de Florin DOBRESCU

Ne-am obișnuit ca istoriografia oficială să trateze evenimente precum cel din ziua de 29 decembrie 1933 în maniera simplistă de genul: „Primul ministru I G Duca este împușcat de trei legionari în gara Sinaia.” Și atât! Evident, o astfel de prezentare pune în lumină doar o anumită perspectivă, secvențială, asupra evenimentului istoric. Puțini au fost istoricii consacrați care s-au aplecat cu atenție și onestitate asupra tragediei din decembrie 1933, care a marcat nu doar familia primului ministru de atunci, ci mii de familii românești.

Tocmai pentru că vrem ca românii să-și cunoască adevărata istorie și mai ales să tragă învățăturile necesare pentru a nu mai repeta greșelile trecutului, ne vom opri astăzi nu atât de mult asupra evenimentului în sine, ci mai ales asupra contextului în care s-a produs, cauzelor care l-au determinat și precedat.

Dar pentru asta trebuie să pătrundem în atmosfera României anului 1933. O perioadă grea, tristă, marcată de privațiuni și austeritate pentru majoritatea românilor.

Banii vorbesc… Un FMI interbelic

 

Suntem în vara anului 1933. O știre fierbinte ținea prima pagină a edițiilor principalelor ziare. Pe străzile Capitalei, vânzătorii de ziare strigau cât îi ținea gura: “Primul ministru îl acuză pe controlorul Rist! Declarațiile dlui Vaida Voievod! România ar putea suspenda plata datoriei externe.” Pentru a ne lămuri, să intrăm puțin în contextul acelor ani.

Lovită de recesiunea mondială, în 1929, România care avea deja o datorie externă mare, fusese ne

voită să contracteze alte împrumuturi. Acestea fuseseră condiționate, conform clauzelor contractuale, de instituirea unui adevărat control străin asupra finanţelor ţării. Guvernele Maniu-Mihalache (1930) și Iorga-Argetoianu (1931) se dovediseră pline de solicitudine față de instituțiile creditoare externe.

O telegramă cifrată trimisă la sfârșitul lui 1930 de ambasadorul francez la București, Gabriel Puaux, către Phillipe Berthelot, secretar în cadrul Ministerului de externe francez, considera criza  acută din România ca pe o ocazie excelentă de a acorda împrumuturi în schimbul unor garanții prin care țara noastră avea să fie controlată total, iar Carol II împiedicat să arondeze regatul sistemului financiar german, asemenea bunicului său Carol I. Cam aceasta era abordarea Franței “prietene” care profita de un moment greu al aliatei sale România pentru a o înrobi economic. La ordinul expres al Ministerului francez de Externe, Banca “De Paris et des Pays Bas”, condusă de Horace Finally, bancher evreu provenit din Ungaria, avea să aprobe noul împrumut. România a acceptat pe lângă Banca Națională numirea unui consilier tehnic care să supervizeze operațiunile economice ale guvernului. Desemnat pentru această funcție avea să fie Charles Rist, evreu francez, reputat profesor de economie, specializat la Sorbona.

Pentru fiecare nou împrumut, experții bancari soseau în România, instalându-se în birourile Băncii Naționale și ale Ministerului de Finanțe. Într-o vreme în care traiul se înrăutățea pe zi ce trecea,

românii obligați la o austeritate înspăimântătoare asistau la spectacolul opulent al perindării prin România a delegațiilor conduse de Charles Rist. Onorat cu salarii uriașe, acesta și colaboratorii săi se lăfăiau în automobile de lux, fiind găzduiți la Hotelul Athenee Place și tratați la cele mai scumpe restaurante. Toate acestea, inclusiv călătoriile Paris-București și retur, erau susținute din bugetul tot mai costeliv al statului român. Acest bancher devenise un fel de dumnezeu al României, având dreptul de a decide cine mai avea sau nu dreptul de supraviețui într-o Românie în care largi categorii sociale defavorizate trăiau dincolo de limita sărăciei, și în care foamea și frigul făceau victime.

Controlorii străini își depășiseră repede atribuţiile de supraveghere a finanţelor statului, începând să facă imixtiuni brutale în treburile economice interne. “Sfaturile” lor deveniseră indicații obligatorii vizând măsuri economice drastice, care aveau să afecteze crunt traiul zilnic al cetățenilor României. În numele imperativului acumulării unor economii capabile să achite ratele anuale, guvernului român i se impunea reducerea salariilor (așa numitele curbe de sacrificiu), concedieri masive în instituțiile statului, anularea unor măsuri cu caracter social, așa cum fusese Legea conversiunii datoriilor agricole. (Nathan Z. Lupu – Planul de la Geneva [acordul de colaborare tehnico-consultativă între România și Societatea Națiunilor].: Implicațiile lui politice în România. 1932-1933, Editura politică, 1973) România se confruntase cu numeroase proteste și greve, unele din ele soldate cu morți și răniți.

Noile împrumuturi, negociate de Rist, fuseseră dezavantajoase sub aspectul dobânzilor, iar guvernul nu putea folosi decât jumătate din sume, restul fiind destinați plății vechilor datorii. România fusese nevoită să modifice legislația, permițând accesul investitorilor străini în domenii precum mineritul, extracția petrolieră, exploatările forestiere și regiile autonome. Sub pretextul garantării plății datoriilor, guvernul a înființat Casa Autonomă a Monopolurilor, destinată exploatării produselor de strictă necesitate. (Anton Caragea – Pagini de istorie ascunsă, Ed. Cartier, 2004)

Dar controlorii financiari nu făceau imixtiuni doar la nivel economic. Așa cum se întâmplă în astfel de cazuri, ei interveneau și în viața politică internă a țărilor creditoare. România nu a făcut excepție în acest sens. Speriat că băncile care îl acreditaseră nu-și vor mai recupera banii din cauza declinului economiei românești care generau deja nemulțumiri sociale și greve, la 26 mai 1932, Charles Rist adresase regelui un protest oficial, solicitând demisia guvernului Iorga-Argetoianu. Sub amenințarea încetării relațiilor cu România, el avansa un nou plan, deosebit de drastic, de “redresare”, ce prevedea noi măsuri de austeritate, precum reducerea salariilor, creșterea impozitelor şi o cerere de ajutor adresată Societăţilor Naţiunilor spre a pune România sub tutelă.

În acest context venise la putere guvernul Alexandru Vaida-Voievod, în august 1932. Presat de înrăutățirea situației economice interne și de necesitatea unei reeșalonări a datoriilor, acesta fusese nevoit să semneze, la 18 ianuarie 1933, așa numitul „Plan de la Geneva”, prin care, pentru o perioadă de patru ani, erau impuşi trei experţi economici, conduși de același Charles Rist, pentru a asista Banca Naţională şi a reglermanta problema datoriilor externe. Practic, guvernul român se obliga să pună în întregime  economia națională sub controlul creditorilor străini, fapt ce aducea atingere însăși suveranității naționale. (Marin C. Stănescu – Stânga politică din România în anii crizei (1929-1933), Ed. Mica Valahie, București, 2002, p.20)

Dar patriotul om politic transilvănean a decis că e timpul să scoată țara din mâna lui Rist. El nu a depus instrumentele de ratificare a pactului de la Geneva la Societatea Naţiunilor, luând măsuri de excludere a bancherului francez de la luarea deciziilor guvernamentale. Rist a fost scandalizat  în august 1933, când Vaida Voievod l-a indicat ca principal responsabil de deprecierea situației economice, anunțând oficial suspendarea plăților datoriilor externe și refuzând să îl mai accepte drept consilier financiar.

Abia în 1934 România avea să se debaraseze definitiv de acest diabolic Rist. Dar până atunci, el avea să joace un rol nefast în tragicul episod din jurul lui I G Duca.

Toate drumurile duc la Paris…

 

Cu doar o lună înainte, în iulie 1933, președintele Partidului Național Liberal, I G Duca, se aflase într-o vizită la Paris. Scopul real al vizitei, pe lângă cel al negocierii unui nou împrumut extern, fusese obținerea lobby-ului în favoarea venirii la guvernare în România. El a criticat pe primul ministru Alexandru Vaida Voievod, pe care l-a acuzat că ar fi prea slab, incapabil să oprească ascensiunea Gărzii de Fier, pe care chiar ar fi sprijinit-o. Între noi fie vorba, afirmația nu este lipsită de realitate. Încă de când era ministru de interne, în guvernul Maniu-Mihalache, Vaida Voievod adoptase față de Corneliu Zelea Codreanu o atitudine de bunăvoință. El era adeptul ideii că elanul generos și dezinteresat al tineretului nationalist nu trebuia reprimat brutal, ci – printr-o înțeleaptă politică de apropiere – folosit în mod constructiv de către guvern. În acest sens el îi acordase un anumit suport lui Codreanu, recomandându-I să înființeze un partid politic, motiv pentru care fusese numit de ceilalți politicieni “nașul Gărzii de Fier”. Un vechi militant legionar, Traian Puiu, evoca în memoriile sale cum, în perioada guvernării Vaida, existase un acord între Siguranță și legionari, aceștia infiltrându-se în organizațiile comuniste, deferindu-i pe comuniști organelor polițienești. (Traian Puiu, Începuturi de viață legionară, Madrid, 1988)

Printre alte contacte la nivel înalt, Duca a avut o întrevedere și cu Charles Rist. El a apreciat nemulțumirile bancherilor față de politica lui Vaida-Voievod și și-a oferit disponibilitatea de a fi un partener cooperant la nivel guvernamental. Dar Rist nu avea doar revendicări de ordin economic în schimbul influenței necesar venirii la putere a lui Duca. Ca și ceilalți factori oficiali francezi, și el își condiționa sprijinul politic de un angajament care i s-a cerut lui Duca: oprirea ascensiunii politice a Mişcării Legionare, prin destructurarea acesteia.

Un alt interlocutor al lui Duca a fost Horace Finaly, bancher francez de origine maghiară, directorul Banque de Paris et des Pays Bas (PARISBAS), care și el a insistat pentru desființarea Gărzii de Fier.(Alex-Mihai Stoenescu : Istoria loviturilor de stat în România, vol.3, Cele trei dictaturi, Ed. RAO Books, 2010), Liderul liberal s-a angajat să termine cu „problema legionară”, iar după întâlnirile oficiale, el a făcut declarații presei pariziene, anunțând public acest deziderat. (Francisco Veiga : Istoria Gărzii de Fier 1919-1941 Mistica ultranaționalismului, Ed. Humanitas, 1995) Fapt care va fi imediat exploatat de presa naționalistă din România, care va invoca aceste declarații ca un argument al ideii că „politica și economia României sunt guvernate de marea finanță iudeo-masonică”.

Imediat după declarațiile de la Paris ale lui I G Duca, la București, presa de stânga, controlată de patroni de etnie evreiască (“Presa din Sărindar”, cum era cunoscută în epocă, de la numele străzii unde se aflau tipografiile ziarelor “Adevărul”, “Dimineaţa”, “Lupta”), lansează o campanie calomnioasă, în care Garda de Fier este acuzată că ar poseda o fabrică de bani falşi la Răşinari şi că este finanţată de Mussolini şi Hitler, dar în acelaşi timp şi de evrei, de Elena Lupescu şi chiar de Moscova.

La 1 octombrie 1933, Partidul Național Liberal lansa programul de guvernare, care prevedea atribuţii sporite pentru regimul parlamentar – constituţional, flexibilizarea administraţiei, reducerea şomajului şi a impozitelor și mai ales atitudini drastice împotriva mişcărilor anarhice. Referirea la legionari era clară.

Și cum presiunile dinspre Franța erau tot mai mari, presa liberală începe să anunțe criza guvernamentală pe care tot ei o puneau la cale. În ziarul „Adevărul” din 9 noiembrie 1933, Al. Gruia anunţa la rubrica  „Ultima oră”: „Criza ministerială a izbucnit. D. Dr. Al. Vaida-Voevod a oferit regelui demisia”: „D. Al Vaida-Voevod  va recomanda regelui pe şeful celui mai puternic partid din opoziţie, dl. I.G.Duca. Preşedintele partidului liberal are, după cum ne-a asigurat membrii guvernului cu care am stat de vorbă azi dimineaţă, cele mai multe şanse. Este posibil să se încerce întâi alcătuirea unei combinaţii în care să intre gruparea dlui George Brătianu şi d. Octavian Goga”. În articolul „Cum şi de ce a căzut guvernul Vaida” se face o predicţie: „Este sigur că în cazul unui guvern Duca noile alegeri vor avea loc la mijlocul lunii Decembrie, iar viitorul Parlament se va întruni la începutul lui Ianuarie”. La 15 noiembrie 1933, „Adeverul” dă de veste: „Eri a demisionat d. Vaida şi a fost însărcinat d. Duca cu formarea guvernului”: „Sosirea d. Duca la palat a provocat mari ovaţiuni în rândurile mulţimei ce staţiona pe stradă. După terminarea audienţei (la rege, n.n), ieşind din curtea palatului i s-a făcut din nou o manifestaţie de simpatie. Regele a cerut d-lui Duca să-i facă o expunere a modului cum crede d-sa că s-ar putea soluţiona criza de guvern.  Şeful partidului liberal a spus că partidul său stă la dispoziţia Coroanei. Regele i-a mulţumit d-lui Duca şi i-a comunicat că va aviza asupra soluţiei”.

