Transhumanța carpatică, parte a vieții pastorale tradiționale, este elementul cultural românesc ce va ajunge în Patrimoniul Cultural Imaterial al Umanității UNESCO. Deocamdată, acesta a fost înscris în Inventarul național al elementelor vii de patrimoniu cultural imaterial.
Transhumanta carpatica este un fenomen economic, cultural, social, demografic si ecologic, ce a determinat exploatarea de noi spatii de pasunat, schimbul de elemente culturale intre indivizi si comunitati, aparitia de drumuri comerciale, infiintarea de noi asezari, crearea de toponime si antroponime, contribuind astfel la mentinerea unitatii poporului roman.
„In ciuda declinului pe care pastoritul transhumant l-a suferit in ultimele decenii, aceasta ocupatie cu caracter istoric a poporului roman continua sa reprezinte mijlocul principal de existenta al unui numar important de pastori din zonele montane, ce conserva trasaturile unei economii pastorale alcatuita pe parcursul secolelor. Astazi, transhumanta reprezinta un ansamblu complex de practici si cunostinte ce privesc animalele, pasunatul la altitudine, mestesugurile si produsele stanei, comunitatea pastorala si ritualurile ei, conferind identitate satului pastoral montan cu specific transhumant si gospodariei taranesti pastorale”, mai spun reprezentantii ministerului Agriculturii.
In viitor, insotirea turmelor in transhumanta poate constitui o experienta turistica inedita, drumurile transhumantei digitalizate intr-o harta virtuala a transhumantei pot deveni trasee turistice, iar stana poate deveni un obiectiv montan cautat, unde calatorul poate sa traiasca o experienta de viata in armonie cu natura, cu animalele, cu hrana si originile sale.
Unde are loc transhumanța carpatică
Pastoritul local si pendulator se practica pe tot teritoriul tarii, in special in arealul carpatic. Transhumanta simpla si reminiscentele acesteia se realizeaza in prezent in urmatoarele zone:* Muscel (sunt trei stapani de munte care merg cu oile in Campia Gavanu-Burdea si Campia Targovistei, in localitatile Rucar, Dragoslavele, Jugur, Matau, Boteni);* Bran – Moieciu (ciobanii merg cu oile in Tara Oltului si in Depresiunea Brasov;* localitatile Fundata, Sirnea, Magura, Pestera, Moieciu, Bran);* Marginimea Sibiului (iernatul se face in Depresiunea Sibiului, Podisul Secaselor, Depresiunea Saliste si Podisul Hartibaciului, in localitatile Jina, Poiana Sibiului, Rod, Tilisca, Rasinari, Sadu, Rau Sadului etc.);* Covasna (localitatile Voinesti, Bretcu, Zabala, Intorsura Buzaului, Papauti);* Sacele-Brasov;* Vaideeni, Baia de Fier, Polovragi, Novaci;* Perisani (localitatile Malaia, Boisoara, Caineni, Racovita, Titesti;* Marginimea Sebesului (localitatile Sugag, Sasciori, Pianu);
Vrancea (localitatile Soveja, Naruja, Nistoresti, Tulnici, Paltin, Nereju, Barsesti, Coza, Paulesti, Negrilesti);* Nucsoara (localitatile Bradetu, Corbi, Galesu, Domnesti, Arefu, Oesti);* Depresiunea Petrosani – tinutul momarlanilor (localitatile Petrila, Jiet, Campa, Rascoala, Tirici, Popi, Taia, Maleia, Slatinoara, Livezeni, Dalja Mare, Banita, Campu lui Neag);* Depresiunea 2 Hateg (localitatile Barda, Clopotiva, Pui, Rau de Mori);* Sangeorz Bai (Muntii Rodnei).
Unde avea loc in trecut
Pentru folosirea eficienta a pasunilor si fanetelor aflate la mare distanta de sat, uneori la sute de kilometri pana in Campia Jijiei – in nord-est, iar in sud-est pana la Baltile si Delta Dunarii, pana pe tarmul Marii Adriatice si Gurile Bosforului, prin stepele Rusiei, s.a.
Astfel, pastorii au trasat „drumuri ale oilor” si „drumuri ale sarii” (vezi Harta drumurilor de transhumanta din Romania, autor Tiberiu Morariu, 1942), care, ulterior, au devenit importante artere de circulatie.
Traiectoriile oierilor transhumanti vorbitori de limba romana s-au intins in nord-vest pana la vechile asezari valahe din Carpatii nordici de pe teritoriile de astazi ale Poloniei, Slovaciei si Cehiei, acolo unde prezenta oierilor valahi este dovedita prin terminologia pastoreasca din graiuri si onomastica, prin elemente etnografice sau prin specificul produselor agroalimentare, se mai arata in Inventarul national al elementelor vii de patrimoniu cultural imaterial.
„In ciuda declinului pe care pastoritul transhumant l-a suferit incepand cu cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea, acesta ocupatie cu caracter istoric a poporului roman continua sa reprezinte mijlocul principal de subzistenta al unui numar important de practicanti din zonele traditionale de manifestare, ce conserva trasaturile exponentiale ale economiei pastorale stabilite acum cateva secole. Prin urmare, astazi, transhumanta reprezinta un ansamblu complex de manifestari economice si socio-culturale configurate in jurul pastoritului de amplitudine, conferind identitate satului pastoral montan cu specific transhumant si gospodariei taranesti pastorale”, se mai arata in document.
Oieritul transhumant, o tradiție de sute de ani
Oieritul transhumant a fost si este practicat de oieri, dupa unii cercetatori, inca din secolul al XIV-lea, iar dupa altii din secolul al XV-lea, si care a atins apogeul in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea.
Pastoritul transhumant se desfasoara exclusiv in afara vatrei satului – toamna, iarna, primavara. Acest lucru este determinat de lipsa terenurilor, fanul recoltat fiind insuficient pentru iernatul oilor. Ciobanii insotesc turmele aproape tot anul („casa t-e magar, casa… casa ie dan balarii si usa di-ncotro vii… aia ie casa noastra” spune Dumitru Parnuta din satul Rucar).
Transhumanta are doua subtipuri:* Simpla – varatul oilor se face (uneori impreuna cu vacile din sat) la stanele din mosia localitatilor din apropiere (pe munte), iar tomnatul, iernatul, primavaratul oilor (vacile raman in sat) are loc in zonele joase depresionare sau de campie la o distanta de maxim 100 kilometri de sat.* Ampla – varatul oilor se face (uneori impreuna cu vacile din sat) la stanele din mosia localitatilor din apropiere (pe munte), iar tomnatul, iernatul, primavaratul oilor (vacile raman in sat) se desfasoara in Campia Romana, Podisul Dobrogei, Baltile si Delta Dunarii, Campia Transilvaniei, Campia de Vest etc.
Cum a influențat transhumanța carpatică mediul
„Existenta transhumantei in spatiul locuit de romani a condus la crearea si colportarea unor cunostinte si practici transmise din generatie in generatie cu privire la itinerarii, mediul inconjurator, credinte si idei populare cu privire la flora si fauna, calendarul agro-pastoral (ocupational, folcloric si crestin), meteorologie si astronomie populara, medicina veterinara empirica, prepararea hranei si a produselor si subproduselor traditionale de stana”, se arata in document.
De pilda, aceasta cunoastere a mediului de catre oierul transhumant este evocata pertinent in denumirile populare ale unor plante de leac, cum sunt:* limba mielului,* traista ciobanului,* spanacul ciobanilor,* maciuca ciobanului,* lanarita,* scai magaresc,* iarba untului,* untisor,* limba oii,* coada mielului,* stevia stanelor etc.
„Pastoritul este parte a unei economii taranesti care, in ansamblu este sustenabila si prietenoasa cu mediul, avand si functia de echilibrare psihologica prin ritualurile asociate. Astfel, transhumanta a creat cadrul de performare a unor ritualuri, ceremonii, traditii populare, evenimente sociale specifice, dintre care cele mai importante, cu ecou in comunitate, sunt sarbatorile pastorale”, se arata in Inventarul national al elementelor vii de patrimoniu cultural imaterial.
In calitatea lor de obiceiuri care insotesc ocupatia traditionala a oieritului, acestea marcheaza momentele esentiale din desfasurarea activitatilor pastorale.
Sărbători și mituri influențate de Transhumanța carpatică
Ziua de 23 aprilie, sarbatoarea religioasa inchinata Sfantului Gheorghe, considerat patronul pastorilor, simboliza in calendarul popular inceputul anului pastoral, atunci erau formate turmele si apoi acestea urcau la stana din munte.
In ajunul sarbatorii, se realiza alegerea ciobanilor, a locului unde se va face strunga sau stana, alegerea mieilor si pregatirea oilor pentru primul muls, prepararea primului cas, masuratul oilor (activitati numite popular: Masuratul laptelui, Impreunisul oilor, in dialectul aroman: Masurisul oilor, Salaghirea areslor, Misurarea laptilui, Misurarea nimailor), iar in unele comunitati se aprindea tot atunci focul viu. Ca sa apere oile de vraji si de luatul manei, ciobanii se scoala in ziua de Sfantul Gheorghe in zori de ziua si buciuma.
O alta sarbatoare cu adanci semnificatii in viata pastorala este cea a Sfintilor Imparati Constantin si Elena (21 mai), data pana la care trebuie sa se fi incheiat suitul turmelor la munte, dar in alte parti aceasta activitatea se realiza pana cel tarziu la 1 iunie.
Santamaria Mica (8 septembrie), este momentul in care se instaleaza toamna pastorala, data de la care incepe desfacerea stanelor, asa numitul rascol al oilor, cand se paraseste vatra stanii si se coboara pe sate, in tomnat.
La Vinerea Mare (14 octombrie) se amestecau berbecii (arietii) cu oile pentru imperechere, sarbatoare numita Aretul sau Nunta Oilor. In unele zone, abia la Sfantul Dumitru (26 octombrie), patronul iernii pastorale, este ziua sorocului (iar in alte zone din tara in ajunul sarbatorii Sfintilor Arhangheli), momentul in care animalele sunt inapoiate proprietarilor si se incheie socotelile intre ciobani si gospodari.
La aceasta sarbatoare pastorala lua parte toata comunitatea si se ingropa rabojul, obiectul incrustat cu semne care-l ajuta pe baci sa tina socoteala stanii de-a lungul itinerariului transhumant si care, de asemenea, avea rol de a conserva magic sporul stanii.
In urmatorul interval, erau pregatite turmele pentru iernat si arendate pasunile si angajati ciobani in vederea noului an pastoral, iar produsele de stana erau intens comercializate la numeroasele si bogatele targuri autumnale.
Toate aceste sarbatori pastorale erau acompaniate de rituri magice, profilactice, augurale si propitiatoare, menite sa protejeze existenta ciobanilor si a turmelor lor, anticipand eventualele pericole naturale si supranaturale. Un loc important in calendarul pastoral aveau de asemenea riturile si superstitii ce marcheaza zilele tinute pentru ca salbaticiunile sa nu atace turmele.
Dintre acestea, se remarca sarbatorile rezultate din necesitatea protectiei de lupi (Filipii, Circovii de iarna, Sanpetrul lupilor) si de ursi (Martinii, Macaveiul ursului), animalele salbatice pe care ciobanul transhumant era nevoit sa le 10 intalneasca frecvent si care au dobandit un statut special in bestiarul mitologic romanesc.
Cântece din Transhumanța carpatică
Vechimea ocupatiei este confirmata de folclorul pastoral (literar, muzical, coregrafic), dintre care se disting cantecele epice cu tematica pastorala (cantiti picuraresti, in dialectul aroman), dintre care cea mai importanta este balada Miorita, iar din repertoriul muzical ritual-ceremonial pastoral melodiile: – „Cand urca oile la munte”,- „La masurat”,- „La facutul casului”,- „A oilor”,- „Cantec ciobanesc”,- „Cand coboara oile de la munte”.
Dintre cantecele pastorale propriu-zise, se disting:- „Mi-a trecut Vinerea Mare”,- „Mai ciobane de la oi”,- „Pe drumul Banatului”.
Oieritul a consacrat de asemenea instrumente muzicale pastorale traditionale, cum ar fi fluierul, buciumul, tilinca, cimpoiul. Dansuri create in mediul pastoral sunt Ciobanasul si Mocancuta.
