Acum trei decenii. În vara lui 1994, în vacanța dintre anii IV și V, am rămas o bună perioadă de timp în căminul meu studențesc „Tranzit”, care era situat la câteva minute de biserica Sapienței, fiind implicat în mai multe activități pe lângă Părintele Constantin Voicescu sau venind duminica aici după câte o săptămână de șantier la bisericuța de la Închisoarea Mislea.
Neobositul nostru Părinte a avut atunci inițiativa să facem ceva pentru ca începutul anului școlar să fie așa cum trebuie, adică cu slujbă religioasă în toate școlile din București. Eram în perioada grea din punct de vedere spiritual de sub domnia iliesciană și fesenistă. Nici vorbă de religie în școală. Concepția generală ateistă trona încă în Ministerul Învățământului din inerție ca înainte de 1989, abia dacă se puneau icoane în școli, iar Mama Sica era un profesor benevol de religie la Școala „Elena Văcărescu”, unicat în România. Abia în următorii ani, după alte strădanii, avea să se introducă religia în școală.
Părintele Voicescu a convocat deci o ședință cu colegii de temniță din Asociația Foștilor Deținuți Politic și cu tineri din Liga Studenților. O încercare de inițiativă a Ligii de a cere oficial Ministerului slujba la început de an școlar ar fi fost sigur ignorată. La fel de ignorată ar fi fost cererea către Patriarhie, care nu era deschisă dialogului cu acești tineri revoltați din Piața Universității sau cu bătrânii ieșiți din pușcării cine știe din ce motive… Așa era perioada aceea, în care cu teamă se puteau rosti în vreo biserică la predică sau la vreun curs la Facultatea de Teologie, nume precum Valeriu Gafencu sau Gheorghe Calciu. Părintele Voicescu, fiind desigur o excepție, era conștient de șansele vreunei inițiative pe cale oficială. Mai mult, el avea acea nemulțumire publică asupra compromisurilor făcute în perioada comunistă de către ierarhie și nu îl pomenea la slujbe pe Preafericitul Teoctist, dar avea față de ierarhul său o atitudine plină de franchețe și chiar de dragoste. Era un așa zis nepomenitor autentic, nu în genul sectar al celor care astăzi își spun nepomenitori.
Soluția Părintelui a fost deci să cerem ajutorul unui ierarh mai tânăr, adică Episcopului Vicar Teodosie Snagoveanu. Urma să se meargă în audiență la el, să i se explice intenția noastră și situația de pe teren, în care foarte puțini directori de școli aveau inițiativa de a chema preotul pentru slujba de început de an școlar, așa încât inițiativa trebuia să vină reciproc, din partea preoților din parohiile bucureștene. S-a editat deci o scrisoare adresată preoților, semnată de către AFDPR și Liga Studenților și urma să se ceară lista tuturor parohiilor din București, pentru ca scrisoarea să fie trimisă prin poștă. Lista cu adresele parohiilor trebuia să o cerem Preasfințitului Teodosie.
Zis și făcut, dar cine să meargă în audiență? Președintele Ligii de atunci, Gabriel Zbârcea, nu era în București, Antonie Popescu avea multe altele pe cap, până la urmă sorții au căzut pe mine.
Și ajung astfel dis de dimineață într-o zi de august pe Dealul Patriarhiei, către Strada 11 iunie, să intru în audiență la Preasfințitul Teodosie. Am ajuns pe la ora 9 în anticameră și în naivitatea mea mi-am manifestat intenția de a trece mai departe. Aici a început cea mai mare problemă. Părintele secretar a început un adevărat interogatoriu că ce vreau și ce intenții am. Când a auzit că sunt de la Liga Studenților, mai că era să mă dea afară pe ușă. Apoi cererea de a primi adresele parohiilor i s-a părut un tupeu maxim. Că ce nevoie avem noi? Spunându-i până la urmă scopul de a îi îndruma pe preoți către școlile arondate pentru slujba de pe 15 septembrie, situația a devenit și mai gravă. Că cine ne credem noi și a cui binecuvântare avem. I-am spus că a duhovnicului, m-a întrebat cine este, dar nu am vrut să răspund, gândind că e în stare să îi facă probleme Părintelui Voicescu. Până la urmă, când ancheta era în toi, a venit și salvarea. Ușa care ne despărțea de cabinetul episcopului s-a deschis și a apărut Preasfințitul Teodosie în carne și oase. Perorația a continuat, am fost blamat că ce mai vrea și ăsta de la Liga Studenților, dar Părintele m-a luat înăuntru și s-a calmat atmosfera. Am purtat timp de câteva minute discuția în mod normal, a înțeles inițiativa noastră și a rămas să vină cineva după lista cu adresele. Cam asta a fost.
A doua oară l-am întâlnit tot în toamna lui 1994, pe data de 12 noiembrie, la sfințirea Paraclisului Nașterea Maicii Domnului de la fosta Închisoare de femei Mislea, amenajat de către doamnele trecute prin crunta temniță din perioada comunistă. Mi-am dat seama că sfințirea acestui paraclis a fost o mare problemă pentru oficialitățile de atunci. Era prima biserică dedicată martirilor din temnițele comuniste și asta nu convenea în niciun caz. Participasem la lucrările de pe șantier, alături de seniori și de doamne și știam că sfințirea trebuia să fie chiar de ziua hramului, pe 8 septembrie, dar s-a anulat. Apoi s-a spus că va fi sfințirea pe 21 noiembrie, dar în mare grabă s-a devansat ziua pentru 12 noiembrie, la prima oră a dimineții. Cu toate astea bătrânii de la AFDPR s-au mobilizat, au fost două autocare pline cu deținuți politici, în care am încăput și noi cei mai tineri, în afară de autoturismele personale care au venit.
Ce ierarh avea să își asume curajul de a sfinți prima biserică a „banditelor legionare”? Nimeni altul decât Părintele Teodosie. Părintele Voicescu avea o bucurie imensă. Nu pot să uit atitudinea de dragoste și de condescendență cu care l-a petrecut la finalul slujbei, de la care ierarhul a trebuit să plece în mare grabă. Exact ca pe Regele Mihai cu doi ani mai înainte.
Nu știu din ce moment al vieții sale a căpătat Vlădica marea dragoste pentru cei trecuți prin suferință, dar știu că acei aproape două sute de foști deținuți politici care au participat la sfințirea bisericuței de la Mislea au căpătat dragoste pentru el, datorită asumării și curajului său de a le sfinți prima biserică. Printre ei au fost Aspazia Oțel Petrescu, Virgil Maxim, Tache Rodas, Lucia Popșor, Mircea Nicolau, Anastasia Sica Popescu, Mircea Dumitrescu, Georgeta și Dan Gheorghiu, Constanța și Mircea Moței, Mery Constantinescu, Xenia Mămăligă, Victoria Holtean, Elena Ionescu și mulți, mulți alții, toți trecuți la Domnul și rugători în fața lui Dumnezeu pentru vrednicul nostru Vlădică.
P.S. Prima fotografie de mai sus este făcută la acea oră matinală când s-a târnosit biserica, iar a doua la parastas, unde după Părintele Voicescu apar în continuare Eugen Șahan, Aspazia Oțel Petrescu, Tache Funda și Virgil Maxim:
