Părintele Cleopa: „Să rugăm pe SFINȚII ÎMPĂRAȚI să rânduiască PACE în lume”

Iubiţi credincioşi,

Când a binevoit Preabunul şi Preamilostivul Dumnezeu să înceteze pâraiele de sânge, care se vărsau din trupurile apostolilor, ale martirilor şi ale mărturisitorilor Săi şi să dea deplină libertate Bisericii Sale, răscumpărată cu Sfântul şi Preascumpul Sânge al Fiului Său, atunci şi-a ales pentru acest scop, dintre toţi împăraţii lumii, pe Sfântul Împărat Constantin cel Mare şi pe mama sa, Elena. Prin aceşti Sfinţi Împăraţi a adus Dumnezeu libertate religioasă în lume, a slăbit păgânismul şi idolatria şi a întărit Biserica şi credinţa creştină pe pământ.

Sfinţii Împăraţi şi „întocmai cu Apostolii” Constantin cu maica sa, Elena, erau de neam roman. Tatăl său, împăratul Constantin Clor împărăţea peste Galia şi Insulele britanice. După moartea sa a lăsat urmaş la domnie pe fiul său, fericitul Constantin, ajutat de credincioasa lui maică, Sfânta Elena.

Auzind el că Maxenţie, care împărăţea în Roma, face multe nelegiuiri poporului, chinuind pe creştini şi dărâmând sfintele biserici, s-a pornit cu război împotriva lui. Deşi avea mai puţini ostaşi ca Maxenţie, el îşi punea nădejdea în ajutorul adevăratului Dumnezeu, Căruia adesea se ruga, cu toate că nu era încă botezat. Şi iată că în amiaza mare, i se arătă o cruce mare pe cer, cu stele închipuită, iar dedesubt aceste cuvinte scrise: „Cu acest semn vei birui”.

Apoi a poruncit ostaşilor să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci pe haine, pe coifuri şi pe armele lor şi aşa au pornit la luptă. Deci, cu ajutorul crucii lui Hristos, Sfântul Constantin a biruit pe Maxenţie, înecându-l în apa Tibrului, lângă Roma, iar el a fost primit cu mare bucurie în cetate şi încoronat ca împărat al întregului Imperiu roman de Apus, în anul mântuirii 313.

Ca semn de mulţumire lui Dumnezeu, marele Constantin a dat un act împărătesc în acelaşi an, după sfatul maicii sale, cunoscut până astăzi sub numele de „Edictul de la Milan”, prin care s-a dat desăvârşită libertate tuturor creştinilor, lăsând astfel pe fiecare să creadă cum voieşte.

Mare bucurie a cuprins atunci întreaga creştinătate, văzând pe sfinţii episcopi şi preoţi ieşind de prin închisori, văzând capiştile idoleşti dărâmându-se, iar în locul lor, biserici frumoase înălţân-du-se. Astfel, uneltele de tortură se aruncau, cuptoarele cele aprinse în care se ardeau creştinii se lăsau în părăsire, animalele sălbatice care ucideau pe creştini în arene se slobozeau, iar creştinii, umplându-se de multă bucurie, mulţumeau lui Dumnezeu cu rugăciuni şi lacrimi fierbinţi.

Însă domnea în răsărit un împărat tiran, anume Liciniu, care deşi era cumnat cu marele Constantin, dar nevrând să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, chinuia cumplit pe creştini şi ameninţa să ocupe Roma. Împăratul Constantin a încercat de două ori să-l biruiască prin război, dar n-a putut şi era în mare mâhnire. Rugându-se mult lui Dumnezeu şi însemnându-se cu semnul crucii, toţi ostaşii au pornit din nou la război împotriva lui Liciniu şi l-au biruit. Ultimul război l-a avut împăratul Constantin împotriva sciţilor, aproape de Dunăre, pe care de asemenea i-a biruit cu ajutorul Sfintei Cruci.

Deci, dorind împăratul să-şi mute capitala în partea de răsărit a imperiului, şi-a ales cetatea Bizantium, zidită de un grec, numit Bizas. Pe aceasta alegând-o Sfântul Constantin, a numit-o cu numele său, Constantinopol, şi s-a aşezat aici cu fericita sa mamă, Elena, în anul 324. Iar ca semn de mulţumire lui Dumnezeu, a înălţat în mijlocul cetăţii un stâlp înalt, având deasupra Sfânta Cruce.

