Radu Gyr – O lumină pentru întreg neamul românesc

Dacă am asemăna România cu o mireasă în faţa altarului alături de mirele său, atunci ochiul stâng al acestei mirese ar fi Mihail Eminescu – Luceafărul literaturii române. Ochiul drept, însă, ar fi Radu Demetrescu-Gyr, martirul neamului românesc.

Dacă obrazul stâng al miresei ar fi Mihail Eminescu, atunci obrazul ei drept ar fi Radu Demetrescu-Gyr, eroul poporului român.

Literatura română fără Radu Gyr arată ca o mireasă slută, ca o nevastă chioară.

Ne-a fost dat de soartă nouă românilor să ajungem pană la porţile Iadului… Dumnezeu nu ne-a uitat cu totul, ci ne-a trimis un însoţitor, un înger păzitor – e călăuza care a ştiut, maestru să cânte din harfă pe drumul disperării…

Radu Gyr n-a fost un strateg care să conducă Legiunea prin mlaştina acestor vremuri de întuneric. El a fost focul ce a topit oţelurile cele mult încercate. A fost o lumină nu numai pentru legionari, ci pentru întreg neamul românesc.

În al douăzecilea an de cruntă prigonire, nemernicii s-au gândit să dea tonul „reeducării’ chiar cu dânsul. Să-l facă chiar pe el – stâlpul spiritualităţii legionare şi al întregului neam românesc – să-şi plece fruntea în faţa trufaşilor mişei.

Eu, Voinea Octavian n-am avut şansa să-l văd pe Radu Gyr în închisoarea Aiud, dar, aş face o mare impietate dacă n-aş spune ce am auzit despre dânsul. A fost o personalitate atât de adorată de toţi deţinuţii!… Numele lui şi poeziile lui alternau cu rugăciunile către Dumnezeu pe buzele oropsiţilor.

Radu Gyr a gustat din plin regimul barbar al Zărcii. Când ajungea pe punctul de a muri, era dus la infirmerie pentru a fi salvat. Apoi din nou supus regimului Zărcii. Ultimul şantaj pe care l-a folosit Securitatea a fost ameninţarea că îi va aresta soţia şi fiica, în cazul în care nu acceptă renunţarea la crezul legionar…

Într-o zi, la unul din cluburiile unde se făcea „reeducarea„, comandantul închisorii, colonelul Crăciun, a pus pe un deţinut să citească „analiza” şi „autoanaliza” făcută – nu se ştie de cine – dar purtând semnătura autentică a poetului. Era făcută această autoterfelire a trecutului său legionar cum „scrie la carte” cu „punct ochit, punct lovit”. Metodic, aşa cum cereau autorităţile. De la o poştă se simţea vocabularul stereotip al Securităţii, cu punctele ce trebuiau atinse:

– Demitizarea lui Corneliu Zelea Codreanu.

– Demitizarea martirilor Ion Moţa şi Vasile Marin.

– Recunoaşterea ca greşală a tot ce a fost virtute în ei.

– Hulirea lui Horia Sima şi a diasporei legionare care îl urma pe Comandant şi prezentarea lor ca nişte criminali şi trădători de ţară.

– Ridicarea în slăvi a Partidului Comunist şi a realizărilor sale.

– Agajamentul de a urma linia Partidului Comunist.

Cam acestea erau punctele urmărite de Securitate prin administraţia închisorii. De la o poştă se simţea stilul politrucilor sau activiştilor de partid, care formulau această „autoanaliză”. Pentru audierea acestei lecturi au fost aleşi legionari „pe sprânceană” de pe toate secţiile.

Administraţia se grăbea să „bată fierul cât e cald”, întru-cât le era teamă că poetul ar fi putut muri din cauza bolii de care suferea sau din cauza epuizării extreme a organismului. De aceea, pentru restul deţinuţilor a organizat o „autoanaliză” vorbită la microfon. Au instalat difuzoare în toate secţiile – inclusiv la Zarcă – pentru ca să audă cum liderii legionarilor capitulează. Cu glasul stins şi-a cerut iertare de la tineret care, ”injectat” de poezia lui, a suportat greul închisorilor. A încheiat zicând că a „pus un lacăt mare la uşa unde a închis întreg trecutul său legionar”.