Despre modul perfid în care Duca, sprijinit de Nicolae Titulescu, asemenea majorității politicenilor interbelici, înțelesese să orchestreze o adevărată serie de intrigi pentru doborârea guvernului Vaida, vorbește Grigore Gafencu, diplomat de carieră și un adversar al legionarilor: „Stăpân pe mijloacele de informare ale străinătății, a participat la alarmarea centrelor apusene cu privire la „primejdia Gărzii de Fier” și a adus la cunoștința regelui, în calitate de intermediar „dezinteresat” ostilitatea Parisului împotriva lui Vaida, pe care el o provocase. La Titulescu, elementul personal e totdeauna hotărâtor. Denunțarea marii primejdii hitleristo-fasciste în Romania și apoi desființarea acestei primejdii, prin hotărârea, stăruința și meritul său îi părea un succes ușor și însemnat, menit să întărească situația sa privilegiată de unic reprezentant al României față de străinătate, de unic reprezentant al strainătății în România. Astfel a venit la putere Jean Duca, protejat de Titulescu, cerut de Paul Boncour, dorit de „presa democratică”, impus de camarila evreiască …

Democrație la porțile Orientului

 

Despre democrația românească interbelică nu se poate vorbi decât în termenii unui grotesc simulacru. Și aceasta în ciuda faptului că, începând din 1923, regatul român, devenit România Mare, beneficia de una dintre cele mai democratice constituții, comparabilă în Europa acelor ani doar cu legea fundamental a Belgiei. Reforma electorală care consfințea votul universal, inițiată de Regele Ferdinand, laolaltă cu cealaltă reformă, agrară, ar fi trebuit să aducă, pentru prima oară, pe meleagurile acestea aflate în gura Balcanilor, spirirtul democrației pluripartidiste autentice.

Din păcate, ca și reforma agrară, reforma electorală nu a avut efectul scontat, de ridicare a spiritului civic și conștiinței politice a cetățenilor României Mari. Prevederile constituționale și chiar cele ale legilor organice aveau să rămână deseori la stadiul de literă moartă, căci moravurile balcanice ale clasei politice și funcționărimii corupte erau cele care făceau legea în realitate, în funcție de interesele de moment ale unui guvern sau altuia.

Cu excepția alegerilor din 1937, toate cele 10 scrutinuri electorale desfășurate în România dintre 1920 și 1938, au fost cîștigate de partidul guvernamental, deci de cei care organizau alegerile. Într-o țară în care instabilitatea politică s-a reflectat în perindarea a nu mai puțin de 33 de guverne într-un interval de 20 de ani, și a cărei clasă politică a fost caracterizată – cu infime excepții – prin arivism, corupție, trafic de influență și furt generalizat din avutul public, devenise practic o cutumă ca partidul ce primea de la Rege investitura guvernamentală să organizeze alegeri pe care să le câștige prin utilizarea tuturor samavolniciilor, de la falsificarea de voturi și mituirea alegătorilor, până la utilizarea Jandarmeriei pentru violentarea electorilor opoziției și chiar a candidaților, ori instituirea carantinei în localități-fief ale opoziției fără motiv întemeiat. Istoricul austriac Oliver Jens Smith, a cărui perspectivă asupra legionarismului nu este deloc apreciativă, ci dimpotrivă, afirmă că “violența nu străbate doar viața lui Codreanu, ci caracterizează în genere societatea românească a vremii sale. (…) Viața politică a României Mari era marcată de violență verbală și fizică; limbajul politic exaltat și demonizarea adversarilor politici erau elemente caracteristice aproape tuturor partidelor. Mai ales în campaniile elctorale, violența nu rămânea apanajul legionarilor; cuziștii, agenții electorali ai Partidului Liberal, dar și susținătorii Partidului Național-Țărănesc se năpusteau cu pumnii asupra adversarilor, iar uneori foloseau și arme. Înaintea asasinării lui Ion Gheorghe Duca, mulți politicieni din opoziție au creat aproape o stare de spirit a linșajului. Organele de ordine acționau deseori brutal, nu doar împotriva extremiștilor, ci mai ales împotriva păturilor lipsite de privilegii, precum țăranii sau muncitorii.” (Oliver Jens Smith – Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea “Căpitanului”, Editura Humanitas, București, 2017, pag. 356)

Contemporanii acelor ani au fost marcați de confruntările neobișnuit de dure dintre activiștii partidelor politice în timpul campaniilor electorale, consemnând în memoriile lor atmosfera de război care domnea în toată țara înaintea scrutinurilor. Avocatul Nicolae Păun descrie până unde ajungeau pasiunile politice la începutul anilor 1930, evocând o încăierare între două tabetre politice adverse, liberali și țărăniști. Aceștia au recurs la folosirea, de o parte și de cealaltă, a armelor de foc. La acea vreme, revolverul era un accesoriu la îndemâna oricui și lesne de procurat în România. Protagoniștii nu fuseseră membri de rând ai celor două partide, ci “tot ce aveau ei mai reprezentativ în viața politică locală, cu funcții de mare răspundere în organele legislative sau administrative.” Gloanțele au rămas mărturie în pereții Tribunalului, iar două familii au rămas îndoliate: de la liberali Alexandru Ionescu-Brădeanu, latifundiar și parlamentar de mai multe ori, iar dintre țărăniști avocatul Constantin Boiangiu. Prin anii 2000, în cimitirul Dumbrava din Buzău încă mai stătea mărturie crucea avocatului Boiangiu, în care ere săpată însemnarea: “Împușcat de liberalii duciști, în 1932”…

Așadar, cu un an înaintea uciderii lui I G Duca, revolverul era deja consacrat ca armă politică în România. Nu e de mirare că în acei ani circula un cântec, care parodia aceste moravuri politice, cu versuri însăilate pe melodia șlagărului “Ce stai, Ghiță, supărat?”, celebru în epocă și imprimat, printre alții, de diseurul Dorel Livianu. Pastișa suna astfel, după cum mi-a cântat-o un fost deținut politic: “Ce stai, Duca, supărat, / Ori n-ai oameni la votat? / Măi, Duca. / Ba am oameni și putere / Că mă bat în revolvere, / Duca…”

Și în campania electorală din noiembrie-decembrie 1933, avea să fie la fel.

