupelor M.I. existente în Piața Universității”, se arată în jurnalul de luptă al Garnizoanei București din 13 iunie 1990. De altfel, conform acestui document, în 13-14 iunie 1990, Iliescu a intervenit personal de cinci ori în desfășurarea efectivelor de luptă din timpul mineriadei din 1990.

Ora 16.10. Poliția dispare în mod inexplicabil, lăsând ca piața să fiereocupată de manifestanți. Aceștia avansează către sediile poliției Capitalei, MI și SRI.

Ora 16:20. Ion Iliescu a cere Marelui Stat Major „ca armata sa intărească apărarea la celelalte obiective de stat, respectiv MI,  SRI etc.”

Ora 17.00. Tocmai eliberat de Poliţie, după ce dimineață fusese arestat, liderul Ligii Studenților, Marian Munteanu apare în balconul Universitățîi făcând apel la nonviolență. Contrar apelurilor sale, sediul Ministerului de Interne și al SRI sunt atacate cu pietre și sticle incendiare de indivizi dubioși, cu statură atletică și echipați cu treninguri colorate. Unii manifestanți iau atitudine față de aceștia și încearcă să stingă incendiile declanșate în clădirea SRI.

Ora 17.35. La Marele Stat Major „se primește ordinul președintelui să se folosească gazele lacrimogene în zona sediului Ministerului de Interne. Se transmite ordinul Comandamentului trupelor chimice”, mai arata jurnalul de lupta.

TVR transmite comunicatul lui Iliescu, care declara că în țară ar avea loc o „rebeliune legionară”, pentru răsturnarea ordinii existente. Eludând instituțiile ordinii publice, se face apel la forțe civile loiale FSN, din capitală și din țară, să se implice,  „spre a restabili ordinea și a apară democra-ția.” „Avem de-a face cu o încercare de rebeliune de tip legionar”, a spus Iliescu în comunicatul său transmis la orele serii și reluat de TVR și Radio România în noaptea ce a urmat. „Fac apel la toate forțele politice să facă front comun împotriva acestor elemente de tip fascist, de tip legionar, care acționează împotriva intereselor poporului nostru. (…) Chemăm toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului și televiziunii pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atât de greu cucerită”.

La Televiziune se adună mii de oameni, scenariul intrării revoluționarilor în Televiziune, pe 22 Decembrie 1989, fiind încă proaspăt în mentalul oamenilor, care vedeau televiziunea ca pe o tribună de exprimare a idelaurilor libertății Aici are loc o nouă diversiune a forțelor Poliției și Armatei. Acestea se retrag, în mod ionexplicabil, dispărând pur și simplu, iar manifestanții sunt lăsați să pătrundă în clădire, căutând la toate etajele reprezentanții conducerii TVR, pentru a putea purta un dialog. Directorul TVR, istoricul Răzvan Theodorescu, susținător fidel al puterii neocomuniste, fără nici un motiv întemeiat, decide întreruperea emisiei, nu înainte de a retransmite comunicatul lui Ion Iliescu, dând de înțeles că Televiziunea este victima agresiunii forțelor extremiste. Acesta a fost un factor psihologic important în declanșarea unei adevărate panici și isterii în Capitală și în țară.

Ora 19.25.  „Președintele Iliescu informează pe prim-adjunctul ministrului apărării naționale că pe sediul Poliției Capitalei s-a ridicat drapelul verde, legionar, deci mișcarea este o rebeliune legionară și se tratează ca atare. Primul adjunct propune înființarea unui Comandament Militar al Capitalei. În acest scop sunt convocate cadrele de raspundere din MApN”, se consemnează în jurnalul de luptă al Garnizoanei București.

Mii de muncitori adepți ai FSN, de pe platformele industriale ale Capitalei, se îndreaptă spre centru. O parte din ei înconjoară televiziunea. O unitate de parașutiști din cadrul MApN descinde în TVR, zdrobind protestatarii și arestându-i. Aceștia vor fi bătuți groaznic de muncitorii FSN-iși veniți la televiziune în urma apelului lui Iliescu.

Ora 23.50. Jurnalul de luptă al Garnizoanei București notează că „directorul ziarului Adevărul  se interesează la șeful Marelui Stat Major care este situația la obiectivele atacate și cum să se interpreteze acțiunea bandelor de huligani. Șeful M. St. M. i-a repetat aprecierile făcute de președintele Iliescu, că aceasta este o încercare de rebeliune de tip legionar, că aceștia au asupra lor arme și muniție sustrase din localul Poliției Capitalei, inclusiv uniforme de poliție”. Aceste lucruri vor fi publicate în presa scrisă a doua zi.

Ora 1,05. Armata raportează că stăpâneşte situația în capitală. Totuşi, Guvernul continuă să aducă minerii cu garniturile CFR.