Pe data de 4 ianuarie 1963 puterea a emis un decret de amnistiere şi graţiere a unor delicte silvice. După o lungă şi încurcată expunere de motive şi apoi fel de fel de „excepţii” şi excluderi – la urmă de tot, au mai adăugat şi o „poantă” decretului: „De prevederile prezentului decret beneficiază şi deţinuţii politici, care în timpul detenţiei au dat dovada că s-au reeeducat”. Acesta a fost actul juridic (prost mascat) în baza căruia au fost puşi în libertate o parte destul de importantă a deţinuţilor politici. Au fost eliberaţi din închisoare – în baza acestui decret – mii de deţinuţi politici, nu numai de la închisoarea Aiud, ci din toate închisorile şi lagărele din ţară, unde nici nu a fost pomenit cuvântul „reeducare”.

La începutul lunii ianuarie 1963, Radu Demetrescu-Gyr a beneficiat de prevederile acestui decret. A fost scos din închisoare în mare taină şi transportat la un spital al Ministerului de Interne, situat în Bucureşti lângă „Foişorul de foc”. Fiind slăbit în ultimul grad şi bolnav între viaţă şi moarte, poetul a fost supus unui tratament medical deosebit pentru a-l revigora. Familia lui Radu Gyr nu ştia nimic de soarta poetului – deşi din punct de vedere juridic era liber. Soacra poetului locuia la nici o sută de metri de spital. N-a bănuit că ginerele său este internat acolo.

Pe la sfârşitul lunii mai 1963 (probabil la insistenţele poetului) Radu Gyr a dat un telefon acasă, prin care a anunţat familia că e bine sănătos; se afla în loc bun şi în curând va merge acasă. Atât… Nu i s-a permis să dea nici un detaliu asupra adresei unde se afla. Abia prin luna iulie 1963, Securitatea l-a transportat la domiciliul său cu o limuzină. Astfel au luat sfârşit douăzeci de ani de calvar ai acestui om deosebit. La doisprezece ani după punerea în libertate, în noaptea de luni spre marţi, 29 aprilie 1975, marele poet a făcut o comoţie cerebrală şi până seara s-a stins din viaţă.

Ziarul „România Liberă” a refuzat să primească anunţul morţii marelui poet. Mişelia secretului a funcţionat şi de data asta din plin. Cu toată opreliştea făcută, la căpătâiul celui dispărut s-a găsit şi un om de litere. Acela a fost Romulus Vulpescu. Legionarii din Bucureşti au aflat de moartea poetului, dar n-au riscat să participe din plin la înmormântarea lui. În linişte absolută au privegheat şi au plâns în taină pe cel care a fost sufletul „Legiunii Arhanghelul Mihail”. A fost înmormântat pe data de 2 mai 1975, tocmai în Vinerea Mare, când creştinii comemorează răstignirea lui Hristos.

Mişeliile vor fi plătite!!

Comparând suferinţele şi umilinţele la care a fost supus acest mare bărbat al neamului românesc, gândul ne duce cu câteva secole în urmă. La marea umilinţă la care a fost supus Ştefan cel Mare – domnul Moldovei – de către polonezi, când silit a fost – pentru salvarea ţării – să îngenuncheze la Colomeea în faţa mândrului lor rege Cazimir al IV-lea Jagello, recunoscându-i suzeranitatea. Cu toate acestea oastea l-a urmat cu şi mai mare devotament până când în Codrii Cosminului le-a plătit trufaşilor pani umilinţele de altă dată.

Cu atât mai mult Radu Gyr le va plăti mişeilor pentru toate umilinţele la care a fost supus.

Dacă un voievod poate să-şi plătească asemenea poliţe exclusiv în timpul vieţii sale, un poet are posibilităţi mult mai multe ca să-şi plătească datoriile şi după moarte.