Tot în timpul acesta a primit şi botezul, în oraşul Nicomidia, de la episcopul Evsevie, când a dat poruncă să se boteze şi ostaşii săi, dimpreună cu senatorii palatului, încât o nespusă bucurie cuprinsese toată lumea. A mai dat poruncă să se înalţe în curtea palatului său o măreaţă biserică, în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar bisericile care au fost dărâmate de păgâni a poruncit să se zidească din nou, dându-le tuturor bani şi ajutor din destul. De la acest sfânt împărat a rămas tradiţia ca domnii creştini din toată lumea să zidească biserici şi mânăstiri şi să le înzestreze cu danii şi cu toate cele necesare.

În vremea aceea, însă, Biserica lui Hristos era sfâşiată de învăţătura cea rea a ereticului Arie, care spunea că Iisus Hristos este o creatură superioară, iar nu Creator şi deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Deci, Sfântul Constantin îndemnat de mama sa Elena şi de mulţi episcopi dreptcredincioşi, a hotărât să adune primul Sinod Ecumenic de la Niceea, în anul 325, pentru a hotărî adevărata credinţă şi a condamna pe ereticul Arie şi învăţătura sa.

S-au adunat acolo 318 Sfinţi Părinţi din toate marginile Imperiului de Răsărit şi de Apus, în frunte cu Sfântul Constantin, care era considerat episcop cu treburile de afară. Vor rămâne nemuritoare minunile şi cuvintele pline de învăţături dogmatice ale marilor ierarhi şi sfinţi Nicolae, Spiridon şi Atanasie de Alexandria, care au luat parte la acest Sinod. Atunci a fost blestemată învăţătura lui Arie, iar pe el l-au dat anatema. La acest Sfânt Sinod s-au compus primele şapte articole ale Simbolului Credinţei şi mai multe canoane bisericeşti.

În anul următor, Sfânta Elena, dorind foarte mult să afle lemnul Sfintei Cruci şi să se închine pe Golgota şi la Mormântul Domnului, a plecat cu mulţi ostaşi la Ierusalim. Aici s-a rugat mult lui Dumnezeu şi, împreună cu Sfântul Macarie, episcopul Sfintei Cetăţi, după multe osteneli a aflat Crucea Domnului, iar pe locul Căpăţânii a înălţat o biserică preafrumoasă, care, cu unele modi-ficări, dăinuieşte până astăzi.

Deci, luând o parte din lemnul Sfintei Cruci, fericita Elena s-a întors înapoi la Constantinopol, iar de aici la Roma, unde a trecut la Domnul, în vârstă de 80 de ani.

Marele împărat Constantin a împărăţit 42 de ani, până în anul 337, când trece la veşnicele lăcaşuri şi este înmormântat în Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, zidită de el, lăsând Imperiul roman în stăpânirea celor trei fii ai săi. Biserica noastră îi prăznuieşte pe amândoi cu mare cinste la 21 mai, socotindu-i „întocmai cu Apostolii” lui Hristos. El este al 32-lea împărat roman de la August.

Iubiţi credincioşi,

Până aici v-am prezentat pe scurt viaţa şi activitatea Sfântului Constantin cel Mare şi a mamei sale, Elena. Acum vom vorbi, mai întâi, de legile ce s-au făcut de acest sfânt şi mare împărat în favoarea creştinilor, despre care istoricul bisericesc din acea vreme, Eusebiu de Cezareea, zice: „S-au publicat atunci de împăratul Constantin legi foarte blânde şi foarte favorabile pentru creştini. Aceste legi nu exprimau decât evlavie, repausul popoarelor şi onoarea Bisericilor. El a chemat pe cei ce fuseseră izgoniţi de guvernatorii de provincii, pentru că nu au voit să aducă jertfă idolilor. A restabilit în posesia averilor pe cei ce fuseseră lipsiţi de ele şi iertă pe cei care, pentru acelaşi motiv, fuseseră condamnaţi să facă servicii la curte. A pus în libertate pe cei ce fuseseră surghiuniţi în insule şi pe cei ce fuseseră surghiuniţi la muncile metalelor sau întrebuinţaţi la alte lucrări publice. A lăsat alegerea celor care, din ură pentru statornicia cu care ei făcuseră profesiune din religia creştină, fuseseră destituiţi din dregătorii sau de a lua funcţiunile ca mai înainte sau de a trăi în repaus” (Istoria Bisericească de Eusebiu – Episcopul Cezareei, Viaţa Împăratului Constantin, Bucureşti, 1896).

