“Părintele Marcu este cel mai sfînt dintre sfinţii Sihăstriei”. (Arhimandrit Justin Pârvu)
Eu am fost legionar, dar sînt călugăr, părinţilor, dincolo de orice fel de măsură, dincolo de orice. Şi n‑aveam alt ideal decît de a ne hărăzi Dumnezeu fericirea să murim pentru scînteia de Adevăr ce ştim că o avem în noi, pentru a cărui apărare vom intra în încleştare cu stăpînitoarele puteri ale‑ntunericului, pe viaţă şi pe moarte. Asta‑i deviza mea. În sfîrşit, m‑au legat la ochi şi m‑au băgat într‑o cameră înaltă de vreo cinci metri, atîta de mare că n‑aveai loc să te mişti, şi mai era şi un scaun acolo care încurca spaţiul. Eram în rasă, m‑am culcat pe cimentul ăla, jos, că pe scaun nu puteam dormi. Şi noaptea aud o… (Părintele Arsenie ciocăne uşurel în masă). „Cine e?” Era Părintele Marcu, luat şi el. Cînd l‑am auzit!… (Părintele rîde) Era într‑o chilie de un metru pătrat, ca şi mine. Părinţilor, nu vă daţi seama, vorbesc psihologic: ce înseamnă, în suferinţă, să vezi pe cineva care e de‑al tău? Cînd spune acolo Sfîntul Macarie cel Mare, cu – căpăţîna aia de mort, dacă v‑amintiţi –: „Unde eşti popo, în iad? Şi ce bucurii aveţi?” „Avem bucurie cînd te rogi tu pentru Egipt”. Auzi? Proscomidia!… Te rogi pentru tot neamul, pentru tot oraşul, pentru toată lumea pămîntească. „Şi ce bucurii aveţi atunci?” „Ne vedem feţele unul la altul, asta‑i singura bucurie pe care o avem!”
Părinţilor, nu trebuie să neglijăm lucrurile acestea, domnule, trebuie să trecem de adevărat la trăire, domnule!
Ei, şi cînd l‑am auzit, m‑am bucurat foarte mult. Eu îl ştiu: a fost un mare trăitor, să ştiţi… I se zicea „Fachirul”. Domnule, dacă‑i smulgea unghia nu scotea o vorbă. Zicea: „I‑am făcut praf pe toţi securiştii”.
– Mergem mîine pe la dînsul.
P.A.: – Merg, sigur că da. M‑a rugat foarte mult, săracu’, să mă duc pînă la el, iar eu nu puteam să vin… Nu pot să plec, părinţilor, sînt un om de răspundere. Liturghie, şi multe altele…
Ne‑au legat la ochi, dimineaţa, şi ne‑au dus, părinţilor, pînă la Bucureşti legaţi la ochi, tocmai de la Suceava. Începusem să văd prin legătură. Vă daţi seama, răbdam. Şi eu, şi părintele.
Au oprit într‑un loc unde ne‑au dat jos să ne facem treburile. Şi vă închipuiţi cum este legat la ochi… A fost acolo şi o femeie, o nemţoaică bătrînă, în camionul ăla, ce‑o fi fost ăla, care ţipa că face pe ea. Şi pînă la urmă a făcut pe ea, acolo, în maşină. În sfîrşit chestii de‑astea.
– Şi v‑au condamnat la Bucureşti, imediat?
P.A.: – Părinte Ioanichie, a durat 90 de zile ancheta. A fost cea mai scîrboasă perioadă. Te omorau şi te băteau, numai să zici ca ei. „Nu zic, domnule, nu zic! Taie‑mi capul, şi nu zic! Nu sînt vinovat de chestia asta; nu ştiu de cutare; nu ştiu de cutare”. Bineînţeles, că apăram anumite lucruri. Şi, în sfîrşit, pînă la urmă, au găsit: cu «Rugul Aprins». Că eu am fost la Antim, unde se făceau sîmbătă seara întruniri cu oameni de înaltă trăire. În particular: Vasile Voiculescu, marele poet Vasile Voiculescu… L‑am spovedit în închisoare. Ne‑am întîlnit şi am stat împreună. Stăniloae, Benedict, o serie întreagă de inşi, Petroniu, mulţi… Şi au găsit hiba: «Rugul Aprins». Dar să vă spun o scenă: anchetatorul meu mă întreabă: „Ce‑mi spui de «Rugul Aprins»?” Găsiseră ei că noi făceam acolo propagandă, şi că ne organizam împotriva lor. Ori noi făceam întîlniri duhovniceşti.