Opera poetică a lui Radu Demetrescu-Gyr este atât de măreaţă încât, după publicarea ei în întregime… toată liota ateo-comunistă se va piti în cele mai tainice ascunzişuri pe care le va găsi la lada cu gunoi a istoriei, unde nimeni n-o să-i mai caute.

Radu Demetrescu-Gyr este nu numai poetul românilor ci şi al omenirii întregi, spre cinstea generaţiilor ce vin.

(Octavian Voinea – Masacrarea studenţimii române, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica)

Regimul de teroare aplicat poetului Radu Gyr

Toţi tiranii lumii acesteia, toţi asupritorii, au menajat mai mult sau mai puţin pe cântăreţii popoarelor. Excepţie de la această regulă fac tiranii care au mâncat pâinea cea albă şi scumpă a acestei ţări. Regimul generalului Antonescu l-a vârât în puşcărie pe marele poet Radu Demetrescu Gyr. De ce?? Pentru a-şi satisface ambiţiile cazone de „mare salvator” al patriei. Generalul nu suporta să simtă pe cineva că-i stă în faţă.

La concursul pentru locul cel din frunte, un poet cu făptura umilă ca cea a lui Radu Gyr va sta totdeauna în faţa unui trufaş general. Aceasta, fără onoruri dinainte organizate sau fanfare cu steaguri în frunte ce bat pasul în ritmul tobelor asurzitoare.

Regimul generalului a inventat cea mai josnică umilinţă pentru tineretul făcând parte din Mişcarea Legionară: „Reabilitarea” post-mortem pe frontul de răsărit în linia întâia, de unde se ştie că puţini scapă vii sau întregi! Ba a mai inventat o mişelie în plus faţă de câte au fost cunoscute până la data aceea: Legionarii de frunte, expres nominalizaţi, trebuia să fie împuşcaţi pe la spate de către chiar fraţii lor în timpul luptelor. (…)

Trimis pe frontul de răsărit, Radu Demetrescu Gyr a fost rănit şi invalidat încă la începutul luptelor. A fost însoţit spre casă de un soldat. Un fel de excortă „specială”. Ostaşului i s-au dat instrucţiuni să prindă ocazia „că vrea să fugă” şi să-l împuşte pe la spate. Tânărul soldat, om cu frica lui Dumnezeu, proaspăt scăpat din marele măcel, nu s-a pretat la o asemenea manevră diavolească. (…)

A stat în închisoare până în anul 1954-1955, când, cu ocazia unei perioade de „dezgheţ” politic a fost pus în libertate. Atotputernicul Gheorghiu-Dej s-a aplecat la rugămintea preşedintelui Indiei ca să-l elibereze. Mircea Eliade a fost cel care a intervenit la preşedintele Indiei, iar acesta -în continuare- la dictatorul României.

Din puşcărie, poetul a fost dus direct la spitalul „Caritas” pentru refacere, apoi lăsat liber în voia soartei! Această perioadă de libertate a durat până aproximativ prin luna februarie 1958, când a fost din nou arestat. (…)

De data aceasta oculta comunistă l-a introdus pe Radu Gyr într-o înscenare judiciară mârşavă şi i-a aplicat un regim de exterminare lentă plină de sadism. Diavolii regimului comunist ţineau neapărat să compenseze perioada cât nu l-au avut pe poet direct în ghiare. Oculta securisto-comunistă – în înscenarea imaginată – a plăzmuit o gogoaşă mai mare decât un munte:

Mai întâi securiştii au operat toate mutaţiile, au înfăptuit toate manipulările -multe inimaginabile-, abia apoi au trecut la arestări şi punerea în scenă a murdăriei închipuite de mintea lor bolnavă şi îngreunată de multă ură şi mişelie. Au procedat ca plugarul ce-şi pregăteşte ogorul de toamnă pentru însămânţarea de primăvară. Se aseamănă această înscenare cu un munte uriaş de ghiaţă (iceberg) ce pluteşte dinspre miazănoapte spre apele calde, învăluit în ceaţa rece. (…)

În continuare, Radu Demetrescu Gyr a fost ţinut într-un crunt regim ce alterna între viaţă şi moarte. Când administraţia constata că este aproape de moarte, poetul era dus la spitalul închisorii Aiud pentru revigorare. După ce se mai întrema puţin era din nou supus regimului de exterminare. Iată cum „experienţa Piteşti” o aplicau acum mişeii într-o nouă variantă, de lungă durată, la închisoarea Aiud.