La începutul lui decembrie 1933, Garda de Fier își anunțase candidații în șaizeci și șase de județe. Dar depunerea listelor întâmpinase obstrucții și abuzuri, legionarii fiind nevoiți să recurgă la tot felul de mijloace la fel de neobișnuite pentru a se înregistra la birourile electorale. Făcuse senzație cazul istoricului Vasile Cristescu, care pentru a înfrânge refuzul biroului electoral al județului Vlașca, la Giurgiu, reușise să înregistreze candidaturile sub amenințarea unei grenade.

Probabil că la astfel de incidente se referea oficiosul liberal Viitorul, în acele zile, despre “acțiunea violentă a Gărzii de Fier”, pe care o considera „mai periculoasă decât cea a comuniștilor”, anunțând că „orice mișcare de provocare și de anarhie va fi sancționată. România nu poate fi lăsată pradă grupărilor extremiste de dreapta sau de stânga, mai ales în momentele de astăzi”. (,,Viitorul”, anul XXV, nr.7758, din 4 decembrie 1933)

Doar că Viitorul nu pomenea nimic de abuzurile guvernamentale. În schimb, în felul acesta probabil că liberalii pregăteau terenul pentru justificarea loviturii pe care urmau să o dea. Nu doar Gărzii de Fier, ci și democrației.

Într-o circulară din 4 decembrie 1933, Corneliu Zelea Codreanu reacționase și îi acuzase public pe I. G. Duca, N. Titulescu, V. Iamandi, I. Inculet, Victor Antonescu, Valer Roman, G-ral Dumitrescu, Comandantul Jandarmeriei, Eugen Cristescu, directorul Siguranţei, ca fiind principalii vinovaţi pentru sălbatica represiune împotriva Partidului “Garda de Fier” şi a membrilor acestuia. (Ziarul „Cuvântul”, 24 Decembrie 1933)

Campania electorală a fost presărată de abuzurile guvernului, după obicei. Violenţe, împiedicarea exercitării drepturilor democratice, oprirea echipelor de propagandă ale opoziţiei de a intra în comune şi sate, sub pretextul “carantinei”, folosirea forţelor Ministerului de Interne în reprimarea opoziţiei au fost evenimente care au ținut capul de afiş al ziarelor. Erau vizate de abuzuri atât PNŢ, cât şi Partidul Poporului (Averescan), dezbaterile parlamentare pe tema acestor abuzuri urmând să figureze pe ordinea de zi a Parlamentului în primele luni ale anului 1934. (Monitorul Oficial, ianuarie-aprilie 1934)

Primul mort al acestei campanii electorale avea să cadă la 27 noiembrie 1933, la Constanţa. În timp ce lipea afișe electorale, studentul Virgil Teodorescu avea să fie împușcat prin spate de un poliţist, care ulterior avea să fie avansat şi trimis într-o altã regiune spre a i se pierde urma. La înmormântarea lui, avea să se cânte pentru prima oară “Imnul legionarilor căzuți”, compus special pentru acel moment de comandantul legionar Simion Lefter de la Iași

La Iaşi, pe fondul masivelor represalii guvernamentale împotriva studenţimii cu vederi de dreapta, care protestau împotriva măsurilor represive luate de guvern împotriva propagandei electorale a Partidului “Garda de Fier”, studenţii naționaliști se baricadaseră în căminul studenţesc de la Râpa Galbenă, fiind asediaţi de uriaşe efective ale Jandarmeriei. Indignați, numeroși cetățeni ai Iașului s-au solidarizat cu studenții, aruncând acestora alimente pe ferestrele căminului. Poliția face din nou exces de zel și îl împușcă mortal pe șoferul Constantin Niță, în timp ce arunca pâine studenților asediați. Crima a rămas fără urmări în privința făptașului.

Pe 9 decembrie 1933, în comuna Daia  din județul Vlaşca (azi Giurgiu), era ucis în bătaie de jandarmi, ţăranul Nicolae Bălăianu, pentru că făcea propagandă în favoarea Gărzii de Fier. Desigur, ucigașii nu au fost trași la răspundere.

Un alt legionar este asasinat la Tecuci, pe 12 decembrie. Este vorba de croitorul Toader Toma.

Ziua când statul de drept a murit…

 

“Interzicerea partidului Garda de Fier a fost un act nedemocratic și abuziv. Acest partid se înscrisese legal la alegeri și înțelegea să participela procesul electoral după regulile sale democratice. Nu intenționa să facă revoluții,, să dea lovituri de stat și nici nu avea posibilitatea să  influențeze într-un fel rezultatul alegerilor. Acceptase jocul politic, așa cum era el definit în România de atunci.” Analiza aparține istoricului Alex Mihai Stoenescu, un cercetător căruia nu i se poate imputa nici un fel de simpatie legionară. Tocmai de aceea am folosit formularea sa, pentru că ea conține termenii cei mai adecvați pentru ceea ce s-a întâmplat la 9/10 decembrie 1933 în România.

Atunci, practic, statul de drept a încetat să existe. Constituția a fost suprimată chiar de guvern, adică de instituția care era chemată, prin lege, să vegheze la respectarea ei. Garantul legalității a devenit autor al ilegalității. Iar terorismul de stat s-a dezlănțuit împotriva unei anumite categorii de cetățeni, în cele mai oribile modalități, care în genere constituie apanajul regimurilor totalitare.

Nu doar că a dizolvat abuziv un partid politic, eliminându-l din cursa electorală în care se înscrisese legal, dar în acea noapte guvernul Duca a declanșat un val de arestări. După unii istorici e vorba de peste 2000 de persoane, în vreme ce Corneliu Codreanu mergea cu estimările pân la 18.000. Această cifră este, cu siguranță, exagerată, dar toate sursele istoriografice sunt de acord că arestările au fost de ordinul miilor. Ei au fost bătuți, reținuți fără mandate, iar câțiva chiar asainați. Buletinele de vot au fost retipărite, eliminându-se semnul electoral al Gărzii şi listele cu candidaţii acestui partid. Sediile partidului au fost devastate, bunurile fiind confiscate, ca și arhivele. Torturile Poliției și Siguranței au fost cumplite.

Cu puțin timp înaintea dizolvării Gărzii de Fier, la sediul legionar din casa generalului Cantacuzino-Grănicerul, avusese loc o ședință a Consiliului Politic al partidului gardist, la care participaseră Ionel Moţa, Nae Ionescu, dr. Ion Banea, g-ralul Zizi Cantacuzino, ing. Gheorghe Clime și alții. În ciuda opoziţiei lui Corneliu Zelea Codreanu, care considera lipsită de onoare ascunderea sa, toţi ceilalţi opinaseră pentru ca liderul Legiunii să dispară pentru un timp. Argumentul forte fusese fusese furnizat de Nae Ionescu. Personalitate influentă a epocii, beneficiind de relații în toate zonele sistemului politic, inclusiv în zona Palatului Regal și serviciilor de informații, filosoful arătase că se afla în posesia unor informații certe referitoare la intențiile cercurilor guvernamentale de a-l asasina pe Codreanu, în urma arestării lui. Căpitanul acceptase să cedeze în fața unanimității camarazilor săi, pentru el urmând o perioadă de viață clandestină, trăind în reședința generalului Cantacuzino, iar ulterior în casa colonelului Zăvoianu, până în primăvara anului viitor, când va exista certitudinea înlăturării pericolului existent.

Din ascunzătoare el avea să transmită prin intermediul generalului Cantacuzino, în zorii zilei de 10 decembrie 1933, un ordin către toți legionarii, cărora le cerea să aștepte “cu calm și cu aceiași neînvinsă eroință desfășurarea furtunii”, supunându-se “măsurilor justiției în ale cărei virtuți am crezut și vom crede nemărginit”, iar voturile estimate la peste 200.000 să le acorde lui Iuliu Maniu în Ardeal, lui Gheorghe Brătianu în Vechiul Regat și lui Averescu în circumscripțiile unde acesta candida personal.El excludea susținerea cuziștilor, atribuindu-le deficiențe de character și suspectând că sunt preferați de bancherii străini ca urmare a naționalismului lor lipsit de viabilitate. Este evident efortul de a imprima oamenilor săi calmul și de a evita din partea acestora orice reacție de contraatac care ar fi escaladat situația de acută criză, destabilizând și vulnerabilizând țara.

Istoricul german Armin Heinen descrie astfel atmosfera imediat de după dizolvarea Gărzii: “Decizia de dizolvare din 9 decembrie , contrasemnată doar de Consiliul de Miniștri, ca și mijloacele forțelor de ordineau violat toate principiile statului de drept. Arestări fără dispoziții judecătorești, reținere de personae care nu aparțineau Legiunii, reacții excesive ale polițiștilor și ale jandarmilor au creat o stare de spirit , pe fundalul căreia nu Legiunea, ci acțiunea statului aprovocat critica opiniei publice.” (Armin Heinen – Legiunea “Arhanghelului Mihail”. Ocontribuție problema fascismului international, Ed. Humanitas, București, 1999, p. 241)

Și toate aceste fărădelegi fuseseră premeditate până în cel mai mic amănunt. O discuție purtată de Constantin Argetoianu cu I G Duca la 16 noiembrie 1933, așadar cu trei săptămâni înainte, arată fără echivoc care erau planurile lui Duca: „Duca mi-a spus că prima lui datorie este defiinţarea Gărzii de Fier şi că o va face cu prilejul alegerilor. Nu va lăsa Garda să candideze. Probabil că o va dizolva, în ultima zi a depunerii candidaturilor, ca să împiedice pe gardişti să candideze pe liste camuflate… Acest probabil era un eufemism; așa cum l-a pronunțat se vedea bine că hotărârea sa era luată. Mi-am permis să-i observ că comite o noupă grșeală. Ce sau cine s-ar prăpădi  dacă câțiva gardiști – 10 sau 20 – ar intra în Cameră? Sunt toți sbmediocri și în Parlament se vor curăți prin propria lor ărostie pe câtă vreme, prin dizolvare, îi va îndârji și va spori popularitatea lor în țară. Ujn  current popular, mai ales în straturile populare nu se poate înăbuși prin violență. Băieții sunt dârji, și la lovituri vpr răspunde prin lovituri – va curge sângele. Duca s-a uitat lung la mine:  Ştiu, Argetoianu… dar nu pot să fac altfel. Mi s-a pus această condiţie sine qua non, şi e singura care mi s-a pus. Am primit-o”.

De altfel, represiunea guvernului Duca împotriva Gărzii de Fier este fără precedent până la acea data în istoria parlamentarismului românesc de până la acea data. O recunoaște și Constantin Argetoianu, care pune pe seama bestialităților comise și atentatul de la Sinaia, căruia avea să-[ cadă victimă Duca. “Din toată cearta asta rămâne cert că Titulescu este autorul moral al dizolvării Gărzii de Fier. În seama Partidului Liberal, dacă nu și a lui Duca, rămâne modul cum a fost executată măsura și toate brutalitățile comise cu acest prilej. Pe acestea le-a platit cu viața Duca, căci ceea ce a exasperat pe gardiști n-a fost dizolvarea (pe care o mai făcuse și Mihalache), ci bătăile, arestările, schingiuirile și omorurile Poliției. (Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice)

Și în toată această atmosferă de dictatură, în ziua de 20 decembrie au loc alegerile, care, este de înțeles, sunt castigate cu 51 % de Partidul Național Liberal. Iată ce consemna Constantin Argetoianu în jurnalul său, cu acest prilej: “20 decembrie 1933. Azi alegeri pentru Cameră. Zăpada enormă căzută…..(va face ca) delegații opoziției să nu ajungă la secțiile de vot lăsând astfel guvernului cale deschisă pentru toate matrapazlâcurile electorale. Șeful nostru de la Hotin, bătut și sechestrat. O femeie omorâtă la Sighișoara, un alegător ucis la Dolj, asistenții și delegații arestați în mai multe județe, iată, fără să mai vorbesc de câteva bătăi și nenumăratele sechestrări în Basarabia, bilanțul pre-electoral al Uniunii Agrare”. (Constantin Argetoianu, „Însemnări zilnice” (1933-1937)

