Un tânăr elev, Eduard Masichievici, de o mare puritate, fiind pe moarte, a cerut să i se aprindă lumânarea. Dar după ce s-a deşteptat dintr-un somn scurt, a cerut să se stingă mucul de lumânare, care trebuia să ajungă şi pentru alţii, spunând că a văzut pe Mântuitorul, Care i-a spus: «Nu te iau în seara aceasta!». L-a chemat la El în noaptea următoare.
(Pr. Constantin Voicescu – Părintele Voicescu, un duhovnic al cetății, ediție îngrijită de Ioana Iancovinescu, Editura Bizantină, București, 2002)
Eduard Masichievici – ”era ca un înger, un tip frumos la chip, un chip luminat”
A fost o mare jale între noi, că vedeam totuși că se moare. […] A venit rândul lui Masichievici.
Eram în cameră cu Cezar Tănase, între timp se făcuseră niște mișcări. Îl cheamă pe Masichievici ofițerul politic și zice:
– Măi, vezi medicamentele? De unde au aflat ai tăi că ești aici, prin ce-ai comunicat?
– Nu știu domne’, n-am comunicat, n-am carte poștală, n-am vorbit cu nimeni.
– Măi, ești bandit, spune prin ce-ai comunicat? Uite, ai medicamentele acolo, dacă-mi spui tot ce se întâmplă în interior, îmi dai informații, îți dau medicamentele.
– Domnule locotenent major, nu mă faceți pe mine turnător, eu sunt om de ținută, eu nu pot spune să fac rău nimănui, să mint. Ar însemna să mint niște lucruri. Prefer orice s-ar întâmpla cu mine, nu pot minți, să fac rău cuiva.
– Banditule, ai rămas bandit. Ieși și mor în credința ta!
Tânărul a venit.
– Ce-ai făcut, Edi dragă? (…)
Îmi spune așa pe șoptite:
– Dragul meu, m-a forțat să devin turnător, dar am spus că nu pot face lucruri, n-am semnat nimic și nu semnez niciodată. Și mi-a zis: du-te și mori în credința ta.
Și săracu’ Masichievici a murit așa. Am publicat un articol despre el, dar n-a avut răsunet, că oamenii nu se uită. Cum moare un om sunt lucruri dureroase. Era ca un înger, un tip frumos la chip, un chip luminat. El nu înțelegea să facă rău altuia.
(Fragment de interviu luat fostului deținut politic Nicolae Itul – Aiudule, Aiudule,ediție îngrijită de Dragoș Ursu și Ioana Ursu, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, pp. 157-158)
”Mergi și mori în credința ta banditule!”
Un alt elev grav bolnav, Eduard Masichievici, căruia familia îi trimisese medicamentele specifice (streptomicină) a fost chemat de Șleam, care i-a condiționat eliberarea lor în schimbul informațiilor cu caracter politic. Dacă accepta, primea imediat pachetul salvator. Masichievici a refuzat indignat1.
– Atunci mergi și mori în credința ta banditule!… iar Masichevici s-a întors și a murit în credința lui.
Poate că unii ar fi înclinați să spună că ar fi putut accepta formal rolul de informator și, când s-ar fi restabilit, să nu-și mai țină promisiunea. Cu bandiții te porți ca bandit și nu e cazul să-ți faci scrupule. Dar Masichevici era atât de cinstit sufletește încât nici formal n-a acceptat această ticăloșie; știa că odată intrat pe această cale, nu mai putea da înapoi; comuniștii se răzbunau crunt pe cei ce nu-și respectau angajamentul.
(Aristide Lefa – Fericiți cei ce plâng, Editura Eminescu, București, 1998, pp. 98-99)
O altă relatare despre mărturisirea de credință a elevului elevul mucenic, o dă fostul deținut politic și pătimitor creștin Aurelian Guță: ”A fost un șantaj, un șantaj pe care l-a aplicat ofițerul politic. Îl chema la birou – individual, bineînțeles – și le expunea situația existentă și posibilitatea de a primi niște lucruri de acasă, în schimbul actelor de trădare și al notelor informative pe care le dădeau. A fost și un caz deosebit: era un elev, Masichievici îl cheamă, i s-a spus că, dacă vrea să se salveze, să accepte această postură și o să primească de acasă medicamente. Ba chiar primise un pachet cu streptomicină. El i-a spus: „Uite streptomicina aici: vrei să dai…?” – „Nu. În aceste condiții nu accept” – a răspuns băiatul. Și atunci ofițerul, într-o replică sadică: „Atunci, pleacă și mori acolo, în credința ta.”” (mărturia lui Aurelian Guță în Părintele Voicescu, un duhovnic al cetății, ediție îngrijită de Ioana Iancovinescu, Editura Bizantină, București, 2002, pp. 117-118)