Duminică seara, Antimul. Pentru că în Bucureşti exista un oarecare ins, care trecuse de la ortodoxie la catolicism, şi făcea o propagandă nemaipomenită, şi vorbea numai în franţuzeşte. Vă daţi seama, protipendada intelectuală a Bucureştiului se ducea la el. Iar el era catolic. Era împuternicit de Papă ca şef al sud‑estului Europei. Şi s‑a născut Antimul, cu o serie întreagă de aşi nemaipomeniţi, astfel că începuse să vină studenţimea la noi, şi contracaram mişcarea catolică. Pe mine, mă iertaţi că vă spun, m‑a călugărit la Antim. Deci a fost acolo toată intelectualitatea aceea duhovnicească, oamenii aceia care au luat parte la o călugărie adevărată. Iar ei mă numeau pe mine „omul lui Dumnezeu”. Dar eu îmi vedeam de treaba mea.
Din Revista Scara, nr. 7, 2001:
Mai întîi de toate cu părintele Marcu (Costică Dumitrescu) ne‑am cunoscut în luptă. Ne‑am împrietenit; ne‑am împrietenit pentru că eram cu mare plăcere într‑o jertfire, în jertfă, în luptă, care ne cerea cu orice chip sînge. Era mai mărişor decît mine cu vreo 2‑3 ani însă în luptă, în încordarea aceasta a inimii pentru ideal nu mai contează vîrsta. Contează mişcarea, eroismul, contează poziţia.
A fost foarte rezistent în suferinţe. I se spunea Fachirul, nume pe care Securitatea de pe vremea aceea, în timpul lui Carol al II‑lea, i l‑a dat, pentru că suferind, suferea cu o răbdare nemaipomenită, fără vaiete.
Ne‑am încurajat încontinuu; prin închisori întîlnindu‑ne foarte rar pentru că eram izolaţi. Eu eram la Zarcă, el la fel; mai puteam comunica cîte ceva prin morse, prin perete. Am avut cea mai frumoasă părere de om de jertfă despre Părintele Marcu faţă de mulţi cu care eram obligaţi să ne întîlnim, să trăim, să plănuim. Nu era vorba de o negustorie în luptă. Nu era vorba de scopuri. Se jertfea fără discuţie, avînd în vedere marile idealuri ale omului, ale neamului, ale neamului nostru.
Eram foarte ataşaţi de numele acesta de neam. Chiar şi Căpitanul făcea foarte mult caz că neamurile vor veni toate la Judecată. Am avut o ocazie să asist la o discuţie de oameni trăitori, legionari, în afară de închisoare. Ne spuneau ei de unde ştie Căpitanul despre neamuri. Intr‑adevăr, se spune în multe părţi că neamurile vor veni la Judecată şi vor fi judecate neamurile şi inşii. Deci părintele Marcu nu era un om care să fi făcut, repet, negustorie cu lupta lui.
Am plecat la mănăstire dintr‑o nebunie pentru Hristos. M‑am călugărit cu multă rîvnă, că dacă nebunia pentru Hristos nu există, nu poţi să rezişti. Aici te pierzi ca să te poţi regăsi, în poziţie îngerească. Nu la multă vreme a venit la mănăstire şi Părintele Marcu la Slatina. Pe mine m‑au arestat la Slatina, mănăstirea ctitorită de Alexandru Lăpuşneanu. M‑au luat din biserică, unde slujeam, la două noaptea, şi m‑au dus la Miliţia din Suceava. L‑am auzit într‑o celulă alăturată pe Părintele Marcu, era şi el arestat.
