4 aprilie 1944. Marțea neagră a Bucureștiului. Când moartea coboară din cer

By Alexandru Mihail On apr. 5, 2024

Autor: Florin Dobrescu

Se vorbește foarte puțin despre acel eveniment nefast din istoria Bucureștiului. Mai ales astăzi, când România este aliată a SUA, în baza unui parteneriat strategic privilegiat și a calității sale de membru NATO. Cu toate acestea, consider că statutul de partener strategic nu ar trebui să obtureze procesul de recuperare a Memoriei. Spun asta pentru că am văzut reacții virulente față de comemorarea acelui bombardament, unii având impresia că readucerea in memoria colectivă a sinistrului eveniment ar atenta cumva la prietenia sau colaborarea României cu partenerii săi strategici. Nimic mai fals. Iar o astfel de abordare cred că este mai degrabă reflexul târziu al unor tare totalitare pe care, fiecare din noi, le putem purta în subconștient, după jumătate de secol de dictatură.
La fel de paradoxală mi se pare situația prin care Bucureștiul găzduiește astăzi două monumente dedicate piloților americani căzuți aici în 1944. Adică exact celor care au bombardat orașul in acele luni, făcând victime civile, în timp ce victimele, care se ridică la 5.524 de morți, nu au nici măcar o placă memorială! Nu cred că în Hiroshima, Varșovia sau Dresda există vreun monument care să omagieze aviatorii care au distrus acele orașe din temelii. Și nu cred că ar fi normal să existe. Cred însă cu tărie că este necesar un monument al aviatorilor români care au apărat atunci Capitala, precum și un memorial al victimelor inocente ale bombardamentelor din 1944. Și lansez aici inițiativa aceasta, care sper că se va concretiza în anii următori. Locul cel mai potrivit ar fi pe terenul astăzi viran, unde atunci, după ziua de aprilie 1944, autoritățile au înhumat cei 2942 de morți rămași în urma bombardamentului din 4 aprilie.
Oricum, 4 aprilie 1944 rămâne în memoria colectivă a bucureștenilor drept cel mai mare dezastru, depășind cutremurul din 1977, când tragedia și starea de spirit generală au determinat o solidaritate umană ieșită din comun.
Primul atac aerian al aliaților asupra Bucureștiului s-a soldat cu o tragedie colosală: aproape 3000 de morți. Deși oficial atacul american a vizat distrugerea sistemului de căi ferate al Gării de Nord, trebuie admis că, în dorința de a atinge sigur obiectivele vizate, aviatorii au lansat covoare de bombe ce au acoperit toate cartierele dimprejurul acestui obiectiv. Era limpede pentru orice minte normală că acest procedeu va lăsa în urmă mii de victime civile. Asta înseamnă crime de război și crime împotriva umanității. Dar la Nurnberg nu au fost judecați decât cei învinși. Învingătorii au rămas nepedepsiți pentru același gen de crime pentru care îi pedepsiseră pe naziști. Vae victis!
Numărul colosal de morți a pus autoritățile locale în situația imposibilă a rezolvării a mii de înhumări, ceea ce a determinat hotărârea înființării ad-hoc, pe un vast teren viran, a unui cimitir care a purtat de atunci numele de Cimitirul „4 Aprilie”. Acesta a fost desființat ulterior, în mod inexplicabil, de autoritățile comuniste.
Bombardamentul de la 4 aprilie 1944 a fost realizat de un efectiv de 313 bombardiere escortate de 119 avioane de vânătoare, având obiectivul de a distruge complexul de căi ferate Gara de Nord.
O coincidență nefastă a fost aceea că atacul a survenit la două ore după ce în Capitală avusese loc, la ora 11, un exercițiu de verificare a dispozitivelor de apărare pasivă. Aceste exerciții agasau deja populația civilă a orașului prin obligația de a se ascunde în adăposturile antiaeriene. Din acest motiv, alarma de la ora 13 a fost efectiv ignorată de majoritatea bucureștenilor, care au rămas pe străzi, devenind astfel victime sigure. Bombele, care aveau o capacitate distructivă uluitoare, au căzut în bună parte peste adăposturile atelierelor CFR, acestea dovedindu-se a fi fost construite precar, fără sisteme de siguranță adecvate, ceea ce a dus la moartea tuturor oamenilor adăpostiți în ele. Mai mult decât atât, în zona Gării de Nord, erau cazați, în acel moment, în vagoane, numeroși refugiați basarabeni care fugiseră din calea Armatei Roșii ce intrase deja în Moldova. Deși Gara de Nord figura ca obiectiv vizat de un eventual atac aerian, este de neînțeles de ce autoritățile române au procedat la cazarea acestora în arealul respectiv. Cert este că, printre victime, un mare număr s-a înregistrat dintre acești nefericiți.
