Cea mai frumoasă figură de la Târgu-Ocna, după Valeriu, a fost Gheorghe [Jimboiu]. Simt că nu am date suficiente pentru a contura acest portret. Venea din Oltenia. Fiu al unei văduve cu mici posibilităţi materiale dar mare la suflet, care s-a chinuit toată viaţa ca să-şi ţină unicul copil în şcoli. Prima oară Gheorghe a intrat în puşcărie în 1941, apoi s-a eliberat şi a revenit în 1949.
La început s-a distins atât prin ţinuta lui demnă, cât şi prin strădaniile sale sufleteşti. Se ruga mult, cerceta cărţile sfinte şi adâncea problematica creştină. Deşi modest, personalitatea lui se impunea de la sine. Era tăcut dar punctul lui de vedere avea mare greutate. Părea un mistic prin excelenţă dar se dovedise deopotrivă dinamic şi bun organizator. Spiritul său de sacrificiu nu avea margini. Ştia să fie prieten şi deschidea uşor inimile oamenilor. Mulţi căutau să şi-l apropie.
După ce s-a eliberat a intrat la facultate şi s-a impus cu autoritate atât printre colegi cât şi printre profesori. Când lua cuvântul la seminarii era ascultat cu luare-aminte. Profesorul Victor Jinga şi-l făcuse amic. Era apropiatul şi altor profesori. Unul dintre ei studiase francmasoneria şi l-a introdus în tainele ei. Marxismul îl descifrase singur, mai bine şi mai cutezător decât profesorii care tindeau în perioada aceea spre compromisuri de conştiinţă.
În anii 1944-1949 Gheorghe conducea studenţimea din Braşov. Se pregăteau de luptă contra comuniştilor. La primul val de arestări din 1948 a scăpat vigilenţei Securităţii. Erau vremuri tulburi. Mulţi tineri au luat atunci drumul munţilor, constituindu-se în grupuri de partizani. Viaţa în munţi era grea. Ţara era înfierbântată şi gata să se răstoarne dar avea nevoie de ajutor din afară, care însă nu a venit. De multe ori eroismul românilor a fost zidul de apărare al Europei, când împotriva barbarilor, când împotriva turcilor şi acum venise rândul ruşilor. Eram însă sub ocupaţie rusească şi fără sprijin militar. Nu era de conceput o acţiune contrarevoluţionară. Fără a avea nici o ieşire, românii au fost arestaţi în valuri. Întemniţarea lor a anihilat orice rezistenţă în popor şi astfel s-a putut construi socialismul.
Gheorghe a fost şi el arestat în 1949 la Braşov. În fond nu făcuse nici un act criminal, pregătise însă rezistenţa. Şi n-a fost iertat pentru această cutezanţă. A fost supus timp de un an unei anchete dure care i-a distrus sănătatea. În timpul torturilor s-a rugat cu putere şi spunea că a simţit real ajutorul lui Dumnezeu. A primit 15 ani de muncă silnică şi a fost adus la Târgu-Ocna, căci pe lângă ciroza hepatică se îmbolnăvise şi de T.B.C..
Între noi s-a distins din primul moment. Rostea zilnic, pe lângă rugăciunile obişniute, de cinzeci de ori Psalmul 50, dedicându-l de fiecare dată unui om sau unei cauze. Se ruga uneori în pat, alteori la plimbare, numai să fie liniştit. Era senin şi evident desprins de cele lumeşti. Credea nelimitat. Izvorau din el curăţie şi înţelepciune, bunătate şi severitate, pace dar şi luptă, certitudine dar şi neobosită căutare. Înseta după apele cele mai adânci ale vieţii lăuntrice. Când a aflat de rugăciunea minţii a început s-o practice, înlocuind treptat Psalmul 50. Înainta repede şi intens. În curând a ajuns să o rostească în inimă. Simţea un plâns răcoritor curgând înăuntru. Vedea lumina lăuntrică. Se bucura de darurile Duhului Sfânt. Dumnezeu îi dezvăluia adânca orânduire a lumii şi a omului. Se bucura că trăieşte, că e om şi creştin. Era feciorelnic şi hotărât să rămână toată viaţa al lui Hristos. Căci râvna lui pentru Dumnezeu îl mistuia cu slava vieţii veşnice.
