PĂRINTELE BORIS RĂDULEANU – PE URMELE LUI HRISTOS ÎN IADUL GULAGULUI COMUNIST

PĂRINTELE BORIS RĂDULEANU – PE URMELE LUI HRISTOS ÎN IADUL GULAGULUI COMUNIST

Părintele Boris (Babcenco) Răduleanu, tatăl doamnei Galina Răduleanu (medic psihiatru și fost deținut politic) s-a născut la 22 iulie 1905, în satul Izbeşti, jud. Orhei din Basarabia, fiind al 11-lea copil al preotului Grigore Babcenco şi al prezbiterei Ana, născută Căţărău. A făcut şcoala primară la Mănăstirea Curchi, jud. Orhei, apoi Seminarul inferior și pe cel superior la Chişinău. În anul 1926 s-a înscris la Facultatea de Teologie şi la cea de Litere şi Filosofie de la Cernăuţi pe care le-a absolvit în anul 1931. În același an s-a căsătorit, iar la 7 februarie 1932 a fost hirotonit preot la Mitropolia din Chişinău, pentru parohia Răduleni, jud. Soroca. Implicarea cu trup și suflet în viața duhovnicească a comunității și legătura vie cu sătenii din Răduleni îl vor face să-și schimbe mai târziu numele de la denumirea satului. 

În 1936 va fi trimis ca preot slujitor la Catedrala veche Sf. Nicolae din Bălți. Mitropolitul Tit Simedrea, care îl preţuia mult pentru înzestrarea lui intelectuală şi râvna sa duhovnicească, îi va înlesni o bursă de studii în Franţa şi Anglia, între anii 1937-1938. Astfel, timp de un an de zile va studia la Paris la Institutul Saint-Serge alături de cei mai vestiți teologi ai diasporei ruse, stabiliţi în acea vreme în Occident.

Reîntors la Bălţi, îşi va relua activitatea de preot slujitor, dar concomitent se va implica și în publicistică, fiind redactor sau colaborator al mai multor reviste: Credinţa noastră, Foaie duminicală, Însemnări creştine. Totodată se va dedica şi activității didactice, ca profesor la Seminariul teologic şi la liceele din localitate. După ocuparea Basarabiei, din 1940, se refugiază, fiind numit preot la biserica Hagi Enus, din Craiova, unde rămâne doar un an, reîntorcându-se la Bălţi, odată cu trupele române. Aici, va reface biserica Sfântul Nicolae, distrusă de bombardament, clopotniţa şi casele parohiale. Deşi nu era preot militar, nu va fi scutit de front, fiind trimis ca preot în linia întâi pe Nipru, cu divizia a IV-a Munte, batalionul 14. După ocuparea Basarabiei, din 1944, se va refugia a doua oară, de data aceasta la Lugoj, unde va sluji ca preot la Catedrala Ortodoxă, fiind totodată profesor de religie la liceele din localitate.

În 1948 se va muta la Bucureşti la parohia Chitila. Catehezele însuflețite și activitatea sa publicistică împotriva regimului vor atrage atenția Securității care îi va întocmi cu mult zel capetele de acuzare pentru trimiterea în instanță. Preotul Boris Răduleanu va fi arestat în 14 martie 1960, după o anchetă dură de un an şi jumătate în cursul căreia a fost avertizat că nu va mai ieşi viu din închisoare. Va fi condamnat la 10 ani de temniţă pentru catehizare şi la încă 15 ani pentru articolele scrise împotriva comunismului între anii 1932-1944. După o trecere scurtă prin Jilava, va fi încarcerat la Aiud unde va respinge cu hotărâre aşa-zisa reeducare. Dr. Galina Răduleanu, fiica părintelui Boris, ne mărturisește: „Tata era preotul care ar fi ales intrarea Bisericii în catacombe, pentru că atitudinea definitorie a lui era lupta. O luptă dusă pentru adevărul în Hristos, pentru dreptatea Lui şi binele acestui neam. O luptă dusă până la sfârşit, chiar cu preţul sacrificării atât a propriei libertăţi, cât şi a copiilor săi, după cuvântul Mântuitorului Hristos: «Cine iubeşte pe fiu sau pe fiica lui mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine»”. Adeverind cuvântul evanghelic, cei doi copii ai părintelui Răduleanu vor deveni și ei victime ale regimului totalitarist. Tânăra absolventă a Facultății de Medicină din Cluj, Galina și Mihai, student la Politehnică, vor fi arestați și vor fi puși în libertate odată cu Decretul de amnistie din 1964.

După eliberarea din închisoare, părintele Boris va fi nevoit să plece din Bucureşti, slujind ca preot în satul Roşiori, jud. Ialomiţa, cu aceeași dăruire ca înainte de a trece prin ciurul temniței, până în anul 1975 când va fi pensionat. Va mărturisi cu dârzenie și cu demnitate, până la sfârșitul vieții (19 decembrie 1990), credința sa fierbinte în Dumnezeu și crezul lăuntric pentru care s-a jertfit cu atâta lepădare de sine, pe altarul țării în gulagul comunist.

