12 martie 1990. Proclamația de la Timișoara. Lustrația – șansa ratată a României.

Era o zi de luni, ploioasă și rece, așa cum în general sunt zilele din preajma jumătății lui Mărțișor. Era 12 martie 1990 și în Piața Operei din Timișoara continua manifestația începută cu o zi înainte, duminică. Zeci de mii de timișoreni se adunaseră să protesteze împotriva conservării și perpetuării structurilor comuniste camuflate grotesc sub faldurile Frontului Salvării Naționale.

Ion Iliescu devenise simbolul remanenței comuniștilor la controlul tuturor nivelelor de putere, simbolul încremenirii României în paradigma comunistă, al contrarevoluției. Recuperând cea mai mare parte a structurilor fostei Securități, care îi deveniseră credincioase în schimbul impunității, și înglobând in integrum în rețeaua FSN eșaloanele secunde ale organismului fostului Partid Comunist Român, noul președinte și anturajul său impuneau României o ruptură față de foaia de parcurs urmată de toate celelalte țări est-europene, păstrând-o în sfera de influență sovietică și propunând un sistem politic de inspirație gorbaciovistă, denumit abil de Iliescu „democrație originală”.

Manifestații de genul celei din 28 ianuarie, de la București, sau din 12 martie, de la Timișoara, erau semnalele prin care opoziția anticomunistă – grupată din instinct în jurul partidelor istorice și a ideii monarhice – demascau acest complot împotriva democrației și deturnarea Rezvoluției în favoarea structurilor fostului regim.

Sub sloganul „Jos Comunismul!”, în cadrul protestului din 12 martie 1990, zeci de mii de timișoreni, rezistând în ploaie, au primit cu entuziasm Proclamația de la Timișoara, citită din balconul Operei, într-un loc cu semnificații profunde pentru mișcarea anticomunistă din Decembrie 1989.

Constituită sub forma a 13 puncte la inițiativa lui George Șerban, devenit mai târziu deputat PNȚCD, Proclamația de  la Timișoara consfințea faptul că Revoluția din 16-22 Decembrie 1989 avusese un caracter anticomunist și nu doar anticeaușist, așa cum încercau să acrediteze reprezentanții nomenclaturii comuniste camuflați în oficiali ai FSN.

Cel mai cunoscut punct al acestei proclamații a fost punctul 8, care practic reprezenta un demers de lustrație în viața politică a României, cerând ca „legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate”, „prezența lor în viața politică a țării” fiind considerată drept „principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor” din societate. De asemenea, era cerută amendarea legii electorale printr-o prevedere care „să in­terzică foștilor activiști comuniști, candidatura la funcția de președinte al țării”, făcându-se o distincție clară între calitatea de membru de partid, inofensivă, și aceea de activist, considerată nocivă.

Punctul 8 de la Timișoara a devenit principala revendicare în numele căreia s-a protestat în stradă până în iunie 1990, când represiunea neocomunistă a înecat în sânge fenomenul civic al Pieței Universității, readucând pentru mulți ani România în conul de umbră al Europei.

Întregul marasm fără orizont, mlaștina fetidă în care ne zbatem astăzi, fără perspective de regenerare socială și de soluții politice, se află în ratarea acestui important demers care era Lustratia, indispensabil oricărei societăți ieșite dintr-o lungă perioadă de totalitarism.

Florin Dobrescu