Totuşi rămânea un luptător. Pe lângă preocupările strict sufleteşti căuta febril formulele de viaţă socio-politică creştine. Ţintea spre o alcătuire armonioasă, religioasă a lumii. Împreună cu Valeriu s-a decis să slujească toată viaţa pe Hristos şi Biserica. Nu voia să ajungă monah ori cleric, ci găsea că misiunea sa, deşi celib, este ca mirean. În discuţii repetate căutau amândoi coordonatele creştinismului viitor şi metodele de realizare. Amândoi erau plini de duh, dar Valeriu excela în cuvânt iar Gheorghe în faptă.
Într-o perioadă a fost luat de Securitate şi chinuit pentru a deveni delator dar răspunsul său ferm şi definitiv l-a salvat. Între noi el era un fel de catalizator prin darul său de a se împrieteni cu toată lumea. Ştia să se comporte diferenţiat de la om la om. În apropierea lui te simţeai bine şi-ţi puteai deschide sufletul.
Din Târgu-Ocna a fost dus la Caransebeş şi apoi la Aiud. Pe oriunde a trecut a lăsat o impresie frumoasă. Deşi era atât de modest, totuşi personalitatea lui s-a impus. I-a ajutat pe mulţi să descopere puterea Rugăciunii lui Iisus, a contribuit la formarea conştiinţei creştine şi a fost o pildă de dârzenie sufletească. Adesea a stat laolaltă cu oameni răi ori cu delatori care l-au chinuit şi l-au provocat, dar pe care i-a dominat cu bunul lui simţ, cu tactul lui iscusit, cu marea sa putere de dragoste. Deşi iubea mai presus de toate rugăciunea, era sociabil, amabil, preocupat de problemele actualităţii şi de perspectivele de viitor. Cei care i-au fost în preajmă în acei ani vorbesc despre el ca despre un om excepţional.
În anii aceia regimul alimentar din Aiud era mizerabil, izolarea totală, tensiunea permanentă, încât ciroza sa făcea progrese. După 15 ani de detenţie, când mai avea câteva zile până la eliberare, era atât de epuizat încât l-au dus la infirmieria închisorii. Aici însă nu a durat mult şi s-a stins, conştient, împăcat, fără oscilări şi încredinţat că în lume va birui Hristos. Este înmormântat fără cruce în cimitirul politic din Aiud, pământ care a primit o bună parte din floarea neamului românesc din acest secol.
(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Christiana, București, 2006, pp. 151-152)
Gheorghe Jimboiu ”s-a purtat ca un sfânt printre noi, un sfânt al închisorilor și a frământării noastre de la Brașov”
”Tot ce ne-a oferit bun Biserica lui Hristos, Istoria Românilor și Mișcarea Legionară, noi cei închiși, care suferim întru păstrarea acestor valori, trebuie să retrăim în trăsături mărite, nu doar ca să ne umplem timpul, ci ca să folosim un tonifiant în vederea încleștării pe mai departe și a rezistenței ce o vom opune din adâncul închisorilor”. Erau cuvintele studentului Jimboiu Gheorghe.
Era o după-masă din septembrie când ne-am întâlnit cu el, câțiva frați de cruce, într-una din celule.
Timpul îi săpase lui Jimboiu o cavernă într-unul din plămâni, care se agrava. El mai suferise la Aiud pe timpul guvernării lui Antonescu. Îl îngrijora pe Jimboiu ca noi frații de cruce să nu alunecăm de pe drumul nostru, în fața momelilor și presiunilor ce vor veni.
Acum, când îmi stăruie de acolo din eternitate, parcă-l aud cum ne vorbește în pustia celulă…
Vi-l mai amintiți, voi cei care mai sunteți, cu ce spirit ne-a întreținut arderea noastră lăuntrică? (…)
Gheorghe Jimboiu, [este] cel care în mod exemplar, cu prestigiul lui, ne-a arătat celor mai tineri cu doar câțiva ani ca el, sensul educației din Frăția de Cruce. El a rămas pentru mine întruchiparea vie a studentului legionar capabil de luptă eroică, dusă până la starea de asceză și de supremă jertfă.