Părintele Marcu a fost arestat pentru trecutul său legionar, eu însă am fost judecat pentru că fac parte din Rugul Aprins cît şi din Garda de Fier. M‑au condamnat 40 de ani să fie siguri că acolo voi zace în veci. Fără discuţie, s‑a observat că ne‑a apărat Dumnezeu grozav, deşi noi din partea duşmanilor eram mereu pe listele lor negre.
L‑am vizitat ca monah, pentru că era foarte hotărît pentru Hristos; era într‑o chilie alături de Părintele Cleopa, dar nu se putea mărturisi la el, pentru că Părintele Cleopa se temea.
M‑a chemat printr‑o scrisoare să vin să‑l mărturisesc, şi m‑am dus sute de kilometri, de la Techirghiol. Avea ceva tainic, nu era vinovat, el conta că ar fi făcut parte dintr‑o echipă atunci cînd a fost omorît Armand Călinescu; a fost şi el invitat, dar nu a primit să facă parte din echipa respectivă, el contînd în lumea legionarilor de mare ţinută ca un om de jertfă. Noi doream o jertfă interioară continuă. Nu a fost vinovat. Mi‑a spus că s‑a discutat că aş fi făcut şi eu parte, dar nu e adevărat.
Eu i‑am spus: fii liniştit, nu‑i nimic, prigoanele nu s‑au terminat, pentru că cine fuge de prigoană fuge de Dumnezeu, cum spune Sfîntul Teodor Studitul. Şi Biserica are încă nevoie de prigoane.
Îl pomenesc cu mare drag, cu trăire, cu odihnă, a fost monah simplu. Mergea încovoiat cu un mic baston, şi se ocupa de stupii mănăstirii Sihăstria.
Îmi amintesc că ieşind de la părintele din chilie, pe un coridor m‑a întrebat cineva despre Mişcarea Legionară, ce este. I‑am spus: n‑ai să pricepi, dar un lucru trebuie să înţelegi şi să te temi: patronul Mişcării Legionare este Arhanghelul Mihail şi i‑am spus troparul: „Unde umbrează darul tău Mihaile Arhanghele, de acolo se teme toată lucrarea diavolului, că nu suferă să rămînă lîngă lumina ta lucifer, care a căzut din cer. De aceea ne rugăm ţie: săgeţile lui cele de foc îndreptate cu vicleşug împotriva noastră stinge‑le prin mijlocirea ta, vrednicule de laudă Mihaile Arhanghele.” Asta era Garda de Fier, i‑am spus.
Ultima dată m‑am întîlnit cu el la Aiud pe un coridor. Ne‑au scos din celule pentru o conferinţă. Au început să vorbească tot dintre ai noştri, pervertiţi, în cadrul reeducărilor. Era o sală mare, şi eu m‑am ridicat în mijloc şi le‑am spus: ce vorbiţi voi, ce ştiţi voi despre Evul Mediu, Evul Mediu a fost teocentrist a pus pe Dumnezeu în frunte – m‑am repezit la ei – pentru nişte papi nenorociţi acuzaţi Biserica Lui Hristos şi virtuţile creştine. Aşa s‑a terminat conferinţa şi m‑am întîlnit cu părintele Marcu pe un coridor şi i‑am spus: „Ai grijă de tine, nu te lăsa”. Dar el a înţeles să aibă pururi grijă – să nu trădeze. I‑am spus că nu mă refer la trădare, ar fi fost o jignire pentru el, ci să aibă grijă de el, să nu postească aspru, dacă găseşte o bucată de pîine să o mănînce.
Nu aveai ce să cedezi, nu ne jucam cu viaţa. Aici la Aiud nu se mai punea problema Mişcării Legionare, vroiau să ne dărîme complet din credinţa în Hristos. Acesta a fost obiectivul lor mai înalt decît celălalt.
Arhimandrit Arsenie Papacioc
*
ΝΟΤĂ : În fotografie sunt Părintele Marcu Dumitru şi Gheorghe Dragon, de la ale cărui degete lipsesc toate unghiile – smulse de torţionarii bolşevici după luni de zile de alte metode de tortură. Iată o altă dovada fizică incontestabilă a păstrării credinţei prin mucenicie.
sursa: Mănăstirea Petru Vodă
