A înviat Christos. Sunt ani de când întoarcerea prăznuirii acestei cutremurătoare fapte ridică în mine aceiaşi tristeţe: iarăşi voi citi aceleaşi comentarii şi voi auzi aceleaşi interpretări. Proastă literatură protestantă, anemic efort de “cugetători” pozitivişti în nevoia slăbănoagă de a împăca domeniul raţiunii cu cel al harului. Ca şi cum cine a intrat odată în împărăţia harului se mai necăjeşte cu neputinţa raţiunii! Ce zadarnică bâiguială -ştiinţifică, dragă Doamne!- în jurul unui FAPT simplu şi evident!

“Renaşterea naturii”, “mitul solar” şi atâtea alte neputințe, pentru a escamota faptul năucitor, dar FAPT, al învierii după trup a lui Christos. Căci a înviat, aşa cum o hotăra mai dinainte, dealtfel, Scriptura; şi a fost, după trup, în mijlocul alor Săi, în același fel precis şi real în care este în mijlocul nostru -trup şi sânge- şi va stărui să fie până la sfârşitul veacului. A înviat, cum vom învia şi noi, atunci când vor suna trâmbiţele judecăţii din urmă, când se vor rupe peceţile cărţii şi vor cădea zidurile carcerii vremii; adică la sfârşitul veacului. Aci e doară toată ”taină”; care nu e, de fapt, nici o taină, ci numai o neînţelegere. Noi vom învia din morţi la Judecata de apoi. Adică atunci când se va sfârşi istoria şi vor cădea încercuirile timpului şi spaţiului. Ne-am născut în timp; am murit în timp; vom învia însă dincolo de veac. Întocmai ca Christos; devenit om şi jertfit în veac; dar înviat în afară de acesta, şi rămas în mijlocul nostru după natura lui de înviat în afara veacului. Cum se lămuresc toate! Şi învierea, şi prezenţa Lui deapururea în mijlocul nostru! În sfânta împărtăşanie este prezent Christos nu “în formă de” pâine şi vin, ci existând în chip real ca trup şi sânge. Nu e deci vorba de un simbol, de o prefiguraţie, ci de un fapt real. Şi totuşi… noi nu vedem acolo decât pâine şi vin, deşi este trup şi sânge. Ce însemnează asta? Însemnează că există mai multe planuri de existenţă; şi că pentru fiecare din aceste domenii noi trebuie să avem mijloace speciale de investigaţie.

Că nu putem să înţelegem prin raţiunea noastră decât ceea ce cade înlăuntrul veacului; şi că pentru ceea ce este în afara lui avem nevoie de un alt instrument, în speţă – al credinţei. Din această lume de dincolo de veac face parte învierea după trup a lui Christos; care înviere, ca şi înălţarea la cer, ca şi prezenţa în mijlocul nostru, nu sunt minuni decât în ordinea veacului şi a raţiunii; dar sunt realităţi şi existente fireşti în ordinea care ține de domeniul credinţei. Simbol? Nu. Ci FAPT. Simbolic poate fi cel mult limbajul nostru. Faptele însă nu pot fi simbolice, ci numai fapte pur şi simplu.

A înviat Christos. Nu Christos-Dumnezeu, ci Christos-Omul, anticipând învierea noastră la sfârşitul veacului. Anticipând-o, dar nu schimbându-i natura. Învierea lui e la fel cu învierea noastră; şi după cum noi vom învia la sfârşitul veacului, deci după încetarea acestuia, aşa a înviat şi El: în afară de veac. Afirmând prin aceasta existenţa mai multor lumi, de grade de realitate deosebite, sau mai exact comportându-se în chip deosebit faţă de Absolut. Şi astfel învierea nu este actul prin care noi am fost mântuiţi; ci numai anunţarea şi definirea lumii în care vom trăi după Judecata de apoi. “Christos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând…” Moartea Lui – deci jertfa Lui- este faptul hotărâtor al mântuirii noastre. Învierea este doar semn pentru viaţa veacului ce va să vie, deci nu a veacului care, pentru noi, este în acest moment. Să lăsăm deci interpretările şi încercările de a înţelege, şi să mărturisim smeriţi credinţa noastră nestrămutată: “Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.”

Nae Ionescu