Titulescu, un pion otrăvit

 

Toate sursele documentare și mărturiile duc către aceeași concluzie. În condițiile în care Regele se eschivase în mod evident de la asumarea semnării unui decret de dizolvare a Gărzii de Fier, cu toate presiunile lui Charles Rist, ale celorlalți bancheri și ale lui Titulescu, primul ministru ezistase, în preziua lui 9 decembrie, să mai ducă până la capăt ingrata sarcină pe care și-o luase. Realizând dimensiunile abuzului, precum și consecințele acestuia, se pare că Duca renunțase sau, cel puțin ezita să semneze decretul.

Avem, în schimb, nenumărate dovezi că, pe fondul acestor frământări de conștiință ale lui Duca, Titulescu – cel care își și aranjase plecarea la Paris deîndată de Garda avea să fie dizolvată, punându-se la adăpost – exercitase asupra premierului o presiune colosală, din instrumentarul căreia nu lipsise șantajul.

Patru ani mai târziu, Titulescu își pregătea revenirea în politica românească prin înscrierea în PNȚ, partid aflat însă într-un pact de neagresiune cu partidul lui Codreanu, motiv pentru care scrisese un articol de dezvinovățire, delimitându-se de orice răspundere în decizia din 9 decembrie 1933. Ca răspuns la încercările de dezvinovățire ale lui Titulescu foștii miniștrii  ai cabinetului Duca arătaseră că „…a doua zi după luarea acestei hotărâri, am fost chemați de I.G. Duca. Șeful nostru ne-a comunicat: că d. Titulescu nu împărtășește soluțiunea adoptată de guvern; că d. Titulescu cere dizolvarea Gărzii de Fier, ca o soluțiune reclamată imperios de necesitățile politicii externe; că fără aceasta dizolvare, d. Titulescu se vede silit să demisioneze – și irevocabil – din guvern. Ion Duca a facut tot ce i-a stat în putință pentru ca să determine pe d. Titulescu să renunțe la punctul său de vedere. Demersurile sale au fost însă zadarnice. Cum demisiunea dlui Titulescu ar fi creat – în imprejurările internaționale de atunci – dificultăți de nedorit, Duca s-a văzut silit să cedeze stăruințelor sale. Astfel a fost dizolvată Garda de Fier. Câteva zile după executarea actului de dizolvare, Duca se prăbușea sub gloanțele răzbunării, pe peronul gării din Sinaia.”

Un raport al Corpului Detectivilor din aceeași perioadă arată că  “… in disolvarea GARZII DE FIER în 1933, înainte de plecarea sa în străinatate, dl. Titulescu a cerut decedatului Duca, să disolve Garda de Fier, obiectând că nu pleacă în străinătate în misiunea ce avea, până nu se îndeplinește acest act, deoarece cercurile străine nu vor sta de vorba cu el, decât cu dizolvarea în buzunar. Duca a trebuit să cedeze, situația externă fiind atunci gravă, și consecintele se cunosc, Titulescu servind exclusiv interesele masoneriei internaționale…”  (Raport al Corpului Detectivilor din 5 decembrie 1937, ANIC, fond Casa Regala, dosar 36/1937, f. 162.)

Victor Iamandi, unul dintre miniștrii care au demascat minciuna a subliniat: „…pot sa afirm ca daca a fost cineva in guvern care a voit ori a cerut ca reprimarea Garzii de Fier sa fie mult mai severa decat a fost, acela a fost d. Titulescu…”

Diplomatul Grigore Gafencu, și el un adversar al legionarilor, scrie despre acel act al dizolvării în următorii termeni: “Venit ca să „restabilească” ordinea, guvernul liberal a fost nevoit, pentru a corespunde nevoii lui, să intervină în chestiuni de ordine, și a provocat, astfel, numaidecât, o nespusă dezordine. Mai întâi a „reprimat” Garda de Fier. Apoi, în ajunul alegerilor a dizolvat-o. Cu acest prilej au fost împușcați mai mulți studenți, arestați și bătuți toți militanții gardiști … Jean Duca a șovăit înainte de a-i dizolva. Lua informații de la toți cu privire la ei… Iar în Consiliul de Mniștri, care a hotărât dizolvarea, președintele s-a pronuntat împotriva măsurii. Titulescu, el nu a șovăit nici o clipă. A apărat măsura în Consiliul de Miniștri, a cerut-o regelui, a impus-o lui Duca. S-a lovit de neașteptate împotriviri: Regele nu a vrut să semneze un decret regal de dizolvare. A lăsat ca guvemul să-și ia întreaga răspundere. De aici un conflict între Titulescu și Puiu Dumitrescu, suspectat de filogardism și, în sfârșit, iscălirea unui jurnal al Consiliului de Miniștri… A urmat apoi vâltoarea alegerilor – o ciomăgeală cumplită și absurdă pe spinarea tării. Și ca încheiere, cele cinci focuri de revolver de la Sinaia.”

Un scenariu imposibil de verificat: planul colonizării evreilor din Galiția

 

Ziarele epocii, în special cele naționaliste, au prezentat scenariul conform căruia, în cadrul vizitei sale la Paris, I G Duca acceptase și o altă condiție, accea de a accepta primirea și încetățenirea în România a cca 150.000 – după alte surse 300.000 – de etnici evrei, ce urmau să se refugieze din Germania, via Polonia, ca urmare a venirii lui Hitler la putere în Germania. Această versiune era alimentată și de faptul că unul dintre interlocutorii lui Duca, directorul Banque de Paris et des Pays Bas, Horace Finally, era unul din liderii Alanței Israelite Universale, influentă organizație internațională de promovare a intereselor evreiești, căreia unii îi atribuiau și conexiuni masonice.  (Alex. M. Stoenescu).

În lipsa oricăror documente, este greu de confirmat această acuzație la adresa lui Duca. Metodologia cercetării istorice ne oprește de la susținerea acestui scenariu. De altfel, ni se pare puțin probabil ca, la acea dată, dintr-o Germanie în care trăia jumătate de million de evrei, o pondere atât de mare să facă deja obiectul venirii în România. Totuși, nu este explus ca, în discuțiile cu personalități implicate în organizațiile evreiești internaționale, să fi fost abordat la modul principial și subiectul unui posibil canal de refugiu spre Marea Neagră a evreilor din Germania, în perspectiva așteptatelor represalii antisemite pe care, de altfel, Hitler le și anunțase în repetate rânduri.

Duca și “chestiunea aromână”

 

Ceea ce știm însă cu certitudine este rolul pe care Duca l-a avut în luarea unor decizii care au afectat major comunitatea aromânilor. Foarte plauzibil este că aromânii Belimace și Caranica, doi dintre asasinii lui Duca, să fi fost revoltați de politica guvernului respinge la intrarea în țară a conaționalilor lor, refugiați din Grecia în urma persecuțiilor și omorurilor la care erau supuși de către naționaliștii greci. Practic, guvernul liberal, nu făcea decât să respecte astfel prevederile tratatului Înțelegerii Balcanice, ce urma să fie semnat de Titulescu o lună mai târziu, în 9 februarie 1934, dar acesta dădea o grea lovitură politicii decolonizare a aromânilor din Balcani initiate de statul român după 1920.

În condițiile în care, în repetate ocazii, I G Duca se recomandase ca descendent al unei vechi familii grecești, Ducas, și date fiind privilegiatele relații pe care acesta leîntreținea cu comunitățile grecești din România și din Grecia, liderul liberal a devenit în ochii aromânilor un reprezentant al dușmanilor lor istorici. Iar măsurile adoptate de liberali nu făceau decât să le confirme scenariul.

În 1933, colonizarea aromânilor în Dobrogea a fost întreruptă, ca urmare a negocierilor diplomatice ale lui Nicolae Titulescu în cadrul Micii Înțelegeri, dar și a relațiilor privilegiate ale lui Duca cu organizația etnicilor greci din România. De zeci de ani, aromânii erau supuși în Grecia unor persecuții crunte în vederea asimilării lor entice prin pierderea identității naționale. Lipsiți de dreptul de a învăța în școli cu limbă de predare maternă și de posibilitatea de a săvârși cultul religios în graiul lor, presați de autoritățile elene să își grecizeze numele, ei făceau obiectul unor persecuții contondente în cazul în care se împotriveau acestor politici. Mii de aromâni fuseseră arestați și internați în lagăre și închisori, iar familii întregi fuseseră exterminate de naționaliștii greci.

O importantă parte a macedoromânilor aderaseră la curentul care propunea colonizarea lor în Regatul României, ca frați de limbă și de sânge, fapt aprobat de guvernele de atunci. Deși li se promisese colonizarea în regiuni muntoase, pentru conservarea tradiționalei ocupații care era oieritul, precum și alte facilități, acești frați ai noștri au fost victimele unei uriașe decepții din partea statului român. Ei au fost colonizați în cele din urmă în cele două județe adăugate României în 1913 (Cadrilaterul), o regiune de câmpie aridă, unde au fost nevoiți să își improvizeze singuri locuințe, statul oferind, fiecărei familii, în acest scop, o sumă ridicolă echivalând cu cca 250 EURO din zilele noastre. Mai mult decât atât, timp de două decenii, aromânii s-au aflat în prima linie a asigurării unei adevărate rezistențe armate împotriva unor grupări naționaliste bulgare – comitagiii – care împrăștiau teroarea în Cadrilater, prin raiduri înarmate, jafuri și crime. Cu toate acestea, în scurt timp gospodăriile aromânilor deveniseră un model de dezvoltare în Dobrogea Nouă.

În aceste condiții, este de înțeles aversiunea armânilor față de greci și, implicit, față de politicieni precum Duca și Titulescu, considerați vinovați de trădare împotriva fraților lor, prin sistarea colonizărilor în Dobrogea. Aromânii bătrâni povestesc și astăzi, așa cum bunicii lor le relataseră după 1933, cum rudele lor din Grecia au rămas blocați în acea iarnă grea în portul Salonic, cu familii și copii, pradă lipsurilor și batjocurii grecilor, după ce vânduseră turmele de oi, așteptând zadarnic aprobarea de a se transmuta în România.

Popor cu un teremperament vulcanic, cu un spirit al demnității și dreptății deosebit de dezvoltat, obișnuiți de secole să trăiască cu arma la picior și să-și apere oricând viața și avutul, armânii avuseseră întotdeauna modul lor caracteristic de a sancționa trădarea – considerată un păcat de neiertat –, și de a rezolva litigiile grave, cum era și acesta care viza practic întreaga comunitate aromână.

Este motivul pentru care mulți istorici nu exclud posibilitatea ca prezența în echipa de la Sinaia a celor doi aromâni – Caranica și Belimace –, pe lângă o revanșă legionară, să aibă la bază și o răzbunare pentru măsurile atât de defavorabile acestei comunități.

Liniștea dinaintea furtunii

 

În zilele de 26-27 decembrie 1933, după ce alegerile fuseseră castigate de liberali, legionarii au fost eliberaţi din închisori. În realitate, ei ameninţaseră nu ordinea statală, ci rezultatul alegerilor. Cu acest prilej, avocaţii Ion Moţa şi Vasile Marin au solicitat și au obținut de la comandantul închisorii Jilava, un document unde se recunoaşte juridic că detenţia lor a fost practic un sechestru. Aceste documente le vor folosi ulterior, în justiţie, în vederea tragerii la răspundere a guvernului.

Părea că lucrurile reintră în normal și o liniște rău-prevestitoare plutea peste țară cu câteva zile înainte de Anul Nou…

Și în această liniște, în seara de 28 decembrie 1933, trei tineri coborând Calea Victoriei, s-au oprit preț de câteva momente în dreptul bisericii Albe, unde au și intrat, rugîndu-se îndelung la o uriașă icoană a Răstignirii, tablou care până târziu, după anul 2000, se mai păstrase în pridvorul acestui lăcaș.

Cine erau cei trei? Nicolae Constantinescu – de fel din Galați, recent candidat pe listele Gărzii de Fier la Făgăraș, Ion Caranica şi Doru Belimace – ambii aromâni. Toți trei tocmai eliberați de la Jilava.

