DUMINICA după BOTEZUL DOMNULUI: DESPRE LUMINA ADUSĂ DE HRISTOS FAȚĂ CU MINCIUNA SINCRETISMULUI, GLOBALIZĂRII ȘI RELATIVISMULUI RELIGIOS

AVEM ACELAȘI DUMNEZEU CU NECREȘTINII?
TOATE RELIGIILE SUNT EGALE ȘI DUC CĂTRE ACELAȘI SCOP?

Predica Pr. Mihai-Andrei Aldea la DUMINICA DUPĂ BOTEZUL DOMNULUI (9 ianuarie 2011):

“Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare…”

“Iubiţi credincioşi, iată, după duhovniceasca şi sfânta bucurie a praznicelor care au fost până acum, ne pregătim de astăzi să ne aşezăm bine în sufletele noastre lucrarea şi înţelesul lucrării săvârşite de Hristos de când a ieşit la propovăduire şi până cand S-a răstignit, a inviat şi S-a înalţat la ceruri, şi Evangheliile care s-au citit astăzi de la Marcu şi de la Matei despre aceasta vorbesc, despre începutul propovaduirii lui Hristos.

Pentru mine, mai ales, aceasta Evanghelie de la Matei care s-a citit astăzi înseamna foarte mult, pentru că în vremea când abia veneam către Dumnezeu, abia înţelesesem că scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu, citind aceste cuvinte m-am regasit în ele pe deplin, şi cred că ne pot fi de mare folos. Dacă ne gândim la ele asa cum se cuvine şi le asezăm asa cum se cuvine în sufletul nostru. Deci spune evanghelia:

“poporul lui Zabulon şi poporului Nefltali înspre mare dincolo de Iordan, Galileia neamurilor, poporul cel ce statea in intuneric, a vazut lumina mare şi celor ce sedeau în latura şi umbra morţii lumina le-a răsărit”.

Ca să înţelegem cu adevarat aceste cuvinte, s-ar cuveni să pornim de la întuneric. Poporul cel ce sedea în întuneric a văzut lumina mare. S-a întamplat în această iarnă sa fie aici în cartier într-o noapte o pană de curent. Era seara, destul de târziu şi cerul era înnorat şi a căzut lumina într-o parte foarte întinsă. Când m-am uitat pe geam nu se vedea lumina nicăieri. Era atat de întuneric încât nu puteai vedea aproape nimic. Foarte slab se vedeau umbrele blocurilor în întuneric dar mai mult decât atâta nimic, decat la câte o casă la care aprinsese cineva o lumânare sau altceva se vedea cate o licărire. Este un lucru mare să intelegem ce înseamna beznă, ce înseamna întunericul şi ce înseamna a trăi şi a locui în intuneric. Cred că mai uşor decât noi ar înţelege acest cuvânt cei care trăiesc la poli, pentru ca ei ştiu ce înseamna un întuneric ce ţine multă vreme,o lună, doua trei sau mai multe, un întuneric care pare că nu se mai sfârşeste.

Este uimitor cand intr-o asemenea beznă cum a fost si atunci cand a fost pana de curent aprinzi o lumanare sau numai un chibrit. Lumina care, obisnuit, este nesocotita si dispretuită, in acea bezna apare uimitor de puternic. Dar gânditi-vă ce inseamna ca intr-o asemenea bezna, intr-un asemenea intuneric, mai ales cand este vorba de un intuneric ce dureaza de mii de ani, sa rasara dintr-o data lumina cea mare a lui Hristos. Cât de nouă este lumea, cat de schimbate sunt toate lucrurile atunci când lumina cu putere se revarsa peste tinutul care inainte era stăpânit de intuneric. Este un lucru minunat şi este lucrarea lui Hristos. Si aici suntem la hotarul dintre credinţă si necredinţă, dintre aşezarea lui Hristos şi lepădarea de Hristos.

Pentru că sunt mulţi care au devenit adepţii unei rătăciri, unei rătăciri foarte primejdioase pentru suflet, care a început să se răspândească la sfârşitul secolului 19 şi care acum a cucerit din nenorocire multe suflete, o formă a sincretismului care se cheamă ecumenism si care pretinde că religiile sunt egale intre ele, şi că nu contează ce religie ai, ca fiecare religie este un alt drum catre acelasi ţel, adică că la Dumnezeu poţi sa ajungi prin orice religie. Ceea ce înseamna că Evanghelia minte. Pentru ca Evanghelia spune ”poporul care stătea in intuneric a văzut lumina mare si celor ce sedeau in latura – adica în ţinutul – în latura şi in umbra mortii, lumina le-a rasarit”. Păi de ce statea in intuneric si de ce era tinutul si umbra mortii peste ei? Daca religia lor ar fi fost bună, daca credinţele lor, de fapt acolo era un amestec de religii, erau mai multe religii că erau mai multe popoare- daca religiile lor ar fi fost bune si ar fi dus toate catre Dumnezeu, păi de ce mai zice Evanghelia ca era intuneric si ca stateau in latura si umbra mortii? Aici sunt 2 lucruri care nu se pot impaca, oricat ar incerca unii sa măsluiască adevarul. Ori poporul acela sedea in latura si umbra mortii si in intuneric, si Hristos lumină a fost pentru ei, ori Evanghelia minte si ei erau foarte bine si Hristos nu le-a adus nimic exceptional, nimic deosebit. Că oricum si ei tot spre acelasi Dumnezeu mergeau. Sunt 2 gândiri care nu se pot împaca intre ele. Sunt 2 invataturi care nu se pot impăca intre ele.Nu poti sa spui ca poporul statea in latura si in umbra mortii si i-a rasarit lumina mare prin venirea lui Hristos, si mai ales prin propovaduirea lui Hristos, că aceasta este lumina despre care vorbeste Evanghelia, cuvantul pe care ni l-a adus Hristos, si in acelasi timp sa spui ‘stii ca toate religiile sunt la fel’ Păi atunci nu poti sa spui ca una este lumină si celelalte intuneric. Dar Evanghelia asa spune, si nu spune o data, o spune de multe ori.

Am ales in Scriptura câteva cuvinte dar, ca de fiecare data ma intreb si in ce masura mai este oare nevoie sa le citesc, pentru ca s-ar cuveni sa le stim pe dinafară. Vedeti că spune

“La inceput era Cuvantul, şi Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era intru inceput la Dumnezeu, toate prin El s-au facut si fara El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”.

Iata, Iisus Hristos mărturisit ca Dumnezeu, chiar de la inceputul Evangheliei Sfantului Apostol si Evanghelist Ioan.

Intru El era viată, şi viaţa era lumina oamenilor şi lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o.

Iată că există şi întuneric. Care este acest întuneric? A spus cineva, mai încet în spate, ceva mai devreme, că e vorba de păcat. Dar nu există păcat, decât dacă există şi dreptate. Pentru că păcatul ce este decât călcarea dreptăţii? Nu poţi să spui că există păcat, de pildă nu poţi să spui că există păcatul desfrânării, câtă vreme putem să găsim o mulţime de religii în care desfrânarea nu este păcat. Şi dacă toate religiile sunt bune, atunci este sau nu este desfrânarea păcat? Dar a ucide este sau nu este păcat? Păi, după unele religii este, dar după altele este foarte bine! Există, şi am mai spus şi altădată, există o religie a dugilor, în care uciderea, în cinstea zeiţei Kali mai ales, care este zeitatea lor supremă, este un lucru foarte frumos şi vrednic de laudă. Cel mai frumos lucru, la ei cea mai frumoasă slujbă, cea mai frumoasă rugăciune, este să arunce o frânghie de gâtul unuia şi să strângă până moare ăla. Pentru ei e cea mai frumoasă slujbă şi jertfă pe care o pot aduce dumnezeului lor. Şi sunt unii care spun că e vorba de acelaşi Dumnezeu, că Cel care a murit pe cruce este acelaşi cu cel care se bucură să fie sugrumaţi oamenii, indiferent că sunt bătrâni, femei, copii, sau orice ar fi. Cum să fie acelaşi lucru? Unul este Dumnezeu dar celălalt e diavol. Să nu ne lăsăm amăgiţi: există lumină şi este şi întuneric. De aceea spune că lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o.

Am întâlnit la un rătăcit din acesta ecumenist, un mare şi vestit intelectual, ideea că, de vreme ce spune în evanghelia după Ioan “cuvântul era lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume”, zice de aici: ‘vedeţi ca toţi oamenii sunt în lumina lui Hristos, indiferent de ce religie au’, aici este o răstălmăcire lipsită de bun simţ, lipsită de câtuşi de puţină ruşine, pentru că îndată după aceea spune:

“in lume era, şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut, întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu l-au primit”.

Şi iarăşi este scris un pic mai încolo:

“au iubit întunericul mai mult decât lumina”.

Deci nici pe departe nu avea dreptate, şi n-are dreptate acel intelectualist atunci când minte cu atâta neruşinare asupra cuvântului lui Dumnezeu, răstălmăcindu-l şi răsucindu-l ca să se potrivească cu pofta lui… E adevărat că Hristos a venit să lumineze pe tot omul ce vine în lume, dar sunt mulţi care au iubit şi care iubesc şi în zilele noastre mai mult întunericul decât lumina, şi care întorc spatele luminii ca să se poată adânci cât mai mult în întuneric, şi fug de lumină… şi caută s-o nimicească, s-o acopere, s-o distrugă. Că de ce spune că:

“lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o?”

Vedeţi că este luptă între întuneric şi lumină? Vedeţi că întunericul se împotriveşte luminii şi vrea să o stingă? Lucrul acesta este foarte limpede arătat de dumnezeieştile scripturi şi din nenorocire sunt mulţi care nu-şi dau seama ce se întâmplă.În fiecare zi, în nenumărate chipuri, minciuna aceasta a sincretismului religios, a ecumenismului, a acestei înşelăciuni, de globalizare a credinţelor şi de nivelare a conştiinţelor se picură în sufletul oamenilor, sau în multe împrejurări se revarsă ca un torent, nu că se picură, pentru că sunt tot felul de emisiuni şi posturi de televiziune care numai despre asta mint, neîncetat, aceeaşi rătăcire o propovăduiesc şi sunt tot felul de corifei ai minciunii care despre asta fac neîncetat emisiuni şi scriu, încercând să îi înşele pe oameni şi să îi despartă de fapt de lumina lui Hristos. Pentru, că încă o dată, cuvântul Evangheliei care este:

‘”poporul cel ce stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit”.

Când am citit prima dată această Evanghelie, v-am spus, după ce am venit la credinţă, m-am regăsit în ea întru totul pentru că, fără să-mi fi dat seama, câtă vreme am fost ateu şi am fost departe de Dumnezeu, eram în latura şi în umbra morţii. Şi într-adevăr ca ateu, conştiinţa mea istorică era apăsată de deznădejde. De ce spun conştiinţa istorică? Oamenii de astăzi, românii de astăzi mulţi n-au conştiinţă istorică. Nu se gândesc deloc serios la faptul că ei sunt fii unor strămoşi, şi de viaţa şi de lupta acelor strămoşi ei sunt legaţi cu mii de fire. Uită foarte multi dintre ei… Însă eu, deşi eram ateu, ştiam că este o datorie absolută, n-aş îndrăzni să spun sfântă că pe vremea aceea nu ştiam ce-i aia sfânt sau nesfânt, este o datorie absolută să îţi respecţi înaintaşii şi să te străduieşti să duci mai departe ceea ce este bun din moştenirea lor. Însă, tocmai această conştiinţă istorică pe care o aveam era cea care mă ducea în deznădejde. De ce? Pentru că apărea o întrebare foarte simplă: “Ce rost are? Ce rost are?” Eu învăţasem despre milioane şi milioane şi miliarde de ani de evoluţie, despre balauri uriaşi numiţi de oamenii de ştiinţă dinozauri, care s-au bătut între ei nesfârşit de mult, despre popoare care s-au ridicat unele împotriva altora, despre eroi care s-au jertfit pentru neamul lor sau pentru a salva pe unii sau pe alţi ş.a.m.d… Şi unde erau toţi? Nu mai erau nicăieri. Praful şi pulberea…Ce?…un os aici, o ciosvârtă dincolo…o sabie într-o parte sau un ciob de oală în cealaltă? Astea ce valoare au? Nu erau morţi toţi? Ba erau morţi toţi! Şi de vreme ce eram ateu şi pentru mine nu exista viaţă după moarte sau suflet sau altceva, apărea această apăsare: ce rost are?! de ce să te lupţi?! Să zicem că trăieşti 200 de ani şi 200 de ani faci o grămadă de lucruri, bune sau rele…ce contează?! …dacă pe urmă oricum tot praful se alege de tine şi de ceilalţi?! Ce te gâdilă pe tine că ceilalţi te laudă, şi ce te arde că ceilalţi te osândesc?! De vreme ce oricum tu nu mai ştii nimic, eşti dispărut, eşti şters. N-are nici o valoare viaţa. Fără Dumnezeu, fără suflet, fără veşnicie, nu există nici un rost pentru a trăi. Şi această deznădejde, această deznădejde eu am găsit-o fără să citesc în vremea aceea scrierile lui Cioran, în care deznădejdea aceasta este şi musteşte şi izbucneşte peste tot, încât a ajuns Cioran la un moment dat să fie consultat de tinerii care, citindu-i scrierile doreau să se sinucidă, şi singura replică pe care a găsit-o el, o replică, sigur simpatică intelectual ,dar lipsită de valoare logică în sine, este “păi n-are rost să te sinucizi de vreme ce te-ai născut, că oricum este prea tărziu”. Binenţeles că ideea în sine e o absurditate. Dacă nu există Dumnezeu şi nu există viaţă veşnică, te poţi sinucide oricând. Oricum nu contează ce faci. Şi iată dintr-o dată o gândire care ne arată nouă că nu este totuna ce credinţă avem. Singurul lucru care m-a făcut pe mine să nu mă sinucid, în vremea în care eram ateu. A fost legătura dintr-un simţământ al datoriei şi o nelinişte: Dacă încă n-am înţeles totul? Dacă există ceva care mi-a scăpat şi totuşi existenţa asta nenorocită şi lipsită de rost are un rost? Dacă are un rost şi n-am fost în stare să îl văd? Numai asta, un fir foarte subţire m-a ţinut ani de zile în din a trece în nefiinţă cum se spune de către atei. Pentru că citind, şi de multe ori citind cu lacrimi despre suferinţele neamului meu, despre cei care au luptat, şi, dincolo de alţi rătăciţi care încearcă aşa-zisa demitizare a istoriei noastre, sunt foarte mulţi care au luptat pentru neamul acesta uluitor de mult, uluitor de mult, oameni de o înălţime de nedescris în cuvinte, care s-au jertfit pentru neam şi pentru a-l duce mai departe şi pentru credinţă şi pentru tot…Vedeam suferinţele lor, vedeam lupta lor, şi pe urmă ce se întâmpla? Mureau…şi după ei veneau urmaşi care de foarte multe ori îşi băteau joc de toată jertfa lor, de toată munca lor, de toată lupta lor. Ştefan cel Mare luptă atâţia ani să ţină Moldova mare şi dacă se poate chiar s-o crească şi într-adevăr izbuteşte, eliberează Pocuţia ….reuşeşte să elibereze pământurile dinspre Bug, lucru de care nici nu se îndrăzneşte să se vorbească astăzi. Deci eliberează pământurile dinspre Bug, până la gura Niprului stăpânea Ştefan cel Mare, el făcea judecată la gura Niprului. Cum putea să facă el judecăţile la gura Niprului? inclusiv când tătarii aveau plângeri împotriva românilor, judecăţile acolo le făcea Ştefan cel Mare. Cum putea să le facă dacă nu stăpânea acolo?! Într-o vreme stăpâneşte şi în Crimeea, prin cetatea Mangopului,încearcă să crească această ţară şi pe urmă când vine fii-su pe tron zice: ‘Eu aş vrea pe domniţa cutare din Polonia’ şi-i dă cadou Pocuţia. Deci, bătaie de joc faţă de toată lupta şi jertfa tatălui său, faţă de tot ce a însemnat codrii Cosminului şi jertfele atâtor români ucişi de polonezi ca să ne poată lua Pocuţia ş.a.m.d. Toate cifrele astea, toata lupta asta călcată în picioare, că i-a venit lui poftă de o fustă, pe care nici măcar n-a avut-o. Că domniţa respectivă n-a vrut să vină, chiar dacă a primit Pocuţia. Pocuţia a luat-o, dar de venit n-a venit în Moldova şi nici nu s-a căsătorit cu el. Prostie şi o bătaie de joc uriaşă… Ce rost are? Ce rost are să lupţi? N-are nici un rost dacă nu există Dumnezeu.