14 iunie 1990

Ora 5.00. În București ajung peste 10.000 de mineri, continuând să soseasca alte și alte garnituri. Două zile Capitala a căzut pradă terorii dezlănţuite de bandele abrutizate. Abia după 27 de ani de la evenimente, statul român a declasificat un document care atestă fără echivoc că Guvernul, prin Ministerul Apărării, a susținut incursiunea minerilor la București. Este vorba despre o adresă din 18 iunie 1990, prin care comandantul Serviciilor Armatei îi solicită prim-adjunctului ministrului Apărării Naționale, să aprobe darea la scădere a unor cantități de alimente și obiecte de igienă oferite civililor care „au participat la restabilirea ordinei și liniștei în capitala țării” între 14 și 17 iunie 1990, în valoare de 866.000 de lei.

Ora 5.30. Cea mai mar eparte a minerilor se adună în Piața Victoriei, unde președintele Ion Iliescu, de la balconul Palatului Guvernului, le adresează un discurs incitator: „Dragi mineri, mă adresez dvs., de astă dată mulțumindu-vă pentru răspunsul de solidaritate muncitorească pe care și de astă dată l-ați dat la chemarea noastră. Mulțumesc de asemeni, tuturor celorlalte delegații din județe care au venit, s-au adăugat acestei forțe solidare a muncitorimii române. (…) Delegația de mineri în frunte cu dl. Cosma se va deplasa spre Piața Universității pe care vrem să o reocupați Dvs.. (…) în după-amiaza zilei de ieri, grupuri organizate de elemente incitante, multe din ele drogate, înarmate cu diverse elemente contondente, cu bare, cu lanțuri, cu pietre, cu cărămizi, cu țigle, au atacat cordoanele de polițiști, înarmați cu sticle incendiare, au dat foc la autobuze, la mașini și apoi, grupuri s-au îndreptat spre clădirea Poliției, pe care au incendiat-o, spre clădirea Ministerului de Interne. Spre seară, precum știți, au invadat și clădirea Televiziunii care a trebuit să-și întrerupă emisiunea. (…) V-am ruga pe dvs. minerii care sunteți grupați, organizați, să vă îndreptați în coloană pe bulevard până la Piața Universității și să o ocupați definitiv dvs. După care, în conlucrare cu forțele de ordine vă rugăm să asigurați paza Pieței Universității pentru ca să se efectueze lucrări de curățire și de redare în circulație a acestui nod. Dvs. să fiți paznicii în conlucrare cu forțele de ordine al acestui punct central din Capitală.”

Minerii, înarmați cu răngi, t\rn[coape, securi,ocupă Piaţa Universităţii, pătrund în facultăţi, devastând şi bătând crunt studenţii găsiţi aici. Clădirile sunt cercetate amănunţit, in cautare de „efecte legionare”, fiind devaztate bibliotecile, laboratoarele, iar studenții fiind molestați.

Sediile ziarelor de opoziţie și ale partidelor istorice sunt devastate. Minerii, conduşi de civili şi poliţişti, beneficind de maşini ale statului, lovesc discreţionar, cu brutalitate, mii de cetăţeni nevinovaţi. Sunt arestaţi peste 1500 de bucureșteni, fiind duși la fosta unitate a Securităţii de la Măgurele, unde vor trăi un adevărat infern.

Tânărul actor Dragoş Pâslaru este zdrobit de mineri, intrând în moarte clinică. Ernest Maftei este ridicat de acasă de 5 indivizi îmbrăcaţi în mineri, bătut crunt şi aruncat, inconştient, pe taluzul Dâmboviţei. Fântâna din Piața Universității este plină cu trupurile celor bătuți.

Jurnaliști din toate țările occidentale fotografiază și filmează atrocitățile, întreaga lume aflând cu consternare de întorsătura antidemocratică din România. Acest lucru va genera izolarea țării noastre  pe plan internațional, pentru mulți ani, precum și blocarea procesului de apropiere de Occident.

15 iunie 1990

Minerii sunt adunați în pavilionul central de la Romexpo, unde Ion Iliescu le va mulțumi pentru acțiunea lor criminală asupra Capitalei, după care vor fi transportați din nou cu trenurile spre Valea Jiului.

Oficial, violențele din 13-15 iunie 1990 s-au soldat cu 6 morţi din care 5 decedaţi prin împuşcare, peste 900 de raniti, dintre care 500 spitalizaţi.  În realitate numărul morţilor este mult mai mare. În zilele de după 14 iunie, la cimitirul Străuleşti 2 au fost îngropaţi de autorităţi peste 100 de morţi, din care unii neidentificaţi. Actualul dosar al mineriadei, refăcut în urma deciziilor CEDO, atestă faptul că represiunea a avut ca rezultat minim 130 de morți și multe mii de răniți, ca să nu mai vorbim de numprul mare al femeilor violate. De 32 ani, Iliescu, Roman, Voican Voiculescu, Măgureanu şi ceilalţi autori sunt protejați de structurile statului român, în ciuda deciziilor CEDO de redeschidere a dosarului mineriadei din iunie 1990, beneficiind de libertate şi onoruri de stat. Iar România este, oficial (conform actualului șef al statului), un „stat eșuat”…