Printr-o altă lege făcută în favoarea martirilor şi a Bisericilor, împăratul Constantin a dispus ca rudele celor ce au suferit moartea pentru apărarea credinţei, să se bucure de succesiunea lor şi, dacă ei nu ar avea moştenitori, Biserica să-i moştenească, iar moştenirile ce le fuseseră confiscate, să fie înapoiate vechilor proprietari, ori de ar fi în natură sau de au fost înstrăinate.

Sfântul şi marele împărat Constantin a dat o lege de graţiere a celor ce au fost exilaţi pentru mărturisirea dreptei credinţe în Dumnezeu. Această lege zice aşa: „Acei ce au fost exilaţi prin sentinţe nedrepte a unor judecători, pentru că au refuzat cu îndrăzneală de a renunţa la credinţă şi la cultul unui Dumnezeu, Căruia ei se consacraseră din toată inima lor, şi acei ce au fost puşi în numărul ofiţerilor curţii, deşi nu fuseseră mai înainte, să aibă libertatea de a se întoarce la casele lor şi să rămână acolo în pace. Acei ce au fost despuiaţi de bunurile lor şi reduşi la o extremă mizerie, să fie restabiliţi în prima lor stare şi să se bucure cu fericire şi cu umilite rugăciuni de mulţumire, de efectele bunătăţii lui Dumnezeu”.

Altă lege dată de Sfântul şi marele împărat Constantin face rechemarea celor ce au fost prigoniţi pentru credinţa cea dreaptă în Hristos şi au fost trimişi departe de casele şi satele lor, prin insule pustii. În această lege îl auzim pe Sfântul şi marele împărat Constantin, zicând: „Ordon ca cei ce sunt reţinuţi contra voinţei lor în insule, să se bucure de efectul graţierii noastre. Să iasă din aceste triste şi grozave pustietăţi, unde nu văd decît munţi sălbatici şi o mare furtunoasă, şi să meargă a gusta plăcerile cele nevinovate ce le va procura, în convieţuire cu rudele lor în libertate. Acei ce au suferit lipsurile şi necazurile ce i-au însoţit, să fie încărcaţi de bunuri şi scăpaţi de frică, făcând glorie cum fac eu de a fi servitorul lui Dumnezeu. Aş fi foarte mâhnit ca să se poată zice sau să se poată crede, că cineva a vieţuit în frică sub domnia mea. Mă silesc pe cât pot de a reforma abuzurile ce s-au strecurat sub domniile cele dinaintea mea”.

Sfântul împărat Constantin, face rechemarea celor ce fuseseră condamnaţi la lucrarea metalului sau la alte lucrări publice, pentru mărturisirea credinţei în Hristos, zicând: „Acei ce au fost condamnaţi la lucrarea metalelor sau la alte lucrări publice, să schimbe această penibilă ocupaţie şi acest ostenitor lucru, cu o linişte onestă şi cu un repaus plăcut, iar dacă sunt unii din cei ce au fost lipsiţi de libertate să fie restabiliţi în posesiunea onorurilor şi a drepturilor ce le aparţineau mai înainte”.

Prin altă lege, Sfântul împărat Constantin, restabileşte drepturile celor ce au fost scoşi din dregătoriile lor din armată, pentru dreapta credinţă în Hristos, şi zice aşa: „Acei care odinioară, posedând dregătorii în armată, au fost lipsiţi de această cinste pentru buna mărturisire a credinţei lor, să aibă libertatea sau de a reintra în armată şi a-şi lua funcţia lor ce au avut sau de a trăi în linişte. Este foarte drept ca, după ce au arătat curajul lor în mijlocul celor mai teribile munci, să nu depindă decât de alegerea lor, sau de a se bucura de onorurile dregătoriilor lor, sau de a gusta dulceaţa repausului”.

