SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI
Evanghelia despre Cruce şi mântuirea sufletului
Marcu 8:34-38; 9:1
Iisus le-a zis: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-si ia crucea si să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-si scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseste omului să câstige lumea întreagă, dacă-si pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat si păcătos, si Fiul Omului se va rusina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.”
Mare este puterea adevărului și nimic în lume nu poate să-i ia puterea. Mare este puterea tămăduitoare a adevărului si nu există nici o suferinţă ori slăbiciune în lume pe care adevărul să nu o poată vindeca.
În suferinţa si slăbiciunea lor, bolnavii caută un doctor care le va da un leac pentru aceste lucruri. Nimeni nu va căuta un doctor care să le dea leacurile cele mai dulci, ci fiecare va voi ca cineva să le dea unul tămăduitor, fie el dulce, amar ori lipsit de gust. Cu cât leacul dat este mai amar si cu cât lucrarea de vindecare este mai complicată, cu atât se pare că bolnavul are încredere mai mare în doctor.
De ce nu primesc oamenii leacul cel amar, numai atunci când îl oferă mâna lui Dumnezeu? De ce se caută si se asteaptă numai bomboane din mâna lui Dumnezeu? Pentru că oamenii nu simt cât de primejdioasă este boala păcatului lor si cred că se pot vindeca numai cu bomboane.
O, dacă oamenii s-ar întreba de ce toate doctoriile pentru bolile trupesti sunt atât de amare! Duhul Sfânt le-ar răspunde: pentru a se gândi la amărăciunea leacurilor duhovnicesti. Căci, asa cum boala trupească dă o închipuire asupra bolii duhovnicesti, tot la fel leacurile pentru bolile trupesti au aceeasi lucrare, prin asemănare cu boala duhovnicească.
Nu sunt bolile sufletului, aceste boli principale si pricinuitoare de urmări, cu mult mai grele decât bolile trupului? Atunci, cum să nu fie leacurile duhovnicesti cu mult mai amare decât acelea pentru trup?
Oamenii au mare grijă de trupurile lor; si atunci când trupurile lor se îmbolnăvesc, nu se dau în lături de la nici un fel de osteneală, timp sau bani pentru a-si restabili sănătatea. În acest caz, nici un doctor nu este prea scump, nici o staţiune balneo-climaterică nu este prea departe, nici o doctorie nu este prea amară, mai ales când ei sunt constienţi că se apropie moartea trupească. O, de-ar fi oamenii la fel de preocupaţi pentru sufletele lor! O, de-ar fi ei la fel de stăruitori, căutând vindecarea si un vindecător pentru sufletele lor!
Este greu de mers cu picioarele goale printre spini, dar dacă omul care este desculţ moare de sete si există un izvor de apă dincolo de spini, nu se va hotărî mai degrabă să meargă prin spini si să-si rănească picioarele în drum spre apă, decât să rămână pe iarba moale, de partea aceasta a spinilor, si să moară de sete?
„Nu putem lua o doctorie atât de amară”, spun mulţi dintre cei slăbănogiţi de păcat. Tot la fel si Doctorul, care iubeste oamenii, a luat El mai întâi doctoria, cea mai amară doctorie, chiar dacă El era sănătos, doar pentru a arăta celor bolnavi că nu este cu neputinţă. O, este cu mult mai greu pentru cel sănătos să ia si să înghită doctoria omului bolnav decât este pentru cel bolnav! Dar El a luat-o, astfel încât si oamenii cei muritori să fie încurajaţi si ei să o ia.
„Nu putem trece prin câmpul cu spini cu picioarele goale, oricât de sete ne-ar fi si oricât de multă si de proaspătă ar fi apa de dincolo de spini”, spun cei vlăguiţi de păcat. Şi asa Domnul, care iubeste oamenii, El însusi a trecut câmpul cu spini cu picioarele goale si acum, din partea cealaltă, cheamă însetaţii la izvorul cu apă vie. „Se poate” – ne strigă El – „Eu am trecut prin spinii cei mai ascuţiţi si, călcând peste ei, i-am bătătorit. Atunci, haideţi!”
