Deshumarea lui Corneliu Zelea Codreanu, a Nicadorilor și Decemvirilor

În noaptea de 26 pe 27 noiembrie 1940 s-a desfășurat la Jilava deshumarea trupurilor lui Corneliu Zelea Codreanu, a Nicadorilor și Decemvirilor uciși mișelește la ordinul lui Carol al II-lea.

Nicadorii: Nicolae Constantinescu, Doru Belimace și Ion Caranica.

Decemvirii: Ion Caratănase, Iosif Bozântan, Ștefan Curcă, Ion Pele, Grigore Ion State, Ion Atanasiu, Gavrilă Bogdan, Radu Vlad, Ștefan Georgescu și Ion Trandafir.

Materialul de mai jos, un articol cenzurat din presa vremii care descrie cu lux de amănunte deshumarea celor 14 legionari, a fost preluat de pe blogul domnului Victor Dogaru căruia îi mulțumim pentru amabilitate.

---

CENZURAT DIN PRESĂ
28.11.1940

Evenimentul Zilei

DE SUB LESPEDEA DE PIATRĂ AU FOST SCOASE TRUPURILE MARTIRILOR LEGIONARI

Înfiorătoare groapă!… Groapa comună în care patrusprezece trupuri de martiri au încheiat pământeasca lor existenţă.

Patrusprezece nume, patrusprezece vieţi cu o singură ţintă, cu un singur ideal, cu o singură semnificaţie: SALVAREA ŢĂRII.

Mai înfiorătoare încă truda şi lucrul pentru a reda legiunii şi ţării trupurile martirilor lor. Toata noaptea au lucrat echipele legionare pentru ridicarea grelei lespezi de beton ce acoperea marele mormânt. Reflectoare puternice au înlesnit munca neobosită a legionarilor. Ici, în stânga gropii, cum cobori dâmbul, străjueşte crucea de curând pusă. Pe ea patrusprezece nume scumpe: Corneliu Zelea Codreanu, Ion Caratănase şi Doru Belimace…

De jur împrejurul ei licăresc nenumărate lumânări. Veghea lor împrăştie creştineasca rugă pentru cei morţi, înmormântaţi fără mărturia sfântă de ceară, şi lăsaţi acolo în hrăpăreţul pământ fără nici o rugă, fără să fi îngenunchiat cineva, fără ca vre-o lacrimă să fi putut ajunge să mângâie ţărâna sfântă. Plânsetele de departe ale familiilor şi tuturor legionarilor, n’au putut jelui marginea mormântului. Doi ani trebuiau să treacă pentruca împlinirea creştinească să aducă ruga la căpătâiul Lor.

Apar primele semne

Mormântul are o lungime de 11 metri şi o lăţime de 3 metri şi jumătate. Adâncimea lui nu e mai mare de trei metri.

Încă de dimineaţă familiile Nicadorilor şi Devemririlor au sosit. D-na Codreanu, soţia Căpitanului, a venit deasemenea, fiind însoţită de d-l Ion Zelea Codreanu, tatăl Căpitanului. Mai sunt de faţă camaradul Ilie Gârneaţă, comandantul „Bunei Vestiri”, comandanţi Legionari şi numeroşi legionari. Medicii legişti ai „Institutului medico-legale” jude-instructori, etc

Săpatul merge foarte încet, deoarece prima pătură de pământ fiind înlăturată, se aşteaptă din moment în moment să se dea de trupurile martirilor. Se lucrează cu râvnă şi înfrigurare. Nimeni nu vorbeşte. E o linişte de biserică. Se pare că într’o catedrală a cărei boltă o formează cerul şi a cărei icoane le-au adus figurile încercate şi aureolate ale legionarilor, se face ruga cea mare, unica. Din când în când, câte o voce abia îndrăsneşte să silabisească.

– Vezi, camarade, încet… lăsaţi casmalele şi luaţi baionetele.

Au apărut primele semne că nu va mai trece mult şi vor fi găsite corpurile legionarilor. Iată, a şi apărut unul. O haină sau o mantie, nu se ştie deocamdată… Se curăţă pământul, acum, cu măinile; a ridicat… se poate distinge bine:.. e o haină. Cine-o fi?… Cine-o fi?… E întrebarea care circulă.