În altă lege, Sfântul Constantin cel Mare porunceşte a se da înapoi averile sfinţilor mucenici şi mărturisitori ai credinţei lui Dumnezeu, şi zice aşa: „Nu pot ascunde nedreptatea ce au suferit-o acei care, sub diferite pretexte, au fost despuiaţi de averile lor. Dacă unii, din ură pentru că au susţinut cu îndrăzneală lupte grele pentru apărarea credinţei lor, au fost despuiaţi de averile lor, sau dacă alţii, pentru că au mărturisit că erau creştini, au fost constrânşi de a părăsi ţara lor, sau în sfârşit, dacă alţii au fost lipsiţi de cele ce posedau fără a fi condamnaţi la moarte, succesiunea lor trebuie să fie luată de rudele lor, legile redând succesiunile rudelor celor mai de aproape, ei vor fi lesne de recunoscut şi apoi nu e nimic mai drept decât a se împărţi aceste averi moştenitorilor cărora ar fi aparţinut, dacă martirii şi mărturisitorii ar fi murit de o moarte naturală”.

Altă lege dată de Sfântul şi marele împărat Constantin în favoarea Bisericii, în lipsă de rudenii, zice aşa: „Iar, dacă nu se va găsi nici o rudenie care să poată lua moştenirea martirilor sau a mărturisitorilor, sau ale acelora care pentru păstrarea credinţei lor, au părăsit ţara lor, ea aparţine Bisericii. Morţii nu vor fi mâhniţi de a o avea de moştenitoare, pe aceia pentru care ei s-au expus la tot felul de primejdii. Cred de datoria mea de a admite că dacă vreunul, din acei care voiesc, a găsit de cuviinţă să facă donaţie averea sa, intenţia mea este ca ea să fie executată”.

În altă lege a Sfântului împărat Constantin cel Mare se hotărăşte să se restituie pământurile şi casele cele ce au aparţinut martirilor şi mărturisitorilor, zicând: „Fiindcă doresc ca această lege să fie atât de lămurită, încât să nu fie nimeni care să nu înţeleagă dispoziţia, acei ce sunt deţinători ai unei case sau a unui pământ sau a unei alte moşteniri ce aparţinea odinioară martirilor sau mărturisitorilor, să o declare ei înşişi şi să o restituie îndată. Deşi ei au primit mari venituri fără titlu legitim, nu cred ca dreptatea să permită ca ei să nu fie obligaţi de a le înapoia”.

Sfântul împărat Constantin a dat şi alte legi în favoarea Bisericii şi a creştinilor, privind restituirea bunurilor confiscate de către principi de la biserici sau restituirea locaşurilor de cult şi a cimitirelor, restituirea bunurilor care fuseseră înstrăinate sau vândute şi care aparţineau bisericilor, precum şi alte legi pe care nu le mai putem aminti aici.

Din cele arătate până aici ne putem da seama cât de mare prieten şi binefăcător al Bisericii lui Hristos şi al creştinilor a fost alesul lui Dumnezeu, Sfântul şi marele împărat Constantin, prin care Preabunul Dumnezeu a dat libertate creştinismului în toată lumea. Legile au fost date de el în Italia, la Milan, în anul 313 şi sunt cunoscute sub numele de „Edictul de la Milan”. De la acest împărat sfânt, libertatea religioasă este garantată în toate ţările din lume.

Împăratul Constantin, dându-şi bine seama de întunericul şi tirania care domneau mai înainte de el în Imperiul roman, zicea: „O nelegiuire atât de ciudată şi atât de grozavă ca aceasta, dominând spiritul şi inima unui număr de persoane şi tot statul fiind lovit de aceasta, ca de o boală molipsitoare ce reducea la o extremă primejdie şi care avea nevoie de un medicament foarte puternic şi folositor, iată de cine a binevoit Dumnezeu de a se servi! Când vorbesc de Dumnezeu, înţeleg pe Acela care este adevăratul Dumnezeu şi care are o putere veşnică. Poate însă cineva să facă cunoscute binefacerile primite de la Dumnezeu fără a vătăma modestia? Dumnezeu a avut bunătatea de a se servi de mine pentru împlinirea planurilor Sale. El m-a scos printr-un act al înţelepciunii Sale şi al puterii Sale nesfârşite, din ţărmurile oceanului britanic şi din extremitatea ţărilor unde soarele apune şi mi-a dat putere de a risipi revărsarea de nenorociri ce acoperea faţa pământului, pentru a atrage pe oameni la păzirea legii şi pentru a creşte credinţa şi religia creştină”.

