GÂNDURI ÎN NOAPTEA DE CRĂCIUN…

Editorial de Ioana Dobrescu

Vine Crăciunul! Încă un Crăciun… Se naște Hristos. Oare?!

Celebrăm, ca să zic așa, în fiecare an, Nașterea Domnului Iisus prin Fecioara Maria… Totuși, ne gândim din ce în ce mai puțin la asta. Nu mai avem timp… Pregătirile de tot felul ne ocupă timpul și deseori sufletul. Crăciunul își pierde miezul, pe care cineva, care lucrează prin oameni la toate nivelurile, are tot interesul să îl distrugă. Pentru că Taina Nașterii se trăiește, de fiecare dintre noi. Se trăiește sau… nu.

Iisus s-a născut acum 2023 de ani. De atunci s-au perindat prin această lume milioane și milioane de creștini care știu acest lucru și totuși… El se naște în fiecare an.

În dimineața aceasta de Ajun, mi s-a conturat în minte, dar mai mult în inimă, o imagine pe care mă străduiesc să v-o împărtășesc cu sinceritate, neavând sprinteneala condeiului.

Părintele meu mi-a spus: ”Concentrează-te pe Nașterea Lui…” Și mi-a venit în minte Pruncul. Da, copilul curat care trebuie să se nască în sufletul nostru. „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”, spune în Evanghelie. (Matei 18 : 3) Iar Părintele Arsenie Boca ne spune: ”Să nu credeți cumva că veți trăi dincolo, în veșnicie, altceva decât ați trăit aici”. Iertare pentru citatele aproximative, dar am avut deodată o scânteie de înțelegere.

Ne naștem ca prunci în viața aceasta… Suntem oare liberi? Mulți se revoltă când aud că vin cu niște păcate strămoșești. Și, da, chiar știința confirmă azi acest lucru. Adăugăm păcate cu fiecare zi, cu atât mai mult cu cât, cu simțurile opacizate de a avea ”tot ce ne trebuie”, nu ne mai dăm seama când ne scufundăm… Ochii noștri văd din ce în ce mai puțin, din ce în ce mai la suprafață. Dar tocmai de aceea suntem aici: pentru mântuire, adică pentru Înviere. Sensul vieții nu e viața, ci Învierea. Isus se naște Prunc nevinovat, nu ca noi oamenii, și urmează calea spre Înviere prin Răstignire, cu moartea pe moarte călcând. Noi, oamenii, ne naștem copii, chiar dacă nu total lipsiți de păcate, dar inocenți. Și, din ce în ce mai repede, ne grăbim să devenim adulți (generația noastră a avut o copilărie mai lungă decât cea a copiilor noștri). Ne dezvoltăm fizic, mental, ne luăm aere de adulți, de cele mai multe ori imaturi fiind, dar trufindu-ne cu “adulțimea” noastră.

Vă mărturisesc că am avut o mare slăbiciune pentru oamenii cu suflet de copil, care sunt din ce în ce mai rari. Și, fără să-mi dau seama, după multe bumbăceli și răni, am făcut exact ce făcea Micul Prinț: n-am mai vorbit cu oricine despre lucrurile care nu se văd… Dar mulți dintre ei au devenit mai devreme sau mai târziu, ”oameni serioși”, cum spune Exupery. Un lucru foarte dureros, căci motivele pierderii copilului din suflet erau ale lumii acesteia. “Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” spune Domnul. (Marcu 8 : 36)

Unul dintre oamenii cu adevărat suflet de copil este – da, este, el e mai viu decât mulți care umblă – fratele Marcel… Îmi amintesc de tabăra de la Stupca, organizată de camaradul Costică Savu. Pe drumul de seară, către focul ce urma să-l aprindem pe dealul Coșerilor, am mers alături de Marcel, în tovărășia unei sticle de rachiu din care mai luam, fiecare, câte o gură (nu mi-a fost niciodată prietenă țuica, mai curând vinul, dar despre aceea imi amintesc cu drag), vorbind foarte veseli despre… moarte. De când ne naștem, ne îndreptăm spre ea, oricât ne-am amăgi, farda, trata trupul și oricât am căuta metode de a prelungi cât mai mult existența terestră. Nimeni nu scapă de moartea trupului. Și atunci care e sensul acestei existențe? O spune Căpitanul: Învierea!

Am asociat imaginea Pruncului din ieslea de la Betleem cu icoana Adormirii Maicii Domnului. Sufletul Maicii e reprezentat ca un Prunc înfășat, pe care Hristos îl poartă în brațe. Atunci am înțeles că acesta e parcursul nostru pământesc: redobândirea sufletului de copil, pentru a ne putea întoarce la ceea ce suntem cu adevărat. Căci Adevărul e unul singur. Și fiecare dintre noi suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Restul e amăgire…

“Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”… Dar Dumnezeu ne-a lăsat libertatea de a alege. Singura moarte este dezicerea de El. Trădarea. Întâmplător, oare, Revoluția noastră de acum 33 (+ 1) de ani, s-a suprapus cu Crăciunul?! Nu vreau să fac speculații, dar nu cred că există întâmplări, mai ales în cazul unor evenimente cruciale. „Libertate!” Ei bine, tot mai mulți dintre noi, cei care am apucat niște ani inainte de 1989, constatăm că, paradoxal, într-un anume fel, eram mai liberi atunci. Că aceia din închisorile comuniste erau cu mult mai liberi decât cei care nu erau după gratii. Iar mecanismul e foarte simplu. Înainte aveam mai puțin, și chiar constrângerile ne făceau mai buni, mai subțiri spiritual, mai frați. Suferința unește, înalță. Poarta strâmtă…

Ce a însemnat libertatea cucerită în 1989? Singurii cu adevărat liberi au fost cei care au plecat la Domnul, plătind cu sângele lor libertatea noastră… Majoritatea românilor a înțeles prin libertate confortul. A avea, nu a fi. A avea casă, mașină, casă pentru copii, mașini pentru copii, bani, serviciu bun, distracție, plăceri, sănătate fizică, a avea chiar omul de lângă tine… Garduri din ce în ce mai înalte… Familii din ce în ce mai restrânse și mai izolate, într-un mecanism al dezumanizării pe care ne facem că nu îl înțelegem…

Vrei altceva? Ești nebun! Ei bine, știu că vor citi aceste rânduri doar niște nebuni ca mine.

Ce face această așa zisă libertate care distruge, îndepărtează oamenii unii de alții, care a acaparat majoritatea românilor? Îngroapă inima în grăsime. Chiar dacă se chinuie să mai bată, la un moment dat nu va mai putea. Și “limpede nu vezi decât cu inima”…

Dacă totuși în sufletele noastre se mai naște Pruncul, dacă am reușit să îi găsim în peștera săracă a sufletului nostru un locșor, atunci trebuie să știm ce urmează. Că nu putem păstra copilul din suflet fără jertfă… Dacă mergeți pe acest drum, să știți că el e presărat cu spini, și că, fără suferință adevărată, nu putem ajunge la Înviere… Cred că nu e cineva dintre noi care să își dorească suferința. Până și Hristos a spus: “Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti.” (Matei 26 : 39). Și totuși, altfel nu ne putem purifica, nu ne putem regăsi și păstra inocența în această lume. Cred că toți am încercat ”să ne fie bine”, să nu suferim, dar nu ne-a ieșit… Poate că le iese unora, celor care au ales calea cea largă… Și nici nu vor mai ști unde duce. Căci atunci când inima se îngroapă în cele ale lumii, în plăceri și confort, nu mai bate și se cheamă „infarct sufletesc”, cum spune Dan Puric.

Aveți grijă, frații mei de Pruncul din sufletul vostru! Și nu-l arătați oricui, pentru că Îl vor lovi înainte de vreme. Dacă vreți să Îl salvați, feriți-L de Irod… Veți suferi mult, dar o veți face cu Bucurie, pentru că știm că jertfa noastră va rodi. Iar când va veni, fără îndoială, Iuda, nu vă temeți! Vai de cel prin care vine trădarea… Cea mai nefericită ființă a fost Iuda. Dar așa trebuie să fie, ca să putem învia.

La Revoluție s-a strigat Adevărul: „Vom muri și vom fi liberi!”… Noi am mai rămas puțin, asemeni lui Antoine de Saint Exupery, într-un pustiu, cu un motor defect, așteptând, coincidență, un Copil să ne aducă Bucuria și să ne călăuzească spre miezul ființei noastre.

”… zăboviți puțin în dreptul stelei. Atunci, dacă vine la voi un copil, dacă râde, dacă are părul de aur, dacă nu răspunde când e întrebat, veți ghici desigur cine e. Fiți buni atunci! Nu mă lăsați să fiu atât de trist: scrieți-mi de îndată că s-a întors…”

Antoine de Saint Exupery, “Micul Prinț”