Pentru că aici sunt două planuri ale existenţei, sunt două lumi, două tărâmuri care se întrepătrund aici pe pământ, dar în acelaşi timp sunt tare deosebite: este lumea aceasta în latura şi umbra morţii, dar este şi împărăţia cerurilor care se deschide, în lumina ei, şi în care se intră într-adevăr prin jertfă. E jertfa aceasta a lui Ştefan sau a altor atâţia şi atâţia eroi şi sfinţi ai neamului nostru. Are rost, nu în primul rând aici pe pământ, nu în sine aici pe pământ ci prin faptul că deschide porţile împărăţiei cerurilor pe pământ… atât pentru cel care se jertfeşte cât şi pentru alţii, ca luptându-se şi văzând, înţeleg…

Aşa să lumineze faptele voastre înaintea oamenilor, încât văzând faptele voastre cele bune să slăvească pe Dumnezeu.

Deci gândiţi-vă, aşa să lumineze viaţa voastră faptele voastre înaintea oamenilor încât văzând faptele voastre cele bune să slăvească pe Dumnezeu. Iată rostul: câştigăm împărăţia cerurilor şi îi ajutăm şi pe alţii s-o câştige. Şi împărăţia Lui este împărăţie veşnică. Împărăţia lui Dumnezeu nu are hotar. Aceasta este Evanghelia. Aceasta este vestea cea bună. Iată, se deschid porţile cerului şi puteţi intra în el.Asta a strigat Hristos: Pocăiţi-vă, pocăiţi-vă de păcatele voastre, lepădaţi-vă de ele, întoarceţi-vă către Dumnezeu, ascultaţi de Dumnezeu şi iată împărăţia cerurilor se deschide vouă şi veţi putea să intraţi în ea, şi veţi fi fii ai Celui Preînalt.Dar acest lucru se poate numai prin Hristos. El Însuşi a spus:

“Nimeni , nimeni nu ajunge la Tatăl decât numai prin Mine!””

“Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”

Şi iarăşi este scris:

“Cine va scoate din cuvintele prorocirii acesteia, se va scoate partea lui din împărăţia cerurilor”.

Deci nu poate cineva care nu are dumnezeieştile scripturi să se mântuiască, şi zice:

“şi de va adăuga cineva ceva, i se vor adăuga lui toate blestemele din această carte“.

Deci nu se poate pune problema de către un om raţional, că există mai multe religii care îl mântuiesc, că există mai multe învăţături de credinţă care să-l mântuiască. Este una singură, cea pe care, începând de astăzi în anul bisericesc, începe s-o vestească Hristos. Suntem în ziua în care Hristos iese la propovăduire şi lumina Lui, lumina Cuvântului Său care este chiar Cuvântul lui Dumnezeu, se revarsă peste noi. Şi suntem smulşi din latura şi umbra morţii şi ni se deschid porţile împărăţiei cerurilor.

Să ne rugăm tuturor sfinţilor pe care i-am prăznuit şi-i prăznuim şi bunului nostru ocrotitor Cuviosul Daniil Sihastrul şi Măicuţei Domnului să ne ajute să ne deschidem sufletele către această lumină şi să rămânem în ea câştigând împărăţia cerurilor şi să dăm cu toată inima slavă lui Dumnezeu: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, AMIN!”

sursa: Foaie Națională

via Cuvântul Ortodox