„Dacă Crucea este leacul, noi nu-l putem lua; si dacă Crucea este Calea, noi nu putem porni pe această cale”, spun cei pe care păcatul i-a îmbolnăvit. Şi asa Domnul, care iubeste oamenii, a luat Crucea cea mai grea asupra Sa, ca să arate că se poate.
în pericopa Evanghelică de astăzi, Domnul dă Crucea, acest mijloc amar de vindecare, tuturor celor care doresc să fie mântuiţi de la moarte.
Domnul spune: „Oricine voieste să vină după Mine să se lepede de sine, să-si ia crucea si să-Mi urmeze Mie.” Domnul nu-i împinge pe oameni spre Cruce, înaintea Lui, ci îi cheamă să-L urmeze pe El – fiindcă El a purtat Crucea. Înainte de a da glas acestei chemări, El a proorocit suferinţele Sale: „Fiul Omului trebuie să pătimească multe si să fie omorât, iar după trei zile să învieze” (Marcu 8:31). De aceea El este Calea. El a fost Cel dintâi întru suferinţă si Cel dintâi întru slavă; El a venit să arate că tot ceea ce oamenii cred că este cu neputinţă, este cu putinţă, si pentru ca să facă acest lucru cu putinţă.
El nu-i sileste pe oameni, nici nu aduce strâmtorare asupra lor, ci propune si oferă. „Oricine voieste”! Oamenii au căzut în boala păcatului prin propria lor voinţă, si numai prin voinţa lor liberă, oamenii trebuie să se vindece de păcat. El nu ascunde faptul că leacul este amar, foarte amar, dar El l-a făcut pentru oameni mai usor de luat, luându-l El însusi mai întâi, chiar dacă El era sănătos, si ne-a arătat lucrarea lui minunată.
„Să se lepede de sine”. Întâiul om, Adam, la fel s-a lepădat de sine atunci când a căzut în păcat, dar el s-a lepădat de sinele cel real, adevărat. Cunoscând de la oameni că ei se leapădă de sine, Domnul stie că ei se leapădă de sinele cel mincinos. Mai simplu: Adam a lepădat Adevărul si s-a îndreptat spre o minciună; acum Domnul îi cercetează pe urmasii lui Adam, ca acestia să se lepede de minciună si să se lipească mai mult de Adevăr, de la care au căzut. De aceea, a se lepăda de sine înseamnă a se lepăda de firea cea înselătoare care s-a sălăsluit în noi, în locul firii noastre care ne-a fost dată de către Dumnezeu. Noi trebuie să ne lepădăm de cele ce sunt pământesti, care au luat locul duhovniciei din lăuntrul nostru, si de patimile, care au luat locul faptelor celor bune; frica slugarnică care a întunecat în noi calitatea de fiu al lui Dumnezeu si nemulţumirea pe care o arătăm împotriva lui Dumnezeu, care a ucis în noi duhul ascultării faţă de El. Noi trebuie să ne lepădăm de gândurile cele rele, de doririle cele rele si de faptele cele rele. Trebuie să ne lepădăm de slăvirea idolească a celor ale naturii, si a trupului nostru. Pe scurt: trebuie să ne lepădăm de tot ceea ce credem că înseamnă „eu”, dar care în realitate nu ţine de noi, ci este diavolul si păcatul, stricăciunea, înselarea si moartea. O, să ne lepădăm de obiceiurile cele rele, care au ajuns a doua fire pentru noi; să ne lepădăm de această „a doua fire”, căci nu este firea noastră, asa cum a făcut-o Dumnezeu, ci o amăgire adunată si învârtosată, si propria înselare din noi însine – o minciună făţarnică care merge împreună cu numele nostru si noi împreună cu aceasta.
Ce înseamnă aceasta: să-ţi iei crucea? Aceasta înseamnă primirea de bunăvoie a fiecărui mijloc de vindecare care ni se dă din mâna lui Dumnezeu, oricât de amar ar putea fi. Cad nenorociri mari asupra ta? Fă ascultare faţă de Voia lui Dumnezeu, asa cum a făcut Noe. ţi se cere jertfă? Asează-te în mâinile lui Dumnezeu cu aceeasi credinţă pe care a avut-o Avraam, atunci când a mers ca să-si jertfească fiul. ţi s-a năruit gospodăria? ţi-au murit copiii dintr-odată? Îndură toate cu răbdare, lipindu-te de Dumnezeu în inima ta, asa cum a făcut Iov. Te părăsesc prietenii si te-au împresurat dusmanii? Rabdă toate fără cârteală si cu credinţa că ajutorul lui Dumnezeu este aproape, asa cum au făcut Apostolii. Esti trimis la moarte pentru Hristos? Mulţumeste-I lui Dumnezeu pentru asemena cinste, ca miile de mucenici crestini. Nu se va cere de la tine nimic ce nu a mai fost înainte, ci tu vei urma mai degrabă exemplul multora – apostoli, sfinţi, mărturisitori si mucenici – care au făcut Voia lui Hristos. Mai mult decât atât, trebuie să stim că umblând după răstignirea noastră, Domnul vrea răstignirea omului celui vechi, a omului alcătuit din obiceiurile cele rele si din slujirea păcatului. Căci, prin această răstignire, omul cel vechi, deopotrivă cu animalul, este trimis la moarte, iar omul cel nou, alcătuit după asemănarea si nemurirea lui Dumnezeu, se înalţă la viaţă. După cum spune Apostolul: „Omul cel vechi a fost răstignit” si lămureste de îndată de ce: „pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Romani 6:6). Crucea este grea pentru omul cel vechi, trupesc, grea pentru un trup cu patimi si cu pofte (Galateni 5:24), dar nu este grea pentru omul cel duhovnicesc. Crucea pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1:18). De aceea noi ne lăudăm în Crucea lui Hristos si în crucea pe care o purtăm pentru El. Domnul nu caută ca noi să luăm Crucea Lui, ci pe a noastră. Crucea Lui este cea mai grea. El nu a fost răstignit pentru păcatele Lui, ci pentru ale noastre si, de aceea Crucea lui este cea mai grea. Noi suntem răstigniţi pentru propriile noastre păcate: de aceea crucea noastră este mai usoară. Şi, când suferinţele noastre sunt cele mai mari, nu trebuie să spunem că sunt prea mari, că depăsesc toate limitele. Dumnezeu este viu si El cunoaste măsura suferinţei noastre si nu ne va lăsa să suferim mai mult decăt ne stă în putinţă să răbdăm. Măsura suferinţei noastre nu este mai puţin rânduită si socotită, decât este rânduită si socotită măsura zilei si a nopţii, sau decât sunt măsurile stelelor în mersul lor. Sporeste suferinţa noastră? Se face mai grea crucea noastră? Puterea lui Dumnezeu este cea mai mare, după cum spune Apostolul: „Că precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, asa prisoseste prin Hristos si mângâierea noastră.” (II Corinteni 1:5).
Mai presus de toate, mângâierea noastră este mare, prin faptul că Domnul ne cheamă să-L urmăm. „Să vină după Mine”, spune Domnul. De ce rosteste Domnul această chemare celor care îsi iau crucea? Mai întâi, ca să nu cadă si să fie striviţi sub ea. Oamenii sunt atât de slabi, încât crucea cea mai usoară este grea pentru omul cel mai puternic, dacă acesta nu o cară cu ajutor din cer. Vedem cum se deznădăjduiesc credinciosii la cea mai usoară suflare; cum strigă împotriva cerului si a pământului la un necaz mic! Cum se clatină neputinciosi dintr-o parte într-alta, căutând vreun sprijin si ajutor în desertăciunea acestei lumi si socotesc, că dacă această lume nu le poate aduce sprijin si ajutor, atunci întreaga lume este un pustiu al deznădejdii. De aceea Domnul ne cheamă să-L urmăm, pentru că numai urmându-L pe El vom putea răbda greutatea crucii. În El vom afla putere, curaj si mângâiere. El ne va fi nouă lumină pe calea cea întunecată, sănătate acolo unde este boală, tovărăsie ne va fi în singurătate, bucurie în suferinţă si bogăţii în lipsuri. În camera în care se află un om bolnav, se lasă noaptea o lumină aprinsă si, în noaptea acestei vieţi, este nevoie de lumina cea vesnică a lui Hristos, pentru a ne usura durerea si pentru a ne păstra vie nădejdea în zorii zilei.
Cea de a doua pricină pentru care ne cheamă Domnul să-L urmăm, are aceeasi însemnătate ca si cea dintâi, si are legătură cu lepădarea de sine de bună voie si cu luarea crucii noastre. Mulţi s-au arătat lumii că s-au lepădat de sine, pentru a afla înălţare mai mare în lumea aceasta. Mulţi si-au adunat încercări si suferinţe fără număr, pentru a câstiga uimirea si lauda oamenilor. Mulţi au făcut astfel, si mai fac asa si astăzi, mai ales printre păgâni, pentru a aduna o oarecare putere si, prin aceasta, să câstige putere asupra celorlalţi, ca să le facă rău oamenilor, sau ca să-i ajute pe cei pe care vor ei, totul numai din invidie si pentru iubirea de putere.
Asemenea lepădare de sine nu este adevărată, ci măritoare de sine si o asemenea cruce nu duce nici pe departe la înviere si mântuire, ci la pieire si la lăsarea sinelui în mâinile diavolului. Cu toate acestea, cel care îsi ia crucea si Îl urmează pe Hristos, se slobozeste de toată mândria, de toată slăvirea de sine, care se dobândeste cu jertfirea celorlalţi, si se mai lipseste de toată dorirea pentru slava si profiturile lumesti. Asa cum omul cel bolnav ia doctoria cea amară, nu pentru a arăta că îi stă în putinţă să o înghită, ci pentru a-si restabili starea de sănătate, tot asa se leapădă de sine un adevărat crestin: adică, omul este nemulţumit de starea sa de boală, îsi ia crucea ca un leac amar, dar mântuitor, si Îl urmează pe Hristos, Doctorul si Mântuitorul său, nu pentru mărire si laudă din partea oamenilor, ci pentru a-si mântui sufletul de prostia din viaţa noastră, care aduce moartea, si de viermele si de focul din viaţa ce va să vină.
„Căci cine va voi să-si scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul pentru Mine si pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.” Aceste cuvinte sunt pătrunzătoare si neiertătoare! Acesta este focul care caută să ardă omul cel vechi, chiar până la rădăcină si cu tot cu rădăcină! Domnul nostru Iisus Hristos nu a venit numai pentru a îndrepta lumea, ci si pentru a o restabili, pentru a o aduce la viaţă nouă; pentru a arunca metalul vechi în foc si pentru a-l topi în chip nou. El nu este reformator, ci Ziditor; El nu este cârpaci, ci ţesător. Cine vrea să păstreze copacul cel bătrân, mâncat de cari, îl va pierde. Tot ce poate face omul se restrânge numai la aspectul cel dinafară – să-l ude, să-l împrejmuiască si să-l îngrijească – viermele îl va mânca pe dinăuntru si copacul putrezeste si cade. Cel care taie copacul mâncat de vierme si îl aruncă în foc cu tot cu viermi si apoi îsi îndreaptă atenţia spre vlăstarele tinere, ocrotindu-le de viermi, va păstra noul copac. Cel care încearcă să păstreze sufletul cel vechi, asemenea sufletului lui Adam, mâncat si putrezit de păcat, îl va pierde, pentru că Dumnezeu nu va primi un asemenea suflet alături de El si tot ceea ce nu se află înaintea feţei lui Dumnezeu este ca si cum nu are viaţă. Atunci, cel ce îsi pierde sufletul său cel vechi, acela îsi va scăpa sufletul cel nou, născut din Duh (Ioan 3:6) si se va logodi cu Hristos. De fapt, sufletul înseamnă viaţa si în unele traduceri chiar citim: „cine va voi să-si scape viaţa” si „cine îsi va pierde viaţa pentru Mine acela o va scăpa”. În acest caz, ambele traduceri au acelasi înţeles. Căci cine va voi cu orice preţ să-si scape viaţa sa supusă morţii, acela îsi va pierde ambele vieţi: cea muritoare si cea nemuritoare – cea supusă morţii pentru că, oricât de mult s-ar strădui să-si prelungească această viaţă pe pământ, el trebuie să o piardă în cele din urmă prin moarte; si îsi va pierde viaţa sa fără de moarte, pentru că nu a făcut nimic pentru aceasta, nu a suferit nimic ca să o păstreze. Cine se va strădui să câstige viaţa sa cea fără de moarte prin Hristos, o va primi si o va păstra în vesnicie, cu toate că îsi va pierde viaţa sa cea vremelnică, supusă morţii. Omul îsi poate pierde viaţa sa cea vremelnică, supusă morţii, pentru Hristos si pentru Evanghelie, fie atunci când este nevoie să se jertfească pe sine si să moară ca mucenic pentru Hristos si pentru sfânta Sa Evanghelie, fie atunci când socoteste această viaţă ca păcătoasă si nevrednică si se dă pe sine cu toată inima sa, cu sufletul si puterea sa pentru Hristos, intrând în slujba Lui, dându-I Lui toate si nădăjduind de la El toate lucrurile. Omul poate să-si piardă sufletul, viaţa, sinucigându-se sau printr-o jertfă, pentru o cauză nevrednică – într-o ceartă sau vrajbă. Unuia ca acesta nu i se făgăduieste că îsi va scăpa sufletul său – viaţa sa, pentru că se spune: „pentru Mine si pentru Evanghelie”. Hristos si Evanghelia sunt neasemuit mai mari decât sufletul nostru. Acestea sunt cele mai mari bogăţii din existenţa vremelnică si din vesnicie si nici un om nu ar trebui să sovăie ca să jertfească totul pentru acele bogăţii trainice.
De ce adaugă Domnul: „si Evanghelia”? Nu este destul să spună doar: „pentru Mine”? Nu este. Domnul spune: „pentru Mine si pentru Evanghelie” pentru a spori pricinele de a muri pentru sine, si de a trăi pentru Dumnezeu si, prin aceasta, pentru a spori numărul celor care sunt mântuiţi. Atunci, se mântuieste cel a cărui viaţă si-o pierde pentru Hristos Cel viu si fără de moarte. Şi se mai mântuieste cel care îsi pierde viaţa pentru lucrările cel din lume ale lui Hristos si pentru învăţătura Lui. În cele din urmă, se mântuieste cel care îsi pierde viaţa sa doar pentru o singură poruncă a lui Hristos sau pentru un singur cuvânt al Lui. Domnul este Dătătorul-de-lege al vieţii; cine se jertfeste pe sine pentru Dătătorul-de-lege, s-a jertfit pentru legile Lui si, tot asa: cine se jertfeste pentru legile Lui s-a jertfit pe sine pentru El. Fiind întocmai acelasi lucru, El cu lucrările Lui si cu învăţătura Lui, Domnul deschide în acest chip multora prilejul de a se mântui.
„Căci ce-i foloseste omului să câstige lumea întreagă dacă-si pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” Aceste cuvinte aruncă multă lumină si asupra celor de dinainte, ducând la înţelegerea lor. De aici se vede că Domnul socoteste sufletul omului ca fiind de preţ mai mare decât lumea întreagă. Din aceste cuvinte se mai vede ce fel de suflet trebuie să piardă omul, pentru a-si scăpa sufletul său: unul stricăcios, un suflet înghiţit de lume, plecat în faţa lumii, înrobit lumii. Dacă omul pierde un asa numit „suflet”, el îsi va scăpa sufletul său cel adevărat; dacă el se leapădă de viaţa cea făţarnică, el va primi viaţa cea adevărată.
„Căci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat si păcătos, si Fiul Omului Se va rusina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri.” Ascultaţi acestea, toţi credinciosii, si nu vă bizuiţi prea mult pe milostivirea lui Dumnezeu! Cu adevărat, milostivirea lui Dumnezeu se va revărsa asupra hulitorilor nepocăiţi numai în această viaţă, pentru că, la înfricosătoarea Judecată, dreptatea va sta în locul milostivirii. Ascultaţi acestea, toţi credinciosii, în fiecare zi, apropiindu-vă de moartea fără de scăpare: ascultaţi si puneţi acestea în inima si în sufletul vostru. Aceste cuvinte nu au fost rostite de către vrăjmasul vostru, ci de către Prietenul vostru Cel mai mare. Aceleasi buze care i-au iertat pe vrăjmasii Săi, când Se afla pe Cruce, au rostit si aceste cuvinte înfricosătoare, dar drepte. De cel ce se rusinează de Hristos în lumea aceasta, si Hristos Se va rusina la sfârsitul lumii. De cel ce se rusinează de Hristos înaintea păcătosilor, si Hristos Se va rusina înaintea sfinţilor îngeri. De ce te vei mândri, o, omule, dacă Hristos se rusinează de voi? Dacă voi vă rusinaţi de viaţă, aceasta înseamnă că veţi primi strălucire în moarte; dacă vă rusinaţi de adevăr, vă mândriţi cu minciunile; dacă voi vă rusinaţi de milostivire, aflaţi mândrie în facerea de rău; dacă voi vă rusinaţi de dreptate, aflaţi mândrie în nedreptate. Dacă voi vă rusinaţi să suferiţi pe cruce, aceasta înseamnă că aflaţi mândrie în blasfemia idolească; dacă vă rusinaţi de viaţa fără de moarte, aflaţi mândrie în stricăciunea morţii si putreziciunea mormântului! În această situaţie, înaintea cui vă puteţi rusina de Hristos? Este mai bine înaintea omului decât înaintea lui Hristos? Nu; pentru că nu este nimeni mai bun decât Hristos. Aceasta înseamnă că voi vă rusinaţi de Hristos înaintea cuiva mai mic decât Hristos. Te rusinezi de tatăl tău înaintea unui urs, sau se rusinează o fiică de mama ei înaintea vulpii? Atunci, de ce să te rusinezi de Cel mai bun înaintea celui rău, de Preacuratul înaintea celui necurat, de Atotputernicul înaintea celui fără de putere, de Preaînţeleptul înaintea celui prost? De ce să te rusinezi de Domnul cel măreţ înaintea neamului desfrânat si păcătos? Se întâmplă aceasta pentru că neamul acesta joacă într-una înaintea ochilor tăi? Încă puţin, numai puţin, si Domnul va veni întru slavă pe nori de îngeri si neamul acesta va pieri dinaintea tălpilor Sale, întocmai ca pulberea înaintea vântului puternic. Te vei rusina atunci în faţa adevărului, nu de împăratul slavei, ci de tine însuţi, dar atunci rusinea ta nu-ţi va fi de nici un folos. Este mai bine să te rusinezi acum, când rusinea te mai poate ajuta, să te rusinezi de fiecare lucru înaintea lui Hristos, iar nu de Hristos înaintea fiecărui lucru.
De ce spune Domnul: „de Mine si de cuvintele Mele”? Cine se rusinează de Mine înseamnă: cine pune la îndoială Dumnezeirea Mea, si întruparea Mea Dumnezeiască, de către Preasfânta Fecioară, si suferinţele Mele pe Cruce, si Învierea Mea, si cine se rusinează de sărăcia Mea pe pământ si de dragostea Mea pentru păcătosi. Cine se rusinează de „cuvintele Mele” înseamnă: cine pune la îndoială Evanghelia ori nu primeste învăţătura Mea, sau cine răsuceste cuvintele Mele si, prin erezie, aduce neodihnă si vrajbă printre credinciosi, sau cine este înfumurat în faţa descoperirii si învăţăturii Mele, înlocuindu-le cu alte teorii personale, sau cine se ascunde dinadins si păstrează tăcerea despre cuvintele Mele, înaintea tăriei mari si puternice a acestei lumi, se va rusina de Mine si se va înfricosa pentru el. Cuvintele lui Dumnezeu sunt testamentul de-viaţă-dătător pentru lume, asa cum sunt si suferinţele Lui, Trupul si Sângele Lui. Domnul nu desparte de Sine cuvintele Sale, nici nu dă o preţuire mai mare acestora decât Persoanei Sale. Cuvântul Său este de nedespărţit de El. Cuvântul Lui are aceeasi tărie ca si Persoana Lui si de aceea El spune ucenicilor Săi: „Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus” (Ioan 15:3). Prin cuvântul Său, El a curăţit sufletele, a vindecat bolnavii, a alungat duhurile rele si a înviat morţii. Cuvântul Lui este lucrător, curăţitor si de-viaţă-dătător. Atunci, cum poate fi acesta străin, când ni se spune în Evanghelie: „si cuvântul era la Dumnezeu” (Ioan 1:1)?
Domnul numeste acest neam desfrânat în sensul mai larg al cuvântului, ca si vechii prooroci care au nimit mărirea zeilor desfrânare (Iezechiel 23:37). Cine leapădă pe femeia sa si merge după femeia altuia săvârseste adulter si cine se leapădă de Dumnezeul Cel viu si se aprinde de iubire pentru lumea zidită săvârseste de asemenea adulter. Cine se leapădă de credinţa în Domnul, pentru a se încrede în oameni si cine lasă dragostea pentru Dumnezeu si o îndreaptă către oameni si lucruri, acesta săvârseste adulter. Pe scurt, toate păcatele care despart sufletul vostru de Dumnezeu si îl leagă de ceva sau cineva, care este departe de Dumnezeu, se poate numi printr-un termen general – adulter, întrucât toţi poartă semnele bărbatului sau femeii adultere. Atunci, cine se rusinează de Domnul Hristos, Mirele sufletului omului, înaintea unui asemenea neam adulter, este întocmai ca mirele care se rusinează de mireasa sa înaintea oamenilor desfrânaţi. Domnul nu vorbeste despre neam ca fiind numai păcătos, ci adulter si păcătos. De ce? Pentru a-l vădi mai ales ca adulter. Sub cuvîntul „adulter” se înţeleg aici păcatele cele mai grele, cele mai otrăvitoare si păcatele cele de moarte, care adesea întorc omul de pe calea urmării lui Hristos, a tăgăduirii de sine, a crucii sale, a nasterii sale celei din nou.
Dar cercetaţi sfârsitul neobisnuit al pericopei Evanghelice de astăzi: „Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea până nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.” S-ar zice la prima vedere că aceste cuvinte nu au nici o legătură cu cele dinainte. Totusi legătura este limpede si acesta este un sfârsit minunat. Domnul nu-i va lăsa pe credinciosii Săi fără sprijin. Chemându-i să-si ia crucea, să se lepede de sine si de sufletele lor, si înstiinţându-i de pedepsele înfricosătoare dacă se rusinează de El si de cuvintele Sale, Domnul le pune acum în priveliste un curcubeu pe cerurile după furtună. El se grăbeste să vorbească despre răsplată pentru cei care îl ascultă si îl urmează purtându-si crucea. Această răsplată li se va da unora înainte de sfârsitul lumii si de Înfricosătoarea Judecată, chiar înainte de sfârsitul vieţii lor aici pe pământ. Ei nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere. Cât de înţelept este Domnul în propovăduirea Sa! El nu vorbeste niciodată de pedeapsă fără să pomenească de răsplată, nici nu aduce osândire fără lăudare, nici nu duce omul pe calea spinoasă, fără să pomenească de bucuria de la sfârsitul călătoriei, nici nu rosteste ameninţări fără să dea mângâiere. El nu lasă cerurile să rămână acoperite cu nori întunecaţi, fără să arate strălucirea luminoasă a soarelui si frumuseţea curcubeului.
Cine sunt cei care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere? Vorbind ucenicilor Săi si unei mari mulţimi de oameni, Domnul spune: „Sunt unii, din cei ce stau aici”. Atunci, la cine Se gândeste Domnul? Mai întâi la cei care au împlinit poruncile Lui, lepădându-se de sine si luându-si crucea. Aflându-se încă în lumea aceasta, ei vor simţi în ei puterea împărăţiei lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu va pogorî peste ei, pentru a-i curăţi si a-i sfinţi si pentru a le deschide usile tainelor ceresti, asa cum s-a întâmplat mai târziu cu Apostolii si cu Arhidiaconul Ştefan. În ziua de Rusalii, nu au văzut Apostoli Împărăţia lui Dumnezeu întru putere, în clipa în care li s-a dat putere de sus? Iar stefan, fiind plin de Duh Sfânt si privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu (Fapte 7:55). Şi nu a văzut Ioan Evanghelistul Împărăţia lui Dumnezeu înaintea morţii trupesti? Şi Apostolul Pavel nu a fost ridicat în al treilea cer, înainte de a gusta moartea? Dar să lăsăm Apostolii deoparte. Cine stie câţi dintre cei care stăteau si ascultau cuvântul lui Hristos au simţit puterea Duhului Sfânt si au văzut Împărăţia lui Dumnezeu, venind înainte ca ei să părăsească lumea aceasta?
Pe lângă această tălmăcire, unele comentarii asupra Evangheliei, dau acestor cuvinte ale lui Hristos, care s-au citit mai sus, un alt înţeles. Ele socotesc că aceste cuvinte ale Mîntuitorului vorbesc despre cei trei ucenici: Petru, Iacov si Ioan, care L-au văzut pe Domnul schimbându-Se la faţă pe muntele Taborului, îndată după aceasta, când El a vorbit cu Moise si cu Ilie. Fără îndoială că aceasta este o înţelegere corectă, dar nici nu o înlătură pe cealaltă. Cei trei Apostoli au văzut cu adevărat Împărăţia lui Dumnezeu întru putere, pe muntele Tabor, când Domnul Iisus S-a arătat întru slava cea cerească, iar Moise si Ilie s-au arătat din lumea cealaltă, fiecare stând de o parte a Domnului Slavei. Dar nu trebuie să credem că acesta a fost singurul prilej în care oameni muritori au văzut împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere. Această împrejurare de pe Tabor a fost cu adevărat măreaţă, dar ea nu înlătură nenumărate alte situaţii, când oameni muritori au văzut, în această viaţă (desi într-un alt chip), Împărăţia lui Dumnezeu întru putere si slavă.
Dacă dorim cu adevărat, putem si noi vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere si slavă, înainte de a gusta moartea. Împrejurările în care aceasta ni se va descoperi, sunt arătate cu limpezime în Evanghelia de astăzi. Să ne ostenim să ne pierdem sufletul nostru cel vechi, viaţa noastră păcătoasă, si să învăţăm că este mai mare preţ pentru om să-si scape sufletul său, decât să câstige lumea întreagă. Asa ne vom învrednici prin mila lui Dumnezeu, să vedem Împărăţia lui Dumnezeu, întru putere mare si fără de asemănare întru slavă, unde îngerii, dimpreună cu sfinţii, dau slavă Dumnezeului Celui viu, zi si noapte: Tatălui si Fiului si Sfântului Duh – Treimii celei deofiinţă si nedespărţite, acum si pururea si-n vecii vecilor.
Amin.