Din pronia lui Dumnezeu și prin grija familiei s-au păstrat până astăzi în manuscris caietele în care părintele Boris Răduleanu obișnuia să-și însemneze „gândurile de ocazie”, în perioada de după eliberare. Rândurile de mai jos sunt frânturile de gând ale părintelui și lumină din lumina sufletului său mărturisitor și iubitor de Dumnezeu.

CUGETĂRI: DUMNEZEU ȘI OMUL

Religia, ca și Adevărul Vieții, nu este aceea care argumentează și se arată, ci aceea care se trăiește și se mărturisește.

Creștinismul cel adevărat, fiind Cuvântul viu al Creatorului, a îngăduit și îngăduie în afară și chiar în interiorul său, critici, erezii și apostazii. A admis și admite nu numai contradicții, ci și opoziții, socotind că prin acestea se controlează, se curăță și devine mai strălucitor, mai sublim. Adevărul este Adevăr și nu se teme de opoziție sau contradicție.

Dumnezeu este Iubire. Iubire înseamnă unire reală (trăită), unire nedespărțită și neamestecată între Iubitor și cel iubit. Omul face abstracție și chiar respinge această Realitate, preferând sau făurindu-și iubire după chipul și starea sa.

Iubirea este mai mult decât cunoaștere, este întâlnire „față către față”. Este mai mult decât voire sau dorire, este împlinire, trăire. Este mai mult decât simțire: este unire și trăire autentică, eu în El și El în mine. Iubire înseamnă a trăi în chip real, Adevărul, Binele și Frumosul, a trăi în Dumnezeu și Dumnezeu în tine.

Iubirea este transpunerea eului tău în altul, suflet în suflet. Aceasta este posibil numai prin transpunerea mai întâi în Acela care ți-a insuflat în tine puterea de a iubi, în Dumnezeu.

Iisus Hristos descoperă despre Sine, parcă mai mult în fața fariseilor și cărturarilor decât în fața ucenicilor. De ce? Pentru că fariseii și cărturarii de atunci erau mult mai căutători și răscolitori, pe căi și în duh greșit, ai Adevărului, pe când ucenicii primeau acceptând.

Și regele Irod întreabă și se întreabă: „Cine este Acesta, Iisus Hristos?” despre Care a auzit atâtea, dar nu se întreabă ca Zaheu sau ca Nicodim. De aceea, Irod la întrebarea lui se lovește de adânca Tăcere.

Numai prin Euharistie, devenim părtași firii dumnezeiești și întru Hristos prin Duhul Sfânt devenim „om universal”: eu în toți și toți în mine.

Dumnezeu a creat timpul – ca Istorie – în care omul să lucreze în el cu înțelepciune, iar înțelepciunea a dăruit-o ca prin ea omul să înțeleagă și să valorifice timpul și cele din timp.

Viața are două capete: unul „aici” și altul „dincolo”. Depinde din care parte o privești și prin care rațiune o socotești și o valorifici: „aici” și „dincolo”, prin eu sau prin El, prin mine om-făptură sau prin El Făcător. Viața cea adevărată este Teantropie: omul în și prin Dumnezeu și Dumnezeu în și prin om. Înseamnă a fi în Iisus Hristos, Care este Dumnezeu și Om, în unire nedespărțită și neamestecată. Poziție reală: nici numai zbor de vultur, nici numai târâtură de vierme, ci unire: rege-vierme, Tot-nimic, „trestie gânditoare”.

După cum nu te poți oglindi în lemn ca în oglindă, tot așa nu te poți „oglindi” – înțelege în omul cel trupesc.

Copilul, „om” mic, bun și curat… Și același, mai târziu, om rău, odios și necurat. Cine-l face să fie așa? Unii spun, familie și ereditate. Alții spun: educație și societate. Și toți au dreptate în parte. Rămâne în cele din urmă omul însuși, care poate și trebuie să depășească toate, pentru a se cunoaște pe sine, a fi conștient de putințele sale și pe baza „chipului divin” din sine să stăruie agonisirea asemănării cu Acela al Cărui chip îl poartă în sine.

Satana, prin ateism, stăruie să scoată din preocuparea omului, a societății, nu numai Biserica, Așezământ divino-uman, dar și tendința și dorința de cele duhovnicești. Însă „porțile iadului” nicicând nu vor putea smulge din om, dorul după Absolut, chipul divin sădit de Creator.

