În el, care are sufletul curat, feciorelnic, vorbesc cele mai înalte chemări. L-am cunoscut bine. E sfios, în fond, ca o fată. Când îl vedeam luând atitudini mai dure, surâdeam, deoarece sufletul lui e aşa de bun, încât nu mi l-am închipuit vreodată c-ar fi putut da vreo palmă cuiva. Foarte inteligent şi dornic de armonie. Setea după idealuri supreme ne-a împrietenit. Prietenie ce nu poate fi umbrită de nici o putere, fiind zidită pe Iubire. Prietenia lui Neculai cu mine a fost pentru mine o adevărată minune, căci voinţa personală a fost cu totul absentă. A lucrat Dumnezeu, prin Iubire şi Adevăr.
(Valeriu Gafencu, caracterizare făcută la Aiud, anul 1945 în ”Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România”, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 1998, p. 198)
Nicolae Mazăre – ”cel mai politicos dintre tineri”
Mai rețin doi din prietenii lui Gafencu la Aiud: Marin Naidin și Nicolae Mazăre, ambii eminenți, admirabili, cuceritori, excepționali. Nu știu dacă au mai scăpat după marele „foc” în care au ars în anul 1949 și începutul lui 1950, an în care au murit mii de deținuți la Aiud și în alte lagăre și temnițe ale țării.
Nicolae Mazăre, originar din Vălenii de Munte, era elev cu opt clase terminate, dar cu o tendință de studiu deosebită. Avea un mare talent la limbi. Învățase franceza, germana, dar și bulgara și chiar jargonul țigănesc. Era tipul cercetătorului științific, dar și cu preocupări religioase accentuate. Străinii care l-au cunoscut l-au numit ”cel mai politicos dintre tineri”, căci din cei mai în vârstă cel mai politicos era considerat poetul Radu Gyr.
(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)
„Ceea ce avea Nicu mai de preț era sufletul său mare”
Pe Nicu l-am cunoscut la minele de plumb din Maramureș, dar ne-am apropiat și împrietenit la colonia Periprava. Un timp destul de îndelungat am făcut parte amândoi din echipa de deservire a uzinei electrice din colonie: el ca electrician de interior și eu ca electrician de exterior. Prin plecarea domnului Titi Petrescu acasă, care ocupa postul de electrician de exterior, eu m-am mutat la uzina electrică a coloniei, unde șef era domnul Anton Lavrici, din Brașov.
Nicu făcea parte din generația lui Marinică Naidim, Virgil Maxim, cu care a și stat în închisoare, ani de zile, la Galda și aiurea.
A fost arestat în 1941 de Antonescu și condamnat la 25 ani de închisoare, pentru că făcea parte din „Frăția de cruce”.
A ieșit din închisoare în 1964, ca toți deținuții politici care au supraviețuit.
Era foarte priceput în meserie. Nici nu știu de unde a învățat tot ce știa în materie profesională. Era foarte meticulos și perserverent.
Dar ceea ce avea Nicu mai de preț era sufletul său mare. Era retras și tăcut. Era bun camarad și devotat crezului său. Credea cu tărie în învierea neamului românesc și în idealurile legiunii.
După ieșirea din închisoare, l-am căutat la București, unde locuia la bloc, în apropiere de Ocvavian Tomuță, acum decedat.
Era căsătorit cu o femeie aflată la a doua căsătorie. Cei doi soți au fost de acord și au înfiat o fetiță, pe Ina, acum căsătorită. Soția sa a decedat de vreo 10 ani și Nicu a rămas tot singur. Îmi spunea că intenționează să se retragă la Vălenii de Munte, unde moștenise o proprietate.
În București, de când s-a pensionat, îngrijea niște bătrâne, ca și fratele nostru de suferință, Ion Păunescu, de la Periprava. […]
De ani buni, nu mai știu nimic de el, după cum nu mai știe nici Mihaela, fata de la Făgăraș, care a făcut facultatea în București și a stat în gazdă la Nicu, la recomandarea mea.
Domnul Gabriel Bălănescu, care l-a cunoscut bine, într-o discuție cu un prieten s-ar fi exprimat cam așa: „Dintre toți tinerii pe care i-am cunoscut în închisoare, trei m-au impresionat prin trăirea și dăruirea lor: Nicu Mazăre, Marcel Pometcu și Aurică Pastramagiu.”
(Ioan Victor Pica – Portrete de eroi și sfinți, Editura Semne, București, 2003, pp. 37-38)