În același timp, Jimboiu mi-a atras atenția că în tot ce va mai fi de făcut ca legionar format în suferință, să mă călăuzesc după cei căzuți ca Moța și Marin, ca Victor Silaghi, să nu mă pripesc și nici să nu întârzii în acțiuni. Pentru luarea unei atitudini corecte să mă bazez întotdeauna pe cele mai sigure informații și exemple de perfecțiune legionară.
Nu pot crede că Jimboiu nu mai este!
Prin el am învățat ce este asceza, ca și măsura lucrurilor în viața de legionar.
El ne-a inspirat prin exemplul lui cum să punem problema trăirii legionare, lămurindu-ne bine asupra anumitor puncte obscure, cum ar fi mulțimea de tentații cărora trebuie să le aducem o rezolvare prin luptă cu tine însuți, ori pe unde vom fi în viață. (…)
Prima condiție ca să devii legionar este să crezi în Dumnezeu și în neamul tău și să practici învățăturile bisericii și ale moralei creștine. Și mai este ceva: să privești lucrurile de pe o poziție istorică, prin cunoașterea adevărului asupra luptei noastre. Să te controlezi bine în tot ce faci și în tot ce spui, și să nu sfidezi evidențele de dragul formelor și afirmării proprii.
L-am văzut des la biserica din centrul Brașovului pe Jimboiu și în acel timp nu am ajuns să vorbesc cu el. Iată, sunt fericit că am rămas cu aceste vorbe de har și cu amintirea gesturilor lui, cu cele ce ne-a spus în clipa cea scurtă din celula în care ne-am regăsit. Așa ne-a deschis, el, inimile cu îndemnul la statornicie, la păstrarea caracterului, la armonia în viața ce o ducem în celulă, la cultivarea esențelor creștine și românești, cunoscute din minutul prieteniei în ședințele de pe Warthe și de la Tâmpa.
El, Jimboiu Gheorghe, camaradul și prietenul Frățiilor de Cruce! S-a purtat ca un sfânt printre noi, un sfânt al închisorilor și a frământării noastre de la Brașov.
Cei ce l-am ascultat pe Jimboiu, vorbindu-ne în tristețea celulei, ne-am dat seama de buna lui pregătire morală și intelectuală, de trăirea lui înalt spirituală. Ceea ce ne comunica era o hrană sufletească pentru noi, la care nu ne așteptam, în acest loc plin de urgie și constrângeri sufletești.
El se comporta în penitență de așa manieră încât noi frații de cruce l-am luat ca model, pentru a ne umple zilele cu chipul unui om, făptură superioară în care se putea vedea imaginea perfecțiunii poporului român. Zi de bucurie pe care nu vom apuca să o vedem presimțind că vom fi omorâți. El a fost pentru noi o carte vie legionară și o făclie în bezna comunistă. (…)
El ne-a atras atenția asupra civilizației care nu poate fi stimulată numai cu visuri și închipuiri materialiste, și de țeluri de fericire temporară sau imediată.
Cineva, dintre studenții decăzuți din calitatea de legionar i-ar fi spus nu cu mult înainte de arestare, după o mare demonstrație comunistă din Brașov: ”Hai și noi să ne îmbrăcăm în cămăși roșii și să strigăm cu aceștia pe străzi, că doar tot legionari vom rămâne după plecarea rușilor din țară, deghizați, ne vom putea păstra mai bine pentru ziua de mâine. Să nu ne aresteze comuniștii! Să ocupăm funcții în stat!”
– Dar de ce să devenim asemenea caricatură, oare nu trebuie să fim în orice situație demni? – îi răspunse Jimboiu. Noi vom continua să luminăm poporul cu lumina proprie Mișcării Legionare. (…) Lupta de clasă, cu urletele de pe străzi, nu-i decât o dihonie adusă de ruși, a mai adăugat studentul legionar Jomboiu. Ea nu oferă, la ora actuală a istoriei noastre, decât ură și dezbinare națională. Ea este un element vătămător al structurii noastre sufletești. Este alimentată de spiritul anticreștin al bolșevismului. Noi am mers și mergem pe linia umanității creștine, respectând ordinea universală și progresul social. (…)
Mi-aduc aminte cuvintele lui Jimboiu cu privire la respectul dintre oameni, mai precis la buna cuviință și la bunul simț românesc: tuturor, tot cu ”dumneavoastră” să vă adresați, și celor mari ca și celor mici, și celor slabi ca și celor tari!