Apoi adăugă: „Nu voi fi lipsit niciodată de recunoştinţă, pentru o binefacere aşa de mare, privind ca o favoare deosebită, bunătatea pe care Dumnezeu a avut-o de a mă alege pe mine pentru a mă face robul şi împlinitorul poruncilor Sale. M-am dus în Orient, pe care l-am găsit împovărat de nenorociri, a cărui salvare de primejdie avea nevoie de ultimile leacuri. Recunosc că Dumnezeu mi-a dat sufletul, viaţa, respiraţia, şi simţământul. Ştiu foarte bine, că acei ce şi-au pus speranţa lor în Dumnezeu, nu au nevoie de stima, nici de dragostea oamenilor şi că ei posedă onoruri cu atât mai mari, cu cât duc o viaţă mai scutită de greşeli şi de păcate”.

În alt loc Sfântul împărat Constantin aduce mulţumiri lui Dumnezeu, zicând: „Ţie îţi mulţumesc cu umilinţă, Dumnezeule şi Domnul meu, căci cu cât priveşte cineva deosebirea în închinările şi în simţămintele oamenilor, cu atât cei ce au descoperit adevărul sunt întăriţi în religie. Dacă va fi cineva care să nu voiască a fi vindecat, să nu arunce greşala sa asupra nimănui. Remediul şi vindecarea se oferă la toată lumea, numai fiecare se cuvine să ia aminte ca să nu atace o religie a cărei nevinovăţie şi sfinţenie sunt dovedite”.

Pe lângă legile şi binefacerile arătate mai sus în favoarea creştinismului, marele împărat Constantin s-a îngrijit mult şi de pacea şi unitatea în credinţa cea dreaptă a tuturor Bisericilor creştine din imperiul său. Iată ce spune într-una din legile sale: „Mi-am propus mai întâi de a uni spiritele tuturor popoarelor, în una şi aceeaşi credinţă în privinţa dumnezeirii. Apoi, am dorit să scap universul de jugul sclaviei, sub care gemea. Mă convingeam că aş fi atât de fericit pentru a aduce pe oameni să aibă toţi pe acelaşi Dumnezeu. Această schimbare a religiei ar produce o altă schimbare în conducerea imperiului”.

Iată, fraţilor, că Sfântul şi marele împărat Constantin, îşi dădea bine seama şi recunoştea cu toată evlavia că el este alesul lui Dumnezeu, prin care Mântuitorul a lucrat planurile cele preaînţelepte ale milostivirii Sale faţă de religia adevărată, creştină, prin care s-a întărit puterea şi libertatea Bisericii lui Hristos pe pământ.

Iubiţi credincioşi,

Mare este sărbătoarea de astăzi, căci astăzi cinstim pe cel dintâi şi cel mai mare împărat creştin, pe Sfântul Constantin şi mama sa, Elena, cei „întocmai cu Apostolii”. Ei sunt apostolii creştinismului din secolul IV. Prin ei a dobândit libertate Biserica întemeiată de Hristos, propovăduită de Sfinţii Apostoli şi apărată cu jertfă, cu suferinţă şi cu sânge de mulţimea martirilor. Prin ei, Duhul Sfânt a extins Biserica, a întărit Ortodoxia în lume, a avut loc primul Sinod Ecumenic, s-a compus prima parte din Crez şi a fost dat anatema Arie cu învăţătura şi ucenicii lui. Prin Sfinţii Constantin şi Elena s-au deschis şi zidit în Imperiul roman mii de biserici, s-a aflat la Ierusalim Sfânta Cruce şi s-au zidit numeroase locaşuri de închinare la Locurile Sfinte.

