Spune Ion Gavrilă Ogoranu: virusul trădării e în unii dintre noi, ca virusul turbării, chiar dacă nu se manifestă.
E mai „ușor”, totuși, să Îl trădăm pe Iisus prin păcat (acesta fiindu-ne consubstanțial și, orice ar spune unii, și moștenit, prin slăbiciunea trupului unit cu un singur anumit suflet, căci Dumnezeu nu trimite un suflet la întâmplare)… Sigur, El vrea să ne învețe să ne iubim cu adevărat, cunoscându-ne pe noi înșine așa cum suntem cu adevărat, iar apoi luptând pentru a deveni ceea ce suntem cu adevărat: chipul lui Dumnezeu. Căci ce e pe lângă e minciună și amăgire. Dar pentru asta, și nu cred că e mult spus, ar trebui să devenim aproape sfinți…
Deci ne trădăm condiția de fiii lui Dumnezeu prin păcat, dar totuși avem o limită mai clară când e să îl trădăm pe altul, pe semenul nostru. Așa ni se pare probabil unora, care am avut o educație spirituală. Nu îi voi spune doar educație creștină pentru că, de exemplu, generația mea nu a avut-o, majoritatea fiind copiii ”epocii de aur”și autoeducându-ne, mult mai târziu, cum am putut; azi, deseori copii noștri se revoltă împotriva unui mod de viață cât de cât creștin, căci plăcerile și comoditățile lumii contemporane li se par mult mai normale decât asceza și renunțarea.
Dar pentru alții… un beneficiu cât de mărunt, o funcție, ”liniștea” personală, ”imaginea” , poziția socială, valorează mai mult decât un ideal comun, decât Adevărul. O formă de trădare foarte perfidă care a însângerat sufletele acelor puțini care i-au urmat, cum au putut, pe Ion Gavrilă Ogoranu, pe Căpitan, pe toți ceilalți… Nu că ar deține acești puțini adevărul absolut, dar aceștia, în marea închisoare care e lumea de azi, se luptă să supraviețuiască sub loviturile binevoitoare ale celor care vin să le dea o sărutare…
Putem noi să îi condamnăm? Putem măcar să îi arătăm cu degetul? Putem măcar să le spunem numele?! Nu. Hotărât nu. Nici nu au un nume…
Dar putem să îi plângem. Aceasta e răzbunarea noastră.
Autor: Unul dintre noi