Sărmanii plămâni ai lui Jimboiu nu mai puteau de suferința dintre zidurile reci. Barbaria temniței pentru el era cumva multiplă. El este atât de lovit față de noi, fiind bolnav, afectat încă de la Aiud din precedenta condamnare, de pe vremea lui Antonescu.
(Luca Călvărăsan – Istoria în lacrimi. Episodul Târgșor și altele, vol. II, Editura Bucura, Sibiu, 1998, pp. 58, 63-67)
Un om care a păşit peste pragul sfinţeniei
Într-o zi, se deschide uşa celulei. Toţi ne precipităm ca să fim găsiţi în “poziţie reglementară”. Este introdus în celula noastră un nou camarad. Se prezintă simplu:
Auzisem despre el mai de mult. Jimboiu este originar din Oltenia, din comuna Vela, judeţul Gorj, şi în momentul arestării, în 1948, era student la Academia Comercială din Braşov. Ştiam deja că Jimboiu şi-a concentrat energiile interioare spre o trăire religioasă de adâncime. Acum, omul se află în faţa mea şi pot să văd eu însumi ce înseamnă o trăire creştină adevărată.
Gheorghe Jimboiu, după 12 ani de închisoare, este foarte bolnav. Suferă de două boli grave, care aici în închisoare, duc implacabil spre deznodământul fatal. Are tuberculoză şi ciroză. A fost şi la infirmeria închisorii, dar acum a fost trimis iar în celulă. Singurul lucru care i se permite este să stea întins. El stă pe marginea patului, rezemat de perete şi din această poziţie asistă la viaţa celulei. Intervine foarte rar în discuţiile noastre. Mai mult ascultă. Cred că rosteşte în permanenţă rugăciunea inimii. Această concentrare interioară îi conferă un aer de pace şi seninătate. Nimic nu indică faptul că omul acesta ştie că va muri. Nici un semn de nelinişte nu i se poate citi pe chip. Poate că alţii ar fi căzut în disperare şi ar fi bătut la uşă ca să fie duşi la spital. El bate la o altă poartă, cu credinţă şi smerenie: la poarta Cerului spre care năzuiește.
“Şi Pavel al nostru, care fusese educat în învăţăturile proorocilor şi care era dornic după cele de deasupra lumii şi a cerului, făcând totul pentru ca să le şi dobândească, zice în Epistola a II-a către Corinteni: „Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică, covârşitoare, neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice”.” (Origen – Contra lui Celsus, pag. 386-387).
În rarele lui intervenţii, povesteşte câte o întâmplare semnificativă din Pateric. Mă impresionează capacitatea lui de pătrundere şi selecţie. Din comoara Sfinţilor Părinţi ne oferă mărgăritarele cele mai strălucitoare.
“Spunea unul dintre părinţi despre avva Xoie tebeul că a intrat odată în muntele Sinai şi ieşind el de acolo, l-a întâmpinat un frate şi suspinând zicea: ne mâhnim, avvo, pentru neploare. I-a zis bătrânul: şi de ce nu cereţi şi vă rugaţi lui Dumnezeu? I-a zis lui fratele: ne rugăm şi facem litanii dar nu plouă. I-a zis lui bătrânul: negreşit, nu vă rugaţi cu deadinsul. Vrei însă să cunoşti, că aşa este? Şi şi-a întins mâinile la cer cu rugăciune şi îndată a plouat. Şi văzând fratele, s-a temut şi căzând cu faţa la pământ, i s-a închinat lui, iar bătrânul a fugit. Fratele a vestit la toţi ceea ce s-a făcut şi cei ce au auzit, au slăvit pe Dumnezeu.” (Pateric – Pentru avva Xoie, pag.160).
“Zisa un bătrân că cel ce se nedreptăţeşte de bună voie şi îl iartă pe aproapele, fireşte că este al lui Iisus. Iar cel ce nici nu nedreptăţeşte, nici se nedreptăţeşte, fireşte că este al lui Adam. Iar cel ce nedreptăţeşte, sau dobânzi cere, sau înşeală, fireşte că este al diavolului.” (Pateric – Pentru îndelunga răbdare şi nepomenirea de rău, pag.380).