D-na Codreanu şi familiile Nicadorlor şi Decemvirilor, stau la capătul dinspre miază-zi al gropii. Se pare că aici se găseşte Căpitanul.

– E Căpitanul?

Nu se poate şti încă. Înfrigurarea a cuprins pe toţi. E o înmărmurire întreagă. Până şi copacii au început să-şi mai mişte braţele pe cari frunzele rare şi vestejite apar ca nişte răni sângerii… Iată acum, s’a ridicat tot pământul de pe primul cadavru. Au apărut picioarele, îmbrăcate în postavul vărgat de închisoare… Mâinile date în lături au înjghebat o cruce. Să se mai fi păstrat oare?… Să mai fi rămas vreun rest altul decât vestmintele?… Încă nu se poate şti nimic precis.

Şi lucrul continuă.

În celălalt capăt al gropii, cel de miază noapte se lucrează cu aceiaşi râvnă. Aici, pământul apare, deodată, negru, mai negru, decât în celălalt capăt.

– „Aici trebue să fie Capitanul”, e de părere cineva.

Dealungul gropii au apărut forme omeneşti.

Aruncaţi cu faţa în jos, deavalma

Iată, distincte, capul, trunchiul, mâinile şi picioarele. Aruncate deavalma, trurpurile dovedesc ferocitatea, lipsa de omenie şi înstrăinarea faţă de tot ce-i credinţă creştinească, ale călăilor. Toţi au fost aruncaţi cu faţa în jos. Nici unuia nu i s’a îngăduit să-şi îndrepte faţa spre Dumnezeul în numele căruia căzuseră şi spre cerul ce le acoperea sfânta lor ţară, pentru care suferiseră martiriul. Puşi unul peste altul în groapa comună…Era înfrăţirea în acelaş gând, în aceleaşi aspiraţii. Fără să-şi dea seama, călăii au simbolizat acolo legătura ce făcea din toţi martirii, unul! Pe planşeu, s’au desfăcut patrus-prezece hârtii, pe care vor urma să fie puse resturile….Dar, până la urmă, n’a mai fost nevoie de ele, deoarece trupurile au putut fi scoase în întregime. S’au adus patrusprezece lumânări, mari de ceară. Au fost aprinse de-a lungul gropii.

Trupul lui Trandafir

La capătul de miază-noapte al gropi, un comandant legionar a putut desface haina de pe un cadavru. E o haină bleumarin…Sub ea, un pull-over bleumarin.

– Cine ştie ale cui erau: un pull-over şi o haină bleumarine?

Toată lumea e atentă. Nimeni nu poate preciza…

– … şi pantaloni golf?…

– E Trandafir, Trandafir. Copilul meu!… se aude din celălalt capăt al gropii.

Şi tatăl martirului, vine îndată la capătul fiului său. Un hohot de plâns îi îneacă glasul. Alte hohote îi întovărăşesc durerea. Toată lumea era o lacrimă, un suspin…

Cum de mai pot plânge aceşti oameni?…De unde mai au puterea?

Valiza Căpitanului

Iată, acum, s’a dat de o valiză… O valiză? Ce căuta?… Au aruncat-o în groapa comună. Au aruncat şi bagajele ce şi le luaseră în buna credinţă că se făcea cu ei doar o transferare dela o închisoare la alta. Le lăsaseră convingerea că nu vor avea nimic de suferit pe drum. Drumul Tăncăbeştilor. Drumul din urmă. Aruncaseră călăii şi lucrurile. Valiza a fost scoasă şi deschisă. Înăuntru rufărie… Batiste, o cămaşă de noapte lucrată cu arnici verde şi albastru… o pereche de papuci… ciorapi… o cutie de biscuiţi… Un cearceaf, o cană, o perie de dinţi şi pastă…

– Sunt ale lui Corneliu, recunoaşte îndată d-na Codreanu, valiza soţului său.

Vinul tonic pentru trupul ce ducea de atâta vreme duritatea regimului negru… Şi o biblie.

S’a aprins de jur împrejur tămâia… Fumul urcă spre cer, cu sufletul celor pe care-i străjuieşte.

