† 29 ianuarie 2017
Lângă oamenii sfinţi, lângă bineplăcuţii Domnului ne este întodeuna bine, şi simţim cum harul pe care-l au se revarsă şi asupra noastră. Fără să ne spună nimic. Cuvintele lor sunt însuflate de Dumnezeu şi ne pătrund până în adâncul inimii, încât se trezeşte în noi dorinţa de a ne schimba, de a pune început bun, de a căuta ca măcar în parte să-i urmăm.
Părintele Proclu a fost un mare dar al Celui de Sus, pentru noi, cei atât de puţin credincioşi. A fost asemănat cu sfinţi faţă de care neamul nostru are o evlavie deosebită: Sfântul Paisie Aghioritul, Sfântul Siluan Athonitul, Sfântul Serafim din Sarov. Cred că de la fiecare a luat câte ceva. Şi, pentu că cea mai mare virtute este considerată dragostea I Corinteni 13:13, pot spune că Părintele era o mare de dragoste. Valurile acestei mări se revărsau asupra ta de cum îi păşeai pragul chiliei, încât doreai să devii, şi tu, o mare de dragoste…
Maica Maria Vulcu, stareţa Mănăstirii Sfântul Vasilie cel Mare din Someşul Cald
„Doamne, eu stau chiar în faţa unui sfânt!”
Am ajuns pentru prima oară la Părintele Proclu în Săptămâna Luminată a anului 2015. Auzisem înainte că ar avea viață sfântă, dar pe drum mă tot gândeam: „Oare chiar aşa să fie părintele ăsta?…”. În timp ce ne apropiam de locul unde era părintele, mă tot rugam, că aveam nişte frământări, şi-mi ziceam: „Doamne, mă duc la părintele să-mi răspundă la problemele astea. Părintele, dacă e sfânt, cred că-mi ştie frământările!”. Am început să am o conversaţie cu părintele înainte să-l cunosc, cu toate că eram aşa şi-aşa, adică credeam că părintele ar fi un om deosebit, dar mă şi îndoiam, pentru că nu-l cunoscusem, nu-i simţisem duhul. M-am dus să mă lămuresc la faţa locului.
Am ajuns acolo cu măicuţele; pe uşă era afişul acela în care zicea că părintele e bătrân şi nu primeşte. Mi-am zis: „Să nu fi venit degeaba!”. Ne-am dus la sora dânsului, maica Filofteia, şi ne-a deschis. M-a impresionat foarte mult. Mă aşteptam să găsesc alt mediu – mă refer la locuinţa părintelui, unde primea oamenii. Era atât de smerită şi de simplă locuinţa, că m-a dat gata. După ce-am intrat acolo, ne-a binecuvântat pe fiecare, şi pe loc mi-am dat seama că părintele are ceva deosebit. Eu, fiind maică stareţă, ştiam problemele fiecărei măicuţe, şi cele mai de suprafaţă, şi cele mai adânci. Părintele Proclu, în timp ce binecuvânta, la fiecare măicuţă îi spunea nişte lucruri care i se potriveau foarte mult cu problemele personale. Nu ştiu cât au priceput ele, dar eu imediat am înţeles mesajul părintelui şi pentru mine, şi pentru toată obştea, pentru că mesajul se plia foarte bine pe problema fiecăruia.
Ne-am aşezat în genunchi în jurul părintelui Proclu, şi părintele duhovnic a început să-i pună întrebări legate de Biserică. Îi dădea răspunsuri, dar, dincolo de răspunsuri, transmitea nişte mesaje foarte pline de duh şi de esenţă.
Eu m-am pus într-un colţ şi priveam icoanele. Am început să mă rog şi n-am mai ascultat întrebările adresate părintelui. Am început să mă concentrez pe problemele mele, că mi-am dat seama că, într-adevăr, ceea ce mi se spusese era adevărat, părintele Proclu nu-i un om oarecare, e plin de Duh Sfânt. În timp ce priveam icoanele, am avut senzația că parcă toate icoanele de-acolo aveau ceva special. Părintele avea nişte ochi albaştri şi, când te privea, transmitea ceva prin ei, o bucurie, o stare de bine…
Se uita la fiecare în parte şi mai zicea câte ceva, mai ales păţanii din viaţa lui, dar în păţaniile astea parcă avea un mesaj pentru mine, adică prin păţaniile lui primeam un mesaj de povăţuire pentru mine ca stareţă, dar şi ca om. Simţeam că-mi dă răspunsuri.