Aşa a durat teroarea împotriva poetului cu tot felul de”şocuri” tip „Macarenco” până în anul 1962, când i-a pregătit ultima lovitură: „Dacă nu cedează şi nu se leapădă de trecutul său legionar, îi vor aresta soţia şi fiica”. Marele poet păstra pentru soţia şi fiica sa Monica (Luminiţa) un adevărat cult plin de duioşie şi dragoste familială. Ultima lovitură bine calculată şi îndelung dospită în minţile satanice ale mişeilor – a avut un efect maxim: Poetul a cedat!

(Gheorghe Andreica – Mărturii din iadul temniţelor comuniste)

Ne miram unde mai încape sufletul şi optimismul ce-l avea acest om

Într-una din zile soseşte la închisoare poetul Radu Gyr. Fusese condamnat pentru ”rebeliune” la nu ştiu câte zeci de ani închisoare, muncă silnică. Când a început războiul s-a cerut voluntar şi i-a fost aprobată cererea, de altfel singurului căruia i s-a aprobat. A luptat până la cucerirea Odessei, s-a întors în refacere cu regimentele victorioase, dar, în timp ce camarazii lui mergeau acasă, el a fost obligat să revină la închisoare. Aici, la Braşov la închisoare şi-a petrecut timpul de refacere.

A mai repetat de vreo câteva ori voluntariatul, neavând norocul să fie ucis pe front, dar tot în închisoare l-a găsit 23 august 1944. Pe la sfârşitul lui octombrie am fost trimişi la Aiud cu lanţuri la picioare. (…)

Când ne-am luat rămas bun de la Radu Gyr, acesta a trimis prin noi la Aiud cele două colinde devenite clasice în închisorile din România: „A venit şi aici Crăciunul” şi „O brad frumos, ce sfânt păreai în altă sărbătoare”. Era slab de ne miram unde mai încape sufletul şi optimismul ce-l avea acest om! Cine se gândea atunci că va avea parte de încă zeci de ani de suferit în închisorile din ţara lui, pe care a iubit-o atâta!

(Ion Gavrilă Ogoranu – Brazii se frâng dar nu se îndoiesc. Vol. V)

Marele poet și mărturisitor privit din ochii fiicei sale

Perioada de detentie era pentru tatăl meu un capitol închis. Nu-i plăcea să vorbească despre ea. Rareori, ne înfătisa câte o scenă de groază, aceasta la insistentele noastre, toată suferinta prin care trecuse păstrând-o în inima sa. Credinta puternică si mai ales cultul pe care îl avea pentru Maica Domnului, l-au tinut în viată. L-am întrebat odată:

– Tată, nu ai avut niciodată o clipă de deznădejde în care să-ti doresti moartea?

– Ba da, mi-a răspuns, într-o iarnă când am fost transportat în miezul noptii de la Aiud, în haine subtiri, într-o dubă, pe un ger teribil, la Brasov. Era o consfătuire a Securitătii, a ofiterilor superiori, iar eu am ajuns la destinatie în jurul orei două noaptea, fiind introdus direct în încăperea unde benchetuiau „sefii”, asezati în cerc. M-au asezat pe un scaun în mijloc. Si toti au început să mă scuipe, să mă înjure si să spună: „uite jivina legionară, criminalul tării !” Atunci n-am mai putut suporta si m-am rugat Maicii Domnului să mă ia. Am lesinat. Stiu că dimineata m-am trezit lângă un gardian cu chip de român tânăr, un fecior, care mi-a spus: „Domnule profesor, v-am adus să mâncati un bors cald”.

Anii detentiei l-au lipsit, ca pe multi altii, de căldura căminului familial. Poate că această absentă îndelungată, timp în care a trăit în altă lume, l-a făcut ca, în scurta perioadă care s-a scurs de la eliberarea sa, în 1963, si până la moarte (1975) să trăiască într-o desăvârsită dăruire familiei, pe care a iubit-o mai presus de orice. Părinte, sot si bunic deopotrivă de iubitor si de tandru, dorea să fie sprijinul lor, al acelora pe care îi lăsase singuri si neajutorati.
Lucra intens, asezându-se la masa de scris de la ora opt dimineata până seara târziu, cu mici intermitente, vrând parcă să cuprindă într-un timp scurt tot ceea ce nu putuse realiza în cei douăzeci de ani de lipsă. Mare parte a operei sale, creată mental, în închisoare, cu toate finisările cele mai subtile, trebuia asternută pe hârtie, în speranta că volumele sale vor vedea lumina tiparului. Si si-a asternut-o. Redactându-si în acelasi timp si memoriile literare, care îl pasionau, dar pe care, din păcate, nu a reusit să le termine, lucra la traducerea baladei populare germane, lucrare care a fost publicată sub alt nume (…) si care a constituit, de altfel, si ultima sa înfăptuire artistică.

 

Omul vioi si tânăr sufleteste, entuziast si exuberant, generos si nerăzbunător, era dotat cu o exceptională memorie. Rafinat intelectual, era un torent de informatii din domeniul literaturii, filosofiei, istoriei, călătoriilor, artei plastice, muzicii si chiar teologiei superioare. Mucalit si spiritual, nu-i plăcea când i se vorbea despre opera lui, laudele repugnându-i. Prietenii îl iubeau mai ales pentru firea lui leală si expansivă, pentru opera lirică si variată, precum si pentru asta-i cultură. De când îl stiu si mi-l amintesc, tatăl meu nu-si schimbase prea mult felul de a fi.

Poate devenise doar mai meditativ, mai iertător, si, cum îi plăcea lui să spună, mai întelept. Dacă s-ar fi simtit vreodată înfrânt sau dacă ar fi fost doborât de suferinte n-ar fi scris aceste minunate versuri:

Nu dor nici luptele pierdute
nici rănile din piept nu dor
cum dor acele brate slute
care să lupte nu mai vor.
Cât timp în piept inima-ti cântă
ce-nseamnă-n luptă-un brat răpus ?
Ce-ti pasă-colb de-o spadă frântă
când te ridici c-un steag mai sus ?
Înfrânt nu esti atunci când sângeri
si când ochii-n lacrimi ti-s.
Adevăratele înfrângeri
sunt renuntările la vis.

Având convingerea că scrie pentru eternitate, Radu Gyr si-a profetit în ultima sa poezie gloria si strălucirea netrecătoare, în amiaza de aur a spiritualitătii românesti.

Severă piramidă de granit,
am fete mohorâte si rigide,
un monstru care tainele-si închide
în cosmică tăcere-ncremenit.
Sub soarele pustiilor toride
îmi arde vârfu-nfipt în infinit
si ca un lung si glacial cutit
străpunge luna pietrele-mi aride.
Solemn si hâd si rece monument
claustru templu dur de blocuri terne,
eu dorm adânc acestei lumi absent.
Dar, dincolo de somnul ce se-asterne,
în greu-mi sarcofag incandescent
străfulgeră podoabele eterne.
(„Piramidă”, 23 aprilie 1975)

A trecut în vesnicie în seara zilei de 29 aprilie 1975, discret si tăcut, nedorind să incomodeze pe nimeni. Cu întelepciunea senectutii îi iertase pe toti aceia de pe urma cărora a suferit.

(Simona Popa – radugyr.ro)

via Fericiti cei Prigoniti