Acum am înţeles. Sunt convins că acest trăitor profund al lui Hristos a fost trimis de Providenţă ca să văd cum se apropie de moarte un om care a păşit peste pragul sfinţeniei. Călătoreşte într-o zonă unde nu-l mai tulbură îndoiala sau patimile. Privindu-l, simt că Jimboiu este omul de care m-aş ruşina cel mai mult dacă mi-ar cunoaşte păcatele. Nu pentru că m-ar judeca cu asprime, deoarece el este omul pe care l-am simţit trăind dragostea frăţească în modul cel mai pur, ci pentru că în timp ce el zboară prin sfere celeste, eu zac neputincios şi ticălos în genună. (…)
Aici, la Aiud, ai impresia că o parte din legionari aparţin celui mai exigent ordin monahal. Gheorghe Jimboiu, cu care am stat în celulă, a constituit pentru mine “creştinul deplin”, parafrazând expresia lui Constantin Noica. (…)
După atâtea bucurii, trebuia să vină şi o durere. O durere mare. Interesându-mă de Gheorghe Jimboiu, aflu că a murit. Aşadar, nu a mai rezistat. Cu un an înainte, Dumnezeu l-a chemat la El. L-a iubit prea mult, ca să-l lase în vâltoarea vieţii libere, care i-ar fi putut întina puritatea de cristal pe care o cucerise în împărăţia durerii.
Credinţa că Dumnezeu ia la Sine pe cei pe care îi iubeşte, niciodată nu mi s-a părut mai adevărată ca în cazul lui Jimboiu. Mergi în pace spre cer, suflet neprihănit, şi iartă-mă dacă te-am supărat cu ceva cât timp am stat împreună. Nu ştiu dacă acest neam mai poate fi vrednic de aleşi ca tine. Am credinţa că numai pentru oameni ca tine mai rabdă Dumnezeu această lume!
Peste ani şi ani, după ce am devenit preot, în “Jurnalul” meu pastoral am notat, într-o zi, dintr-un impuls tainic, următorul gând: “Gheorghe Jimboiu a murit în stadiu de sfinţenie”. De ce mi-am notat, oare, acest gând răsărit în suflet când eram la sfântul altar? Fără nici o îndoială pentru ca privindu-l, să-mi aduc aminte de datoria mea. Căci nu-mi mai puteam petrece restul vieţii benchetuind sau lenevind, când ştiam că acest tânăr cu suflet de crin şi alţii ca el, au murit pentru Hristos în catacombele temniţei. Viaţa lui Gheorghe Jimboiu a fost o ardere de tot, bine plăcută lui Dumnezeu. El trebuie să intre, alături de Valeriu Gafencu şi alţi tineri români morţi în închisoare, în galeria sfinţilor români, care au trăit o tinereţe sfântă, încununată cu jertfa supremă pentru învierea neamului românesc, constituind înălţătoare pildă pentru generaţiile viitoare.
(Liviu Brânzaș – Raza din catacombă, Editura Scara, București, 2001, pag. 224-226, 308)
Jimboiu – figură de ascet răsăritean ce radia bunătate
După câteva zile, mişcându-mă prin cameră, mi-a atras atenţia un tânăr, deosebit de toţi ceilalţi. Avea o figură de ascet răsăritean, ce radia bunătate. (…)
Observasem că acest tânăr mă urmărea şi el cu privirea. La un moment dat, m-a surprins uitându-mă la el: a trebuit să mă reazim de perete, ca să nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil mă cuprinsese şi parcă o forţă, alta decât voinţa mea, se opunea acelei priviri. Am tresărit si mi-am dat seama că un duh, contrar aceluia care mă poseda, îmi răvăşea sufletul.
Epuizat, m-am întins pe prici. Faţa îmi era ca de mort, sângele îmi fugise din obraz. Observându-mi paloarea, camarazii m-au întrebat ce este cu mine. Le-am răspuns că nu mă simţeam bine. Noaptea care a urmat nu o voi uita niciodată. Duhul satanei care mă stăpânea, mă tortura si mă îngrozea, probabil că nu putea suferi privirea cu care Jimboiu – acesta era numele tânărului – se uita la mine.