Rapoartele armatei americane au contabilizat distrugerea gării, depoului de locomotive, triajul, uzina de producere a curentului electric, rezervoare de combustibil, clădiri industriale și peste 1000 de vagoane. Însuși americanii au fost îngroziți de proporțiile măcelului, supraevaluat de ei, pe baza unor interpretări aerofotografice eronate. Comandantul suprem al forțelor aeriene aliate din Mediterana, Ira Eaker comunica lui Hap Arnold, comandantul suprem al forțelor aeriene ale SUA: „Atacul nostru a fost sângeros. Am ucis aproape 12.000 de oameni, 6.000 dintre ei fiind refugiați aflați în trenuri, iar ceilalți 6.000 fiind locuitori din jurul căilor ferate”.
Estimările erau supradimensionate, dar numărul victimelor din acea zi a rămas totuși unul colosal: 2.942 de morţi şi 2.416 răniţi!
Rapoartele americane nu erau interesate însă și de pagubele civile. Câteva zile transportul urban al Bucureștilor a fost scos din funcțiune, cetățenii fiind nevoiți să se deplaseze pe jos distanțe foarte mari, iar produse alimentare de bază, precum pâinea, laptele, legumele și fructele au dispărut zile din oraș. Avarierea centralei electrice de la Grozăvești a determinat scoaterea din funcțiune a tramvaielor și a tuturor uzinelor aprovizionate de aceasta. Distrugerea uneia dintre conductele principale de alimentare a orașului cu apă potabilă a blocat activitatea restaurantelor, hotelurilor, brutăriilor, și a privat de aprovizionarea cu apă cartiere întregi. Sălile de spectacol și-au întrerupt complet activitatea.
Operațiunea de evacuare a locuitorilor Capitalei a fost demarată de primăriile de sectoare prin rechiziționarea de căruțe, numeroase familii alegând să părăsească orașul ce devenise ținta atacurilor aeriene americane, care aveau să se prelungească până la 23 august 1944. Bucureștenii, în general femeile casnice și copiii, erau găzduiți de săteni din comunele aflate pe o rază de 10-20 km de Capitală, în baza unor bilete de evacuare emise de autoritățile locale. În București aveau să rămână, obligatoriu, muncitorii și bărbații valizi, care trebuia să asigure funcționarea în bune condiții a orașului.
O serie de mărturii au rămas din acea zi de tristă amintire.
Mihail Sebastian nota: „Ieri după-masă am fost în cartierul Griviţa. De la Gară la Bulevardul Basarab, nici o casă – nici una – n-a scăpat neatinsă. Priveliştea e sfâşietoare. Se mai dezgroapă încă morţi, se mai aud încă vaiete de sub dărâmături. La un colţ de stradă trei femei boceau cu ţipete ascuţite, rupându-şi părul, sfâşiindu-şi hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase puţin dimineaţa şi peste toată mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars. Viziune, atroce, de coşmar. N-am mai fost în pstare să trec dincolo de Basarab – şi m-am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare şi neputinţă.”
Gheorghe Zane notează și el: „se vedea arzând Athénée Palace, fum se ridica din alte părţi ale oraşului. Am ieşit cu Lena din hotel şi cu un sentiment de oroare ne-am îndreptat spre Athénée Palace care tot ardea, flăcări ieşeau de prin fiecare fereastră; ceva mai sus, pe Calea Victoriei, am văzut fumegând hotelul Splendid, aproape complet dărâmat, pe trotuare numai sticlă sfărâmată de la vitrinele magazinelor distruse de suflul bombelor. În spatele Ateneului devastat, mai fumega locul expoziţiei Comitetului de Patronaj. În sus pe Calea Victoriei, pe stânga şi pe dreapta, din loc în loc, clădiri dărâmate. Până în str. Frumoasă, mai toate geamurile făcute fărâme; călcam cu prudenţă şi ocoleam grămezile. Din str. Sf. Voievozi înspre Gara de Nord, bombardamentul făcuse îngrozitoare ravagii. Am văzut un tramvai surprins în mers; conducătorul mort stătea căzut cu pieptul lipit pe comenzi. N-am mers mai departe. (…) Gara de Nord, Gara Basarab Mărfuri, Calea Griviţei grav lovite. Gara de pasageri, la acea oră, două după amiaza, era înţesată de călători, toţi sau aproape toţi refugiaţi din Basarabia şi Moldova. Pribegia lor lua aici sfârşit.”
Ivor Porter descrie imaginile de coșmar: „Gara şi casele ceferiştilor din împrejurimi au fost grav avariate. Trenurile erau înţesate de refugiaţii din Basarabia şi Bucovina, astfel că pierderile de vieţi omeneşti au fost mari.”
Tot Gheorghe Zane concluzionează trist: „Bombardamentul din 4 aprilie şi cele următoare n-au adus, cred, nici un folos militar anglo-americanilor; războiul era decis când ele au început, n-au adus, sigur, nici un folos politic. Opinia publică şi fruntaşii politici aveau la această dată atitudinile fixate. O serie de crime inutile, comise în numele eliberării Europei.”
Aș încheia acest trist excurs istoric, spunând: să ne ierte Dumnezeu și pe noi, că am dat uitării acele victime nevinovate…