Meditaţie la Duminica Ortodoxiei

Prima Duminică a Postului Mare este Duminica Ortodoxiei, adică sărbătoarea biruinţei dreptei credinţe (ortodoxia) împotriva tuturor ereziilor şi rătăcirilor care au asaltat-o vreme de opt veacuri şi îndeosebi sărbătoarea restabilirii cinstirii sfintelor icoane, care s-a făcut la ultimul sinod ecumenic, după mulţi ani de lupte sângeroase împotriva dreptei credinţe.

Biruinţa dreptei credinţe este o împlinire firească a făgă­duinţei Mântuitorului că, nici porţile iadului nu vor putea birui Sfânta Sa Biserică. Toate persecuţiile păgâne şi nedreptăţile ridicate împotriva ei de-a lungul istoriei s-au sfărâmat şi spulberat ca valurile mării de stânca cea neclintită, care este Hristos.

Pentru obştea creştină, care se nevoieşte duhovniceşte în vremea postului, biruinţa dreptei credinţe este o puternică îmbărbătare ca să nu slăbească, ci să ducă lupta cu multă dârzenie, ştiind că cu noi este Dumnezeu şi nimeni nu poate nimic împotriva noastră.

Prăznuirea însă este şi mai luminată, prin marea însemnătate pe care o are cinstirea sfintelor icoane pentru viaţa noastră cea creştinească.

După cum teologhisesc marii Părinţi ai Bisericii, Dumnezeu a luat trup omenesc, ca să facă pe om Dumnezeu, „Cu totul era între cei de jos, şi dintre cei de sus nicicum nu S-a despărţit” (Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos), dând tuturor celor ce cred în numele Lui, putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). Făcându-Se văzut şi pipăit, Mântuitorul poate fi înfăţişat, în icoană, ca un Om. Dar trupul Domnului nu este trupul de păcat al omului, ci trupul sfânt şi îndumnezeit şi nestricăcios al vieţii de după învierea cea de obşte, Hristos fiind pârga învierii noastre. Or, sfinţii, prin credinţă tare, prin împlinirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu, prin nevoinţă şi răbdare s-au ridicat, încă din această viaţă, pe cât este cu putinţă, la asemănarea cu Hristos lăsându-ne spre pildă icoana luminoasă a omului îndumnezeit. Icoana pictată, tocmai acest lucru ne pune înainte. Ea ne înfăţişează deci, nu faţa cea obişnuită a omului, stricăcioasă şi muritoare, ci faţa cea slăvită şi veşnică; nu trupul cel pământesc, ci trupul cel schimbat, trupul cel nou de după înviere. Ea este înfăţişarea omului duhovnicesc, sfinţenia văzută cu ochi trupeşti. Şi fiindcă sfinţii, în viaţa lor pământească, erau plini de Duhul Sfânt, Harul Se odihneşte şi peste icoana lor, aşa cum Se odihneşte şi în sfintele lor moaşte. Astfel, icoana este o prezenţă vie a lui Dumnezeu, „Care este minunat întru Sfinţii Săi”, după făgăduinţa Sa că este cu noi în toate zilele şi pe care o simţim prin auzirea cuvântului făgăduinţei, o gustăm în Sfânta Euharistie şi o venerăm în icoană.

La Acatistul Maicii Domnului auzim: „Bucură-te raza Luminii celei neapuse; bucură-te raza zilei celei de taină”. Ca o rază de lumină din altă lume, icoana este o deschizătură în lumea veacului viitor, prin care vedem pe Dumnezeu cu ochi trupeşti. De aceea, când ne uităm la icoană, ochii nu se opresc la materia din care este făcută – lemnul şi culoarea – ci mintea trece dincolo de ea şi se înalţă la o cunoaştere de taină a celor nevăzute, iar cinstirea adusă icoanei trece la sfântul înfăţişat pe ea şi prin el la Dumnezeu, Izvorul sfinţeniei.

Prin aceasta, icoana are o mare însemnătate pentru mântuirea noastră. Ea este un model pentru noi, ne arată ceea ce trebuie să fim şi noi, sfinţenia pe care trebuie s-o realizăm în viaţa noastră cu ajutorul Harului Sfântului Duh. Şi nu numai model, ci şi povăţuitor duhovnicesc în viaţa creştină şi îndeosebi în viaţa cea de rugăciune, căci sfinţii din icoană, cu toate simţirile trupeşti surde şi mute faţă de lumea din afară, sunt întruchipări ale rugăciunii şi icoana însăşi este rugăciune. Apoi, harul care sălăşluieşte în icoană nu este nelucrător, el se împărtăşeşte şi credincioşilor care se închină la ele, tămăduieşte neputinţele sufleteşti şi trupeşti şi este acoperământ puternic împotriva bântuielilor vrăjmaşe.

În săptămâna întâia din post şi noi ne-am luptat cu puterile vrăjmaşe, ne-am curăţit sufletul şi trupul prin pocăinţă, osteneli, rugăciuni şi lacrimi şi prin împărtăşirea cu Dumnezeieştile Taine, ca să reînnoim în noi icoana omului duhovnicesc. În ce mă­sură am reuşit să facem acest lucru?

Prăznuirea sfintelor icoane ne pune în faţă modelul împlinit deja de sfinţi, ca să putem face asemănarea între ceea ce suntem şi ceea ce trebuie să fim. Văzând însă asemănarea noastră cu modelul, suntem plecaţi spre smerenie şi îmboldiţi să tindem spre el, ca să ne înmulţim ostenelile şi să ne curăţim mai cu dinadinsul în postul ce urmează şi până la sfârşitul vieţii; „să dăm sânge şi să luăm duh”, cum spun Sf. Părinţi, ca să ne învrednicim de viaţa cea fericită a sfinţilor.

Spre aceasta avem şi ajutoare: Harul dumnezeiesc, rugăciunile sfinţilor şi sfintele lor icoane. Prin cinstirea şi sărutarea lor cu evlavie, ne împărtăşim şi noi de harul sfântului înfăţişat în icoană şi căpătăm putere şi întărire în lupta ce trebuie dusă mai departe.

Interesul pe care îl arată aşa de mult lumea de azi pentru icoanele vechi, are un adânc înţeles. Omul are nevoie de pilde vii de sfinţenie şi ele sunt tot mai rare. Pe de altă parte, pictorii au pierdut meşteşugul adevăratelor icoane şi pictează oameni pământeşti şi nu sfinţi, nu oameni împliniţi după asemănarea lui Dumnezeu. Aceste aşa-zise icoane însă, nu potolesc setea sufletului, aşa cum o apă pictată nu potoleşte setea cea trupească.

De aici interesul pentru adevăratele icoane, icoanele vechi, rod al evlaviei şi credinţei celor ce le-au zugrăvit şi al celor ce s-au sfinţit şi înduhovnicit cu ajutorul lor.

(Protosinghel Petroniu Tănase, Uşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului, Editura Doxologia, Iaşi, 2012

sursa :Doxologia