Dar Sfântul Constantin a ajutat mult la răspândirea creştinismului în Europa, Asia şi Africa. La porunca lui au fost trimişi misionari – episcopi şi călugări – la gurile Dunării să convertească pe înaintaşii noştri daci, dintre care unii nu ştiau de Hristos. Se crede că, chiar oraşul Constanţa din Dobrogea, ar fi fost înnoit de el, unde apoi se înfiinţează prima episcopie din ţara noastră, Episcopia Tomisului. Trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru acest mare împărat şi apărător al creştinătăţii. Să ne bucurăm că o parte din ţara noastră, gurile Dunării şi Dobrogea, făceau parte din Imperiul roman de sub stăpânirea lui.

Se cuvine, deci, să cinstim cu cuvinte de laudă pe Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena şi să înălţăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru tot ce au făcut ei în lume. Iată, că şi ţara noastră a fost sub influenţa lui. Iată, că şi pămîntul nostru are multe biserici, unele din primele secole, şi că suntem ortodocşi şi cinstitori de Dumnezeu. Avem în ţară multe biserici cu hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Iar în mai toate familiile noastre sunt creştini şi creştine care le poartă numele. Aceasta arată de câtă cinste se bucură Sfinţii Constantin şi Elena în ţara noastră.

Să nu uităm, însă, ce mare rol a avut Sfânta Elena, la creşterea, formarea şi sfătuirea fiului ei, Constantin. După Hristos şi Biserică, mama este aceea care dă educaţie creştină fiilor ei. Sfânta Elena a dat viaţă, educaţie şi îndemnuri bune fiului ei. Datorită mamei sale a ajuns el cel dintâi împărat creştin, Sfânt şi „întocmai cu Apostolii”, tare în credinţă, apărător al Bisericii, viteaz în războaie, eliberator al creştinilor persecutaţi pentru Hristos şi ctitor al primului imperiu creştin şi a nenumărate biserici.

Vă amintesc că am avut şi noi, românii, mari domni creştini, care după exemplul lui, au fost apărători de ţară, iubitori de pace, păzitori ai dreptei credinţe şi neîntrecuţi ctitori de biserici şi mânăstiri. Dintre aceştia amintim pe Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Petru Rareş, Vasile Lupu şi mulţi alţii.

Ce sunt evlavioasele domniţe românce, ca Despina lui Neagoe, Teofana, mama lui Mihai Viteazul, Elena lui Matei Basarab sau Ana lui Alexandru cel Bun, Maria lui Ştefan cel Mare, Elena lui Petru Rareş şi Ruxandra lui Alexandru Lăpuşneanu şi atâtea altele, dacă nu urmaşele Sfintei împărătese Elena? Căci ele, alături de domni, zideau biserici, ctitoreau mânăstiri, făceau danii preţioase pe la sfintele locaşuri, care se văd până astăzi. Ce este Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai lui, alături de vrednica soţie, Maria, cu cei încă şapte fii, dacă nu martiri ai lui Hristos şi apărători ai credinţei Ortodoxe în ţara noastră?

Deci, şi noi, să urmăm întru toate lui Hristos, Apostolilor, sfinţilor şi înaintaşilor noştri. Să apărăm cu bărbăţie dreapta credinţă a Bisericii noastre Ortodoxe. Vor apărea mulţi eretici şi urmaşi ai lui Arie, care vor încerca să ne strice unitatea credinţei şi să ne tulbure sufletele. Să nu-i ascultaţi. Ţineţi la Biserica lui Hristos, iubiţi sfintele slujbe, ascultaţi de păstori şi de mai-marii noştri rânduiţi de Dumnezeu. Apoi fiţi statornici în faptele bune, blânzi, smeriţi, paşnici şi iubitori de sfinţi, ca nişte fii ai lui Dumnezeu şi urmaşi ai Sfinţilor Împăraţi. Bărbaţi, urmaţi Sfântului Constantin în toate şi luaţi în viaţă toiagul Sfintei Cruci! Iar femeile să urmeze exemplul Sfintei Elena, devenind mame credincioase, bune educatoare ale copiilor, fiice evlavioase ale Bisericii.

Să rugăm pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi prin ei pe marele Împărat Iisus Hristos, să rânduiască pace în lume, domni şi conducători înţelepţi peste popoare, întăritori ai dreptei credinţe, păstori vrednici de Evanghelie şi mântuire sufletelor noastre. Amin.

(Arhim. Cleopa Ilie, Predici la praznice împărătești și la sfinți de peste an, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1986)

via Doxologia