Primii martiri scoşi: Ion Caratănase şi Fane Georgescu

E ora 11,30. S’au adus cearceafuri mari pe cari vor fi scoşi martirii. Cearceafuri mari, albe ca sufletele celor răpuşi. Primul martir e aşezat pe cearceaf. Scos din groapă, e aşezat pe lespedea mare… Ca pe un gigantic scut, precum eroii antici erau aduşi în cetate de pe câmpul de luptă, şed acum trupurile martirilor. În jurul legionarilor, au venit familiile…

Cine-i?… Cărei familii i se redă trupul fiului?… Haina este desfăcută. E o haină scurtă, din postav ţărănesc. Dedesubt e haină vărgată, de închisoare. Urmează apoi, un pull-over vărgat, maron.

– Cine-i recunoaşte?

– E Ionel… Ionel Caratănase, se aude glasul mamei…

E desfăcută şi cămaşa….Dungată…Urmează un flanel de piele… Totuşi nu-i sigur că este Caratănase… Se caută prin buznare. În buzunarul interior al hainei s’a găsit o perie de dinţi „Niveia” pe care-i gravat litera „H.” Se mai găseşte un creion… Apoi o gumă de şters, un briceag, un ţigaret…

– E el!… Şi un ţipăt sfâşietor străbate liniştea….

Mama şi-a recunoscut fiul. Familia lui Ion Caratănase deplânge moartea lui. Nu-i inimă care să mai poată rezista. Sfâşietor momentul în care părinţii plâng la capătul fiului regăsit după atâţia ani de zile. E Decemvirul Caratănase Ion. Fiecare din cei de faţă au în amintire imaginea celui de pe lespede. Fiecăruia i se umezesc pleoapele. E sigur Caratănase. Într’un buzunar s’au găsit o batistă cu monograma sa…

Al doilea martir scos, e Fane Georgescu. Pus alături de Caratănase, martirul e recunoscut după îmbrăcăminte. Căci, pe lângă straele închisorii şi-a mai îmbrăcat un dolman îmblănit. Cămaşa îi este recunoscută. La fel un flanel lucrat de mână.

Şi lucrul continuă.

În groapă, după o haină şi un cojocel, e recunoscut Ştefan Curcă… Ba încă, faţa i-a rămas nealterată.

Iată, acum, depe dâmb, coboară două femei bătrâne. Vârsta şu durerea le-au miscşorat paşii şi redus mişcările… Abia mai pot merge, abia mai pot glăsui, Plânsul lor este ca o sfâşiere… E sfârşit… Cum de au mai avut putere să vină până aici? Ce forţă le-a împins paşii până la groapa din curtea Jilavei?

Durerea e generală…

Pretutindeni, se aude un plâns, din fiecare colţ au lăcrimat ochii. Se instalează gărzi de veghe…

Ionel Trandafir

Iată, la capătul din miază-noapte e recunoscut Ionel Trandafir. Se găseşte şi un prosop îmbibat în sânge… Au fost ştrangulaţi sau împuşcaţi…De unde e sângele?… Este adus şi el pe lespede. Tatăl Lui Trandafir e alături de fiu… Părul cărunt par’că a devenit şi mai alb. Faţa i-e palidă. Dar unde mai poţi privi? Cu cine să plângi?… Cu toţii…

Iancu Caranica

Dintre cadavre este scos un pachet învelit în hârie albastră. Înlăuntru se găsesc rufe cu iniţialele lui Caranica. Cadavrul lui este scos şi identificarea e făcută de mama martirului.

Căpitanul

În partea dinspre miază-zi s’a aflat trupul Căpitanului. Alături un geamantan de piele nealterat. Înlăuntru se găsesc rufărie şi o icoană de argint…şi o biblie. Soţia Căpitanului recunoaşte lucrurile.

Cel de-al cincelea martir scos şi cel de-al şaselea n’au putut fi recunoscuţi. Asupra celui de al cincilea se găseşte o tabachere de lemn cu ţigări şi un mărţişor. Se găsesc urme de sânge.
În buzunarul celui de al şaselea s’a găsit o bucată de hârtie pe care e scrisă o rugăciune. Al şaptelea e scos Căpitanul. A fost recunoscut în primul rând după bocanci. E scos şi aşezat pe lespede. La gât se află trei cruciuliţe şi un medalion. În deget, inelul. Sdrobită de durere, d-na Codreanu, plânge în sfâşierea generală. