Părintele Petroniu Tănase – Predică la Duminica a IV-a a Sfântului și Marelui Post – a Sfântului Ioan Scărarul
„În mijlocul zilelelor înfrânării, ajungând astăzi cu puterea Crucii, să slăvim pe Cel ce S-a înălțat pe dânsa, ca pe Mântuitorul și Dumnezeul nostru…“
Săptămâna a patra, Săptămâna Înjumătățirii Postului, este luminată de prezența Sfintei Cruci, de care necontenit pomenesc slujbele bisericești. „În mijlocul zilelelor înfrânării, ajungând astăzi cu puterea Crucii, să slăvim pe Cel ce S-a înălțat pe dânsa, ca pe Mântuitorul și Dumnezeul nostru…“.
Sf. Cruce se află pe iconostas în această vreme, spre închinarea credincioșilor: „Să ne închinăm, credincioșii, preacinstitului lemn pe care S-a înălțat Făcătorul tuturor…; veniți să o sărutăm cu frică și cu dragoste, luând de la ea dar luminos; izbăvire de patimi, întărire și izgonire a toată puterea drăcească“.
Împreună cu cinstirea Crucii se unește și „tema săptămânii“: Pilda Vameșului și Fariseului, care din nou ne aduce aminte de primejdia mândriei și de folosul cel mare al smereniei. Faptele noastre cele rele sunt necontenit prilej de smerenie și a striga ca vameșul: „Nu cutez eu ticălosul, să privesc cu ochii spre cer, pentru faptele mele cele viclene…“ (Duminica seara); căci „Făcând vrednicia sufletului meu roabă patimilor, m-am făcut ca un animal și nu mă pot uita spre Tine, Preaînalte; ci plecându-mă în jos, Hristoase, ca vameșul mă rog strigând către Tine: Dumnezeule milostivește-Te spre mine și mă mântuiește“ (Vineri seara).
Dar Mântuitorul ne-a învățat smerenia mai mult decât cu pilda Vameșului, cu însăși viața și smerenia Sa. De aceea: „De la Domnul, Cel ce S-a smerit pe Sine până la moartea prin Cruce pentru tine, învățându-te, suflete al meu, din înălțare smerenia și din smerenie înălțarea, nu te înălța pentru virtuțile tale, nici nu te socoti pe tine drept să osândești pe aproapele tău ca fariseul cel lăudăros; ci cu gândul plecat aducându-ți aminte numai de păcatele tale, ca vameșul strigă: Dumnezeule, milostivește-Te spre mine păcătosul“ (Joi seara). Prin smerenia Sa, Domnul ne-a lăsat calea cea bună a smereniei: „Cale cea mai bună a înălțării ai arătat, Hristoase, a fi smerenia, micșorându-Te Însuți pe Tine și chip de rob luând, neprimind rugăciunea cea mult falnică a fariseului, iar suspinul cel umilit al vameșului primindu-l ca pe o jertfă fără prihană întru cele de sus“ (Luni, la Vecernie).
Încadrarea Duminicii Crucii de cele două pilde evanghelice: a Fiului Risipitor (Săptămâna a III-a) și a Vameșului (Săptămâna a IV-a) are un adânc tâlc duhovnicesc. Crucea este, pe de o parte, semnul negrăitei milostiviri și a dragostei fără margini a lui Dumnezeu, „Care așa de mult a iubit lumea, încât și pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat pentru dânsa“ (Ioan 3, 16), iar pe de alta, este și semnul nemărginitei smerenii a Domnului, „Care S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte de Cruce“ (Filipeni 2, 8). Ceea ce Mântuitorul ne învățase cu cele două pilde, ne-a arătat-o mai desăvârșit cu moartea Sa pe Cruce. Smerenia și dragostea, care sunt plinătatea desăvârșirii duhovnicești și pe care le cerem cu atâta stăruință de-a lungul postului, prin rugăciunea Sf. Efrem, ni le arată Domnul prin taina Crucii, pe care o cinstim în mijlocul postului.
Și ca o icoană vie a acestor mari virtuți, Duminica a IV-a, ne pune înainte prăznuirea marelui Părinte și povățuitor duhovnicesc, Sf. Ioan Scărarul. Viața lui a fost ascunsă, smerită și aprinsă de dumnezeiască dorire. Patruzeci de ani a trăit sihăstrește, pururea fiind aprins de râvna înflăcărată și de focul dumnezeieștii iubiri. Toată petrecerea lui era în rugăciunea neîncetată și în nemăsurata dragoste de Dumnezeu. De aceea s-a făcut pildă a toată virtutea și doctor sufletesc iscusit; plin de înțelepciune, căci Duhul Sfânt vorbea prin gura lui, ajungând ca o „stea nerătăcită și luminând până la marginile lumii“ (Condac).
Bogăția acestei înțelepciuni a adunat-o în vistieria duhovnicească numită „Scara Raiului“, pe care a făcut-o darul cel mai de preț al vieții călugărești.
Alcătuită din 30 de trepte, după cei 30 de ani ai vieții smerite a Domnului, Scara sa ne urcă din treaptă în treaptă de la cele pământești la cele cerești. Fuga de lume, adică lepădarea de avuții, de rudenii și de sine însuși, intrarea sub ascultarea unui povățuitor iscusit, căința cu lacrimi și aducerea aminte de moarte, tăcerea, înfrânarea și lepădarea de toată grija cea lumească ne vor ajuta să smulgem din rădăcină mulțimea patimilor din noi: lăcomia, iubirea de argint, mândria, trândăvia și celelalte și ne vor ridica spre agonisirea virtuților duhovnicești: blândețea, curăția, sărăcia, privegherea, smerenia, trezvia și rugăciunea, liniștea și nepătimirea și cele trei mari virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea.
După ce el a urcat mai întâi aceste minunate trepte ale scă-rii și a ajuns la capătul de sus, Sf. Ioan ne îndeamnă și pe noi: „Suiți-vă, fraților, suiți-vă, punând suișuri în inimile voastre și luând aminte la proorocul care zice: «Veniți să ne suim în muntele Domnului, și în casa Dumnezeului nostru» (Is. 2, 3).
Învățătura de taină a Scării este: precum pe o scară suișul se face din treaptă în treaptă, tot așa și sporirea duhovnicească nu se face la întâmplare, ci cu pricepere, într-o anumită și neîntreruptă înlănțuire de fapte, de-a lungul întregii vieți și sub îndrumarea unui povățuitor încercat. De aceea și calea aceasta este potrivită vieții călugărești și pentru călugări a fost scrisă Scara. „Cine este monahul credincios și înțelept?“ întreabă Sf. Ioan și răspunde: „Acela care și-a păzit neatinsă arderea duhului și până la sfârșitul vieții nu contenește să adauge în fiecare zi, foc peste foc, văpaie peste văpaie, silință peste silință, dorire peste dorire“.
Plină de dumnezeiască înțelepciune, Scara este povățuire iscusită pentru cei retrași din lume, care voiesc să se lase scriși cu degetul lui Dumnezeu. De-a lungul celor 30 de trepte ale ei, vedem ca într-o oglindă uneltirile drăcești ale păcatului, înlănțuirea virtuților și pe aceea a patimilor, cum să învățăm meșteșugul cunoașterii de sine și al despătimirii, lucrarea virtuților, care crește pe adevăratul monah din putere în putere, de la smerita ascultare până la plinătatea cea mai de sus a dumnezeieștii iubiri.
Cuvintele ei sunt pline de miez duhovnicesc, simple și adânci, adevărate lozinci ale vieții duhovnicești. „Monahul este adâncul smereniei“, „monahul este o necontenită silă a firii“, monahul este o necontenită lumină în ochiul inimii. Smerenia este marea bogăție a monahului, cămară a bunătății, de care nu se pot apropia răpitorii. Smerenia și dragostea este sfințită doime: dragostea înalță, iar smerenia pe cei înălțați îi sprijină să nu cadă.
Îndeletnicirea cea mai de seamă a monahului este trezvia și rugăciunea. „Isihast este cel ce zice: Eu dorm, dar inima mea veghează“ (Cânt. 5, 2). Rugăciunea este mijloc de cunoaștere de sine, „oglinda monahului“, „bogăția monahului“, „cununa de pietre scumpe a monahului“, semnul dragostei sale față de Dumnezeu; „iar dacă vrei să cunoști degrabă folosul rugă-ciunii, să se lipească pomenirea lui Iisus de răsuflarea ta“.
Toată lupta monahului este împotriva patimilor și pentru cunoașterea virtuților:
– doctoria împotriva îngâmfării se cumpără cu aurul smereniei;
– cine și-a agonisit pomenirea morții nu va păcătui în veac;
– ascultarea este mormânt al voii;
– monahul neagonisitor este stăpânul lumii;
– monahul trufaș nu are nevoie de drac, fiindcă el însuși este drac.
Nevoința trupească are multă putere împotriva dracilor, căci noroiul uscat nu mai atrage pe porci și nici trupul veștejit de nevoință nu mai odihnește pe draci.
Grija cea mare a monahului este să scape de nesimțire, care „este moartea sufletului mai înainte de moartea trupului“ și să-și agonisească nepătimirea, care „este învierea sufletului mai înainte de învierea trupului“. Iar podoaba cea mai de preț a lui este sfânta feciorie și curăție, „cine a agonist-o pe aceasta, acela a murit și a înviat și încă de aici a început nestricăciunea cea viitoare“.
Pentru neprețuitul ei folos duhovnicesc, Scara Raiului se citește la sfintele slujbe de-a lungul Postului Mare și este cartea cea mai căutată, carte de căpătâi la ortodocși. Iar izvoditorul ei, marele Avva Ioan Scărarul, este cinstit de Biserică în fruntea tuturor marilor povățuitori și Părinți duhovnicești.
Prăznuirea lui la începutul celei de-a doua jumătăți a postului, ne pune înainte icoana de sfințenie și metoda meșteșugită pentru dobândirea ei. Ca să contemplăm icoana și să învățăm din metodă și mai deplin arta duhovniceștii înnoiri, să ne încordăm puterile și mai mult spre a răscumpăra vremea puțină care a mai rămas, întru ostenelile pentru despătimire și creșterea virtuților mântuitoare.
„Cuvioase Părinte Ioane, ascultând glasul Evangheliei Domnului, ai părăsit lumea, bogăția și mărirea întru nimic socotindu-le. Pentru aceasta tuturor ai strigat: Iubiți pe Dumnezeu și veți afla har veșnic; nimic să nu cinstiți mai mult decât dragostea Lui, ca să aflați odihnă împreună cu toți sfinții, când va veni întru mărirea Sa. Cu ale căror rugăciuni, Hristoase, păzește și mântuiește sufletele noastre“. (Vecernia duminicii).