Mi-au venit lacrimile fără să vreau atunci, lacrimi pe care nu puteam să le controlez. Le-am simţit dintr-odată şi nu ştiam cum să le ascund…
„Mă, copila mea…”
I-am lăsat pe fiecare să spună ce avea pe suflet, iar părintele le-a răspuns la fiecare. Ne-a binecuvântat şi am venit cu rugămintea să rămân cinci minute cu părintele, pentru că aveam nişte frământări, treceam printr-o perioadă foarte grea, în care am avut nişte încercări grele. Eram acuzată de nişte lucruri într-o situaţie, iar eu mi-am urmat glasul conştiinţei. În momentul în care am rămas cu părintele, nu puteam să vorbesc, pentru că-mi venea să plâng fără să vreau. N-am apucat să-i spun părintelui problema mea, n-am apucat să deschid bine gura, şi părintele mi-a și răspuns la întrebare. Îmi cunoştea problema. Mi-a spus: „Acuzaţiile care ţi s-au adus nu sunt adevărate şi, în situaţia respectivă, e bine că ai ascultat glasul conştiinţei”. Apoi mi-a luat capul în mâinile dânsului şi a zis: „Mă, copila mea…” – şi a început să facă rugăciunea. Avea evlavie foarte mare la Maica Domnului, pentru că atunci când zicea „Măicuţa Domnului…” avea o fierbinţeală în glas, că te pătrundea din cap până-n picioare. Mi-a prins capul în mâinile dânsului şi a început rugăciunea către Maica Domnului, pe urmă către Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil.
Nu mai ştiu ce rugăciuni a rostit, dar eu, la un moment dat, am simţit nevoia să mă mărturisesc, pentru că mă vedeam atât de păcătoasă… Mi s-a limpezit extraordinar mintea, am simţit o lumină, o claritate a gândurilor şi, fără să vreau, spontan, am simţit nevoia să mărturisesc: „Da, părinte, dar eu sunt păcătoasă…” – şi-am început să înşir ce-am făcut de mică, am început să-i spun toate păcatele şi greşelile din viaţa mea, încă din copilărie. În timp ce eu ziceam că sunt aşa şi aşa, dânsul mai profund se ruga. Îmi curgeau lacrimile fără să vreau.
- Ştii, eu nu sunt preot. Numai preoţii spovedesc. Nu trebuie să-mi zici mie, mi-a spus Părintele.
- Părinte, e ceva ce nu pot controla. Nu ştiu dacă vine de la mine, dar aşa simt nevoia să zic.
Dânsul se ruga tot mai profund. La un moment dat, simţeam că încep să mă uşurez şi la propriu, şi la figurat, adică trupul mi se uşura, nici nu-mi mai simţeam trupul, iar sufletul era la fel, uşor… Simţeam uşurare şi, dintr-odată, în loc de întristarea şi gândurile acelea, am simţit că intră ceva, ca un vânt lin în mine, că mă pătrundea de sus până jos şi-mi aduce bucurie, fără să vreau. Lacrimile au început să se usuce, şi atunci mi-am dat seama: „Doamne, aici e o minune! Eu stau chiar în faţa unui sfânt!”. Nu-mi venea să cred, pentru că se întâmplau lucruri pe care eu nu le-am mai trăit în viaţa mea, simţeam fizic lucruri pe care nu le-am mai simţit niciodată. Când te împărtăşeşti ai o stare de uşurare, de bine, de bucurie. Aşa simţeam eu, starea asta pătrundea în tot trupul meu şi nu mi l-am mai simţit.
„Doamne, nu ştiu ce să fac cu harul pe care mi L-ai dat…”
Mi-am zis: „Doamne, eu stau lângă un sfânt şi nu ştiu cum să reacţionez, nu ştiu ce trebuie să fac, nu ştiu să mă smeresc, nu ştiu să fac nimic…”. Părintele continua cu rugăciunea, eu stăteam cu capul plecat. La un moment dat îmi ridică bărbia, şi eram ca la cosmetician: „Stai-stai”, zice, „că mai am puţin”. Cumva parcă-mi curăţa rănile de pe mine. Îmi dădea cu mâna pe obraz şi zicea: „Mai am puţin aici, parcă mai e…”. În momentul când mi-a ridicat capul şi i-am văzut faţa, avea o lumină foarte mare pe faţă, şi lumina aia a venit înspre mine, dar simţeam după aceea că şi din mine ieşea o lumină spre el. Era o stare pe care foarte greu o poţi descrie în cuvinte. Îmi pare rău că nu am scris-o atunci. Era ca o beţie a Duhului Sfânt, era ceva nepământesc… Părintele nu cred că mai era pe pământ, cumva aşa l-am simţit, dar şi pe mine m-a furat starea aceea. La un moment dat parcă am auzit undeva, departe, o gălăgie, şi a zis părintele:
– Daʼ tu rămâi aici?
Cumva părintele aşa s-a afundat în rugăciune, că am uitat amândoi noţiunea timpului.
– Nu, eu am venit cu părintele şi cu maicile.
– Cu ele ai venit? Păi, oare nu te aşteaptă?
– Nu ştiu, dar nu-mi mai vine să plec de-aici.
Aşa era o bucurie şi o stare de bine, că nu poţi să o transpui în cuvinte. Mai târziu mi-am dat seama că undeva am citit despre lucrurile acestea în viaţa Sfântului Serafim de Sarov, la întâlnirea cu ucenicul său, Motovilov.
Părintele mi-a spus:
– Du-te, că o să mai vii la mine.
– Părinte, dar eu nu mai pot să plec de-aici, parcă n-aş mai pleca…
Cum zicea apostolul: „Doamne, bine este să fim aici, să facem trei colibe…”.
A venit sora părintelui, că-l aştepta cineva, şi atunci a trebuit să plec. Am mers la maşină, unde erau părintele şi maicile. Părintele era un pic supărat:
– Bine, maică, ai zis că stai cinci-zece minute, dar sfinţia ta ai uitat! Ce-ai avut atâtea de povestit?
– Cum?
– Păi, uite, a trecut o oră, ba chiar două!
– Nu-i adevărat, am răspuns eu.
– Îţi arăt cât e ceasul.
– Nu-i adevărat, părinte, eu zece minute am stat!
– Maică, uită-te la ceas, aproape două ore ai stat!
N-am mai zis nimic, că mi-am dat seama că a fost ceva de la Dumnezeu şi că a fost o lucrare a Duhului Sfânt cu mine. Aşa se întâmplă când stai de vorbă cu sfinţii: nu mai ai noţiunea timpului. Când am ieşit şi natura era transformată, şi oamenii din jurul meu… S-a întâmplat o minune atunci. Am tăcut chitic şi n-am mai zis nimic, am intrat în maşină.
Dacă tot am ajuns în Moldova, ne-am făcut un traseu mai lung, şi de la părintele Proclu ne-am dus la Sfânta Cuvioasa Parascheva de la Iaşi. Eu eram plină de duhul rugăciunii părintelui. Nu ştiam cum să mă comport. Îmi ziceam: „Doamne, îmi dai, dar eu nu ştiu ce să fac cu harul ăsta pe care mi L-ai dat…”. Îmi era frică să mă gândesc, dar nici nu mai aveam gânduri, nu mai aveam gânduri rele la adresa nimănui, parcă nu mai eram pe pământ. Îmi era frică de starea asta, pentru că nu ştiam cum s-o gestionez, nu ştiam ce să fac cu ea.
„După ce a murit, eu l-am simţit ca fiind viu”
Am ajuns la Cuvioasa şi, fiind dimineaţă, m-am dus să iau agheasmă. A venit acolo un om, părea a fi ca un nebun, a venit şi mi-a spus aşa: „Dumnezeu acum ţi-a arătat calea. Să nu te mai întorci la calea de la care ai plecat!”. Ce mi-a zis omul ăla am simţit că e de la Dumnezeu. Mi-a dat o icoană cu Răstignirea de pe Golgota, unde Maica Domnului stă cu capul plecat şi parcă plânge. Zice: „Dumnezeu şi-a făcut milă cu tine, ţi-a dat să cunoşti veşnicia. De-acum înainte să păstrezi mereu viu lucrul ăsta, adică să urmezi exemplul Maicii Domnului, să stai smerită şi supusă sub crucea pe care ţi-o dă Dumnezeu”.
Starea aceea nu m-a părăsit o lună de zile. Am venit acasă şi, timp de-o săptămână, mi-au dispărut necesităţile fizice: nu mai aveam senzaţia de foame, de sete, de somn. Luam câte un pic, ca să mă vadă ceilalţi. Cuvintele rugăciunii, şi mai ales cele de la Sfânta Liturghie le pricepeam altfel. Totul era plin de Duh… numai Duhul Sfânt putea să fie aşa. Starea a durat până în momentul când am spus unui părinte că am fost la părintele Proclu şi cum m-am simţit. Părintele respectiv mi-a spus: „Maică, eşti în înşelare, părintele e un înşelat! Asta e ispită din ce-mi spui tu!”. Şi atunci m-am contrazis cu persoana respectivă, m-am întristat, am încercat să-i iau apărarea părintelui Proclu: „Nu cred, nu cred lucrul ăsta! Eu simt că toată lucrarea a fost de la Duhul Sfânt şi nu e nici o înşelare!”. Din momentul ăla în care m-am contrazis cu persoana respectivă s-a dus toată bucuria, s-a dus tot.
Am rămas cu un dor după părintele. L-am mai văzut după aceea de câteva ori, dar doar la prima întâlnire am trăit acea stare. Perioada aceea a fost destul de grea, foarte grea, şi cred că Dumnezeu m-a încurajat, prin părintele Proclu, să nu cad în deznădejde.
De fiecare dată când ajungeam la dânsul făcea rugăciuni şi simţeam harul, însă la măsura aceea nu am mai ajuns. Dar eram într-o legătură permanentă. Din momentul în care l-am cunoscut pe părintele, am simţit o călăuzire a părintelui, o ocrotire…
În perioada după ce a murit eu l-am simţit ca fiind viu. Îmi veneau lacrimi atunci când a murit, în acele trei zile până la înmormântare, dar nu erau lacrimi ca după un mort oarecare. Simţeam că e cu noi acolo, la Sfânta Liturghie, la rugăciune. Îl simt ca înainte, poate şi mai bine, cu mai multă putere în faţa lui Dumnezeu, el fiind acum mai aproape de Dumnezeu.
Interviuri realizate de
Mihaela Raluca Tănăseanu
Din cartea „Părintele Proclu – file de Pateric”
Articolul integral poate fi citit în numărul din ianuarie 2018 al revistei „Familia ortodoxă”
[…] Link: https://www.buciumul.ro/2019/01/29/parintele-proclu-o-mare-de-dragoste/ […]