În istoria Bisericii lui Hristos, unii au preferat să înfrunte duhul satanic prin mucenicie, alții prin fuga în pustie. Au fost și din aceia care și-au păstrat convingerea și trăirea în sine și pentru sine. Care din aceste categorii au fost și sunt în Duhul lui Hristos, puși în fața morții? Acum ca și atunci este foarte greu să te pronunți. Totuși este un răspuns și anume: nici forța – „pumnul”, dar nici „sărut mâna”, ci demnitatea – înțelepciune smerită – gata chiar pentru jertfă, gata a mărturisi fără teamă, Adevărul și Iubirea aduse de Iisus Hristos în lume.

Omul vremii este pus a alege astăzi mai mult ca oricând între plăcerea celui vremelnic și bucuria celui etern; între: pentru sine, eu sau pentru El, Dumnezeu.

MAREA VIEȚII

Valorile adevărate se vădesc și se constată, iar pretinsele „valori” se impun cu sila sau prin propagandă.

Toate înnoirile istorice ale omenirii nu sunt decât pretinse „înnoiri” pe același „trunchi” vechi, cel al căderii, al rătăcirii, al căutării, fără criterii și țel adevărat, ba chiar al egoismului și al minciunii sub ispita „prințului” acestei lumi, Tatăl minciunii. Și „carul” lumii tot pe loc rămâne cu impresia că este altfel „sucit”, mai „progresist”.

În comunismul ateu, „omul nou”, „ne-omul”, adică cel viclean, mincinos și idolatru, cel în duh iudaic, materialist și exclusivist sau chiar în duh satanic, fiară cu chip uman. Cam în acest fel au trasat „visul de aur al omenirii” (Marx și Lenin).

Cea mai mare biruință este să te birui pe tine însuți, să te debarasezi, să arunci, să depășești și chiar să smulgi cu tot cu rădăcină toate poftele din tine. Este o nespus de mare ușurare, de parcă ai aripi să te înalți sus, sus… de unde te poți vedea pe tine și totul și pe toate la justa lor valoare.

Toate indiciile principiale chiar și amănunțit sunt spuse și date de Cuvântul întrupat al Creatorului. Dacă înlături sau nesocotești Absolutul, cazi în idolatrie: absolutizezi relativul, pe cel temporal sau fenomenal și le atribui valoare absolută. Mergi prin întuneric, prin cunoaștere pe dibuite, fără să știi încotro mergi și nu poți prețui și valorifica nici lucrurile, nici fenomenele, nici timpul și nici viața.

În cele din urmă, viața omului se reduce la: crezi ori nu crezi în Dumnezeu. Dacă tu crezi ești obligat să-ți conformezi viața prin cele mai mici amănunte în gândire și trăire după voia Lui, iar dacă nu crezi, atunci rămâi la mintea și voia ta sau la a altcuiva.

Dacă întâlnirea cu ființa pe care o iubești îți produce bucurie și uneori este greu să o poți reda prin cuvinte, dar întâlnirea cu Acela care este Iubirea iubirilor? Bine a scris apostolul când a spus că: „ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit ce a gătit Dumnezeu celor care Îl iubesc pe El”. Omul însă, ispitit fiind de sine și pentru sine, s-a rugat de Izvorul Iubirii și s-a oprit la iubirea de sine și la iubirea altuia pentru sine. S-a interpus un obstacol între iubirea Iubirii și iubirea non-Iubire…

Viața este o luptă între Bine și Rău, între Adevăr și Minciună, între a fi sau a nu fi. Ca să birui și să fii în Bine și Adevăr, trebuie să domini. Ca să te domini, trebuie să te afli, să te regăsești în Cel Etern, în Cel Atotputernic, în Dumnezeu.

Cu uitarea omori durerea sau neplăcerea, cu pocăința și îndreptarea omori păcatul și căderea. Iisus cu moartea Sa, cu biruința ispitelor și a răutății a biruit, a omorât posibilitatea căderii moral-spirituale, iar prin aceasta și moartea cea fizică. Întru Învierea Lui, toți vom învia, cu sufletele și cu trupurile schimbate.

Egalitatea stă înainte de toate în demnitatea morală a oamenilor. Egali sunt cei cu adevărat morali; morali sunt cu adevărat cei care trăiesc în Duhul lui Dumnezeu.

Libertatea este dar divin și omul poate fi liber numai în libertatea absolută a Creatorului.

În orașe mari sunt clădiri impunătoare, blocuri, magazine, muzee, catedrale, universități și cămine culturale, priveliști ademenitoare, încât faci excursii pentru a le vedea. Dar unde este Omul? Unde este demnitatea, noblețea și spiritualitatea lui? Nu se vede sau f. f. rar. Toate-s pentru om ori omul este pentru toate?

S-au înmulțit bunurile și cu ele dorințele și pretențiile, dar s-au micșorat bucuriile.

Diferența fundamentală între „veacul acesta” și „veacul viitor”, între „aici” și „dincolo”, este că primul caută Adevărul și Binele, iar celălalt îl are.

(a consemnat Monahia Gavriila, in Revista Atitudini Nr. 62)