A doua zi dimineaţa, s-a apropiat de mine şi m-a invitat la el pe prici, să stăm de vorbă. Duhul care mă stăpânea mă oprea să fac acest pas, dar gestul lui Jimboiu – mă luase de mână – m-a făcut să-l urmez.
Primul cuvânt pe care mi l-a adresat a fost:
– Frate, eşti bolnav; nu te teme şi ai încredere în mine. Deschide-ţi sufletul şi spune-mi ce ai pe inimă; poate voi fi în stare să te ajut cu ceva.
În câteva cuvinte, i-am spus tot ce aveam pe conştiinţă. La destăinuirea mea, el mi-a răspuns:
– Ai greşit grav înaintea lui Dumnezeu. De ce nu ai încercat totuşi să te rogi mai departe şi laPiteşti?
I-am spus că nu ştiam cine mă oprise. M-a întrebat dacă îmi mai fac rugăciunea.
– O fac, dar nu simt nimic; mi-e inima de piatră, a fost răspunsul meu.
– De când te rogi, I-ai cerut iertare lui Dumnezeu?
La răspunsul meu negativ, a continuat:
– De plâns, ai plâns?
Din nou, nu.
– Aş vrea să ştiu şi eu cum te rogi.
După ce i-am spus rugăciunea cu care mă rugam, mi-a răspuns că mă rog bine.
– Simt însă că m-a părăsit Dumnezeu.
– Nu-L ofensa pe Dumnezeu, nu El te-a părăsit; tu L-ai ofensat! m-a apostrofat.
După acest schimb de cuvinte, credeam că am vorbit cu un înger, căci puterea care emana din el redusese la tăcere duhurile ce mă chinuiau.
De atunci, m-a invitat să stăm de vorbă în fiecare zi. Dându-mi seama ce fel de om era şi cât de mare putere duhovnicească avea, l-am implorat să se roage şi pentru mine.
– Eu am să mă rog, mi-a răspuns el, dar trebuie un efort personal.
Ofensa adusă lui Dumnezeu nu se poate şterge decât cu lacrimile căinţei. Numai când te vei ruga cu lacrimi şi te vei căi, Dumnezeu îţi va auzi glasul şi te va ierta.
(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării, Editura Scara, București, 2000,Ediția a II-a, pag. 376-379)
Gheorghe Jimboiu – un înger în chip de om
Eu l-am cunoscut pe Jimboiu, un elev fidel de-al lui Gafencu. Și el spunea mereu rugăciunea inimii, trăind numai pe coordonatele dragostei față de celălalt. Era de o bunătate și seninătate extraordinare; nu auzeai de la el un singur cuvânt de răzbunare și ură. Un înger în trup. Am asistat odată la o extracție de măsea, fără anestezic, făcută lui Jimboiu. A durat foarte mult această interventie stomatologică, dar el nu a scos un sunet și nu a schitat un gest de durere. (…)
Pe când eram în celulă cu Costică Cristescu, la un regim foarte sever, am cerut gardianului să fiu dus la vizita medicală, la medicul de pe secția de unde plecasem. Acela era colegul meu de facultate Virgil Lungeanu, de la Iași, care îl convinsese pe doctorul Mărculescu, medicul oficial, să-i dea toată libertatea să consulte bolnavii și diagnosticul pus de el să nu mai fie discutat. (…)
Peste câteva zile am fost scos din Zarcă, din celulă unde eram cu Cristescu, şi dus la camera nr. 1, din clădirea numită Secţie, care se afla deasupra Capelei, unde îl cunoscusem pe Flueraș. Pentru mine e semnificativ faptul că acolo l-am cunoscut pe Jimboiu.
Jimboiu nu trecuse prin demascări la Piteşti, deoarece, fiind crunt torturat în timpul anchetei la Braşov, ca student la Academia Comercială din acest oraş, ieşise din anchetă grav bolnav de tuberculoză şi ficat. În această stare a fost dus la penitenciarul sanatoriu pentru tuberculoşi din Târgu Ocna, pe valea Trotușului.
Rămas de mic orfan de tată, fusese crescut de mama lui care nu se mai căsătorise, trăind în cea mai curată credinţă ortodoxă. La această zestre sufletească s-a mai adăugat şi educaţia legionară, în Frăţiile de Cruce, el aflându-se direct sub influenţa celui ce a rămas un mit pentru toţi cei care l-au cunoscut, studentul legionar Valeriu Gafencu, condamnat de pe timpul lui Antonescu.
Pe Gafencu nu l-am cunoscut personal. I-am citit gândurile scrise şi scoase nu ştiu prin ce minune din închisoare. L-am văzut doar de câteva ori la Piteşti, înainte de demascări. Tot ce ştiu despre Gafencu ştiu de la alţi camarazi, printre care şi Jimboiu, şi de aceea las dreptul camarazilor ce l-au cunoscut şi pe care i-a influenţat să scrie şi să vorbească despre el.
Jimboiu era poate cel mai strălucit elev al lui Gafencu, îmbinând în modul cel mai armonios concepţia legionară, credinţa ortodoxă şi setea de cunoaştere intelectuală. Este printre puţinii tineri legionari pe care i-am cunoscut, care trăia cu gândul că mai degrabă moare, decât să-l denunţe pe altul la anchetă. Rezultatul acestei convingeri a fost îmbolnăvirea lui de tuberculoză şi ficat şi, mai târziu, moartea.
A fost condamnat la ani grei de închisoare, nu pe declarațiile lui, ci pe ale altora, ieşind astfel din anchetă cu conştiinţa curată că nu antrenase cu el alţi tineri în închisoare.
Am cunoscut în viaţa mea fel de fel de oameni, atât înainte, cât şi după detenţie, dar n-am întâlnit un altul, indiferent de vârstă sau pregătire, care să înţeleagă Ortodoxia şi să iubească pe Hristos ca Jimboiu. Un tânăr curat trupeşte şi sufleteşte, înzestrat cu o mare blândeţe şi bunătate. A fost singura fiinţă pe care am întâlnit-o care n-a spus niciodată că suferă de foame. Avea dragoste de oameni indiferent cine erau ei, prieteni sau duşmani, dusă până la sacrificiul de sine. Fată de duşmani şi față de cei care l-au chinuit şi continuau să o facă, avea o înţelegere care raţional nu se putea explica. Era atât de convins de misiunea lui pământească de a face binele, încât parcă venea din altă lume. Dacă nu l-aş fi cunoscut pe acest tânăr, m-aş fi îndoit de multe lucruri sau nu le-aş fi crezut. Jimboiu, cum numai sfinţii au înţeles, s-a identificat cu chemarea Fiului lui Dumnezeu: ”Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă”.
Din momentul în care l-am cunoscut pe Jimboiu, n-am mai citit Vieţile Sfinţilor ca pe o lectură oarecare. Cunoscându-l pe el, orice îndoială, orice suspiciune că au existat şi mai există sfinţi pe pământ, a fost spulberată pentru totdeauna din sufletul meu. Acest martir, cu fizicul lui de sfânt bizantin, a fost pentru mine modelul de neegalat a ceea ce trebuie să fie şi să facă omul pentru mântuirea lui şi a neamului care l-a conceput.
Deşi credinţa este ceva ce nu prea are legătură cu raţiunea, totuşi majoritatea oamenilor au nevoie de evidențe pentru a crede (categoria Sfântului Apostol Toma). Nu găsesc cuvinte să-mi exprim cinstea şi admiraţia pentru acest martir legionar. Orice noţiune aş folosi pentru a-l face şi pe altul să înţeleagă cine a fost acest tânăr şi ce a însemnat el pentru cei ce l-au cunoscut, ar fi de prisos. Toate cele de mai sus se pot rezuma la o propoziţie: era un înger în chip de om.
Am convingerea fermă că existenţa oamenilor pe pământ şi relaţiile dintre ei nu sunt întâmplătoare.
Din clipa când l-am cunoscut pe Jimboiu trăiesc cu impresia că am stat de vorbă cu îngerii. A fost desăvârşit din toate punctele de vedere, conform imperativului: ”Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”.
(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării, Editura Scara, București, 2001, pp. 369-371)
Gheorghe Jimboiu – ”avea o minte sclipitoare și o stăpânire de sine care impunea”
Un alt bun prieten pe care l-am pierdut a fost Gheorghe Jimboiu, student la Academia comercială din Brașov. Era din județul Dolj și în momentul arestării, mama lui era grav bolnavă de inimă, rămânând fără nici un sprijin. Era văduvă și el era singurul ei copil. După atâția ani, nu mai știa dacă era în viață sau a murit. Câte gânduri și spaime i-au frământat mintea și sufletul!
L-am cunoscut la Târgu-Ocna și, încă de la început, m-au impresionat seriozitatea și ținuta lui deosebită. Era destul de înalt, foarte slab, cu o față prelungă, cu ochii albaștri cenușii, care-i dezvăluiau toată curățenia sufletească. Avea cele mai deosebite mâini pe care le-am vãzut la un om: nefiresc de subțiri, cu degete foarte lungi, mâini făcute anume pentru rugăciune sau pentru un mare pianist. Avea o minte sclipitoare și o stăpânire de sine care impunea. De multe ori, când aveam momente de frământări sufletești sau mă simțeam obosit, o discuție cu el mă refăcea și mă întărea sufletește. În cuvinte simple, reușea să redea esențialul problemelor pe care le discuta, având o putere de convingere ieșită din comun. În februarie 1953, când am fost trimis disciplinar la Gherla, m-am despărțit de el. Momentul a fost destul de greu, dar discuția cu el m-a întărit sufletește și am privit mai cu încredere viitorul. L-am reîntâlnit peste un an, în 1954 la Gherla, unde ajunsese și el1. Ne-am bucurat mult. Lucram, pe atunci, la cabinetul medical și, profitând de o perioadă mai relaxată, i-am făcut un tratament susținut care l-a remontat pe moment. Boala era foarte avansată (ciroză hepatică) și, până la urmă, nu l-a iertat. În vara anului 1955, a fost trimis la Aiud împreună cu cei ce aveau peste zece ani condamnare. Acolo a murit.
(Aristide Lefa – Fericiți cei ce plâng, Editura Eminescu, București, 1998, pp. 106-107)
1. Momentul revederii de la Gherla este reluat de memoralist în aceeași lucrare, unde detaliază că ”Printre bolnavi se afla și bunul meu prieten de la Târgu Ocna, Gheorghe Jimboiu, care, pe lângă boala pulmonară, suferea și de o hepatită cronică agresivă. I-am prescris medicamente din belșug, în special cele necesare suferinței hepatice, fapt care i-a ameliorat starea generală. Eu avusesem grijă să-i prezint cazul doctorului Sin, căruia i-am spus că-l cunosc din sanatoriu și să motivez necesitatea unui tratament susținut, cu care el fusese de acord. Din nefericire, ameliorarea fusese de scurtă durată și, după ce a fost trimis în penitenciarul Aiud, hepatita a degenerat în ciroză și a murit. Am aflat acest lucru după eliberare și faptul m-a îndurerat profund.” (pa. 134)
Gheorghe Jimboiu – un tânăr de o puritate deosebită
Alt tânăr de o puritate deosebită era Gheorghe Jimboiu. Când am început, la cererea luiValeriu Gafencu, săptămâna de rugăciune pentru ca Traian Maniu să se întoarcă la Dumnezeu, am făcut ”o baie spirituală”. Adică, deoarece pe atunci nu aveam preoţi între noi – au venit imediat după asta – ne-am mărturisit păcatele şi greşelile unii altora, pe rând.
Atunci mi-am dat seama câtă curăţie lăuntrică avea Jimboiu. Era unul din cei mai curaţi. De la el am aflat că după şase luni de stăruinţă, a primit darul Rugăciunii inimii. Se ruga întruna. Noaptea, dacă te trezeai, îl vedeai şezând, cu capul în piept: spunea rugăciunea. Era de o curăţie rar întâlnită. Îmi spunea despre ceea ce simte la rugăciune. Mai apoi din cărţile pe care le-am citit, am înţeles că el a ajuns să trăiască stările de care vorbesc Sfinţii Părinţi.
(Pr. Mihai Lungeanu – ”Sfântul Închisorilor”, ediție îngrijită de monahul Moise Iorgovan, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp. 204-205)