Ei și-au continuat drumul pe Calea Victoriei și apoi în jos, pe Elisabeta, până la reședința prințului Cantacuzino- Grănicerul, aflată peste drum de biserica Sf Ilie Gorgani. Aici, unde până la 10 decembrie fusese sediul Gărzii de Fier, au găsit pe bătrânul general, singur. Cei trei împărtăşesc acestuia dorinţa lor de a pedepsi pe primul ministru Duca, în virtutea faptului că acesta însuşi încălcase legile statului de drept şi se pusese în slujba unor oficine străine.

Auzind aceasta, Generalul Cantacuzino s-a înspăimântat gândind la consecințele unui asemenea act. Cu toată firea sa violentă ( de altfel, fiind văr cu I G Duca, el scrisese acestuia, după dizolvarea Gărzii de Fier, o scrisoare în care îl amenințase că și-a semnat condamnarea la moarte), în fața hotărârii neclintite a celor trei, el a încercat să oprească această decizie. A chemat de peste drum și pe parohul bisericii Sf. Ilie-Gorgani, opunând celor trei tineri argumente de ordin teologic, juridic și strategic, în încercarea de a-I convinge să renunțe la planul lor.

Conținutul discuției a fost relatat de legionarul Vasile Blănaru-Flamură, care l-a aflat din relatările celor trei în timpul detenției la Jilava, din prima parte a anului 1934. (V. Blănaru Flamură – Batalioanele morții. Adevărul în moartea lui I G Duca, Ed. SEPCO SRL, București, 2001).

Gloanțe la Sinaia. Un deznodământ tragic

 

Cei trei legionari – Nicolae Constantinescu, Ion Caranica şi Doru Belimace – au fost consecvenți însă hotărârii lor. Poate că un ordin dat de Căpitan i-ar fi putut opri, dar Corneliu Codreanu era ascuns și nu putea ieși la lumină.

Ei au călătorit la Sinaia în același tren în care a mers și premierul, care fusese convocat la o bizară audiență la rege, tocmai la Peleș. La întoarcerea în gara Sinaia, în condițiile bizare ale lipsei oricărui aparat de securitate personală și pe un peron prost luminat, cei trei au acționat. Caranica și Belimace au aruncat petarde pentru intimidarea eventualei gărzi a lui Duca, iar Constantinescu a descărcat 5 gloanțe in capul primului ministru.

Dacă Niki Constantinescu se predase la fața locului, lăsându-se practic capturat de agenții de ordine, ceilalți doi aveau să se predea Poliției la București. Ei vor justifica actul săvârşit ca pe o formă de pedepsire a premierului pentru fărădelegile şi abuzurile comise din ordinul lui şi pentru trădarea intereselor naţionale în urma unei înţelegeri cu o putere ocultă străină.

Spirala violenței continuă

 

Imediat după asasinarea prumului ministru, autoritățile continua și ele spirala violenței.

La București este arestat și Sterie Ciumetti, secretarul Gărzii de Fier, va fi torturat bestial, ore întregi, comisarul Ion Panova. Scopul? Divulgarea ascunzătorii lui Corneliu Codreanu. Mutilat ca urmare a torturii și simțind că nu mai poate rezista, pentru a nu fi nevoit să declare unde se ascunde șeful Gărzii, Ciumetti va face un ultim efort, mușcându-și limba, a cărei inflamație și hemoragie îl făcea inapt să mai vorbească.

În această situație, este dus cu maşina Poliţiei în pădurea Andronache, unde este împuşcat şi apoi aruncat în Lacul Fundeni (zona Ostrov). Cadavrul va fi găsit după Anul Nou, când apa lacului se va dezgheţa.

În ziua următoare, pe 30 decembrie 1933, erau uciși de poliție legionarii Gheorghe Bujgoli, – colonist macedonean din judeţul Durostor, Fardea şi Gheorghe Negrea din Severin.

În ultima zi a anului 1933, Victor Iamandi, subsecretar de stat în Ministerul de Interne, ordona din nou arestări masive. De astă data cifra arestărilor se pare că a urcat până spre 10.000, căci sunt arestați intelectuali, numeroși simpatizanți ai mișcării legionare, în frunte cu Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Dragoș Protopopescu, Radu Gyr, Ion Moța, majoritatea lor fiind încarcerați la Jilava. Mii de case sunt perchezitionate si ravasite pentru a se gasi dovezi de vinovatie sau arme, fără rezultat însă.

În acea perioadă tulbure a luat naștere un cântec ce a devenit celebru printre militanții legionari, intitulat Prigoana și ale cărui versuri evocă atmosfera tensionată a acelor zile: “De ani de zile ați pornit / Prigoana fără de sfârșit. / Guvern ce vrei ca să ne pierzi, / De ani de zile arestezi / Legionari în cămăși verzi, / Și noi răbdăm, / Și noi răbdăm”…

În primele săptămâni ale anului 1934, Parlamentul României va găzdui dezbateri aprinse, în care reprezentanţii Partidului Naţional Ţărănesc şi ai Partidului Poporului (g-ral Averescu) vor denunţa abuzurile comise de guvernul liberal la adresa opoziţiei, în timpul campaniei electorale.

Procesul liderilor legionari și a celor trei care îl omorâseră pe Duca va începe pe 19 martie 1934, implicând 52 de persoane inculpate, 703 martori din care 670 din partea apărării, printre aceștia figurând mareșalul Averescu, Alexandru Vaida Voievod, Constantin Argetoianu, Octavian Goga, Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Gheorghe Brătianu.

Procesul avea să se încheie în aprilie 1934, cu condamnarea pe viață a celor trei – supranumiți de legionari Nicadorii (prin compilarea primei silabe a numelui fiecăruia) și achitarea tuturor conducătorilor legionari, considerați nevinovați.

Oricum, după decembrie 1933, România nu avea să mai fie niciodată ca înainte. Chipul societății românești fusese schimonosit de violența împinsă până la extrem, statul însuși anulându-și principiile fundamentale și decredibilizându-se, iar spirala violenței odată deschisă va fi foarte greu de oprit. Lecția pe care ar trebui să o tragem cu toții din acest episod istoric este aceea că abuzul, violența și fărădelegea nu sunt căi de rezolvare a problemelor politice, iar instituțiile publice trebuie să își facă datoria, garantând respectarea legalității. Și, nu în ultimul rând, interesul național nu poate fi niciodată subordonat unor interese străine.