O mare personalitate a unei naţiuni este acea figură a cărei acţiuni au contribuit la binele comunităţii în care s-a născut, formând din ţara sa un mediu solid şi prosper pentru generaţiile viitoare. Oamenii care fac fapte mari sunt oamenii care îşi folosesc aptitudinile nu numai în folosul lor, ci în numele unui bine comun cu întregul popor din care fac parte. Un astfel de om a fost Constantin Noica.
Noica este unul dintre personajele acelea interbelice care a simţit şi dorit ca idealul său sa fie unul împărtăşit de tot poporul. A făcut parte din acea generaţie de tineri care a crescut cu un ideal colectiv cultivat prin educaţie şi întărit de atmosfera agitată a epocii dintre razboaie. Deşi faptele sale s-au limitat în mare parte la domeniul cultural, înainte ca cititorii să se grăbească a-şi forma prejudecăţi, trebuie să ia în calcul faptul că în afara culturii nu poate exista educaţie, şi nici progresul unui popor.
Aşadar, munca lui Constantin Noica a avut în centrul ei poporul român. Făcând parte din generaţia interbelica a tinerilor intelectuali de Bucureşti, Noica s-a educat sub influenţa înflăcăratului său profesor, Nae Ionescu, profesor al facultăţii de filosofie, ce îşi exprima opiniile naţionaliste în fata studenţilor, formandu-le o parere diafană despre România. Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran şi Noica, au reprezentat elitele unei epoci româneşti aflată la rascruce de drumuri.
Aceşti tineri, împreună cu cei de-o seamă cu ei, îşi formaseră un crez politic ce le acaparase toate palierele vieţii de zi cu zi. Idea de naţiune unită şi posibilitatea de schimbare a unei ţări dezechilibrate pe toate domeniile, au cultivat în ei credinţa că viitorul stă în mâinile lor. Au început să-şi vadă propria ţară ca pe o familie care trebuie îngrijita şi sprijinită prin toate mijloacele, ei alegând domeniul la care se pricepeau cel mai bine : definirea românismului prin cultură.
Gândindu-ne la acest lucru, putem spune că le-a şi reuşit, pentru că aceţti oameni, odată tineri ca şi noi, sunt acum consideraţi marii intelectuali ai României secolului al XX-lea. Drumul lui Noica însa difera faţă de cel al celorlalti. El este unul dintre cei puţini care au ales să împărtăşească destinul României, indiferent de consecinţe, indiferent de condiţii. El a avut şansa să vadă că ţara lui poate să doară, atat pe plan cultural, cat şi social şi politic. În fanatismul său naţional, împartăşeşte concepţiile legionarilor despre patrie şi rolul ei în lume, şi chiar dacă nu se alatură lor în mod oficial, îi sustine cu cuvantul în principalele reviste naţionaliste ale vremii. Mai tarziu are neşansa să şi plăteasca pentru asta, fiind închis şi torturat odată ce comuniştii acaparează puterea.
Deşi legionarii alesesera ca trăsătură specifică poporului român credinţa crestina, Noica rămâne filosoful ateu, care mai degraba crede într-un Dumnezeu al culturii. Conform spiritului epocii, acesta crede că există o anume datorie pe care fiecare individ o are faţă de naţiunea pe care o reprezintă. Această datorie prinde contur dintr-un sentiment al apartenenţei la poporul din care faci parte, popor văzut ca un întreg din care fiecare cetăţean face parte. În contextul istoric al unei perioade asaltate de cele două mari războaie, românii, în concepţie nationala, erau văzuti ca nişte piuliţe care fac un mecanism să meargă. Acest mecanism era statul român iar fiecare cetăţean trebuia să contribuie la buna sa desfăşurare.
Exaltarea patriotică ce i-a influenţat pe legionari, şi implicit pe Noica, provenea din proaspăta realizare naţională : Marea Unire de la 1918. Românii aveau deja un ideal împlinit. Iar legionarii amplifică acest sentiment national prin manifestarea unui anumit comportament. Este vorba de modelul de comportament care i-ar transforma pe români în oameni virtuoşi. În acest punct concepţiile legionarilor şi cele ale lui Noica se unesc, pentru că ţelul lor comun este de a forma un popor educat, civilizat şi demn de sine.
Atat legionarii cât şi Noica credeau în implicare. Omul este un bun român în masura în care are curajul de a se sacrifica pentru patrie. Orice sacrificiu înseamnă implicare. Modelul lor consta în moartea eroica a elitelor legionare Ion Moţa şi Vasile Marin.
După ieşirea din închisoare, iubirea românească a lui Noica nu a fost oprită de cerinţele şi manipularea unui regim împrumutat de la ruşi. Acesta scrie cărţi filosofice în care tratează aşa numita personalitate a poporului român, sau ce înseamna, în definitiv, a fi român, pornind de la proverbe şi expresii specifice, tradiţionale. Însăşi lucrarea sa fundamentală de filosofie, “Devenire întru fiinţă” este elaborată din obsesia de a caracteriza individul român, ca parte a unei culturi, parte a unui mediu uman în care se naşte, şi în care are posibilitatea să evolueze.
Noica este, la ora actuală, ultimul filosof al cărui sistem a încercat să defineasca omul în sens clasic. El ramane, în ciuda impedimentelor politice ce au dat un alt curs istoriei româneşti, un curs impus de un regim totalitar care nici măcar nu se născuse pe teritoriul acestei ţari, un reper intelectual şi un model printre românii care într-adevar şi-au asumat identitatea naţională suferind consecinţele acestei responsabilităţi.
Noica a crezut într-o Românie care trebuia să crească şi să prospere, care trebuia să se bazeze pe cultură şi valori comune. Pentru că acesta a ramas în continuare un ideal, nu ne rămâne decât să spunem ca filosoful Constantin Noica este unul dintre fraţii purtători de grija ai unei familii nesigure, vulnerabile în fata duşmanilor politici, familie ce continuă şi în prezent să se apere din păcate, mai mult împotriva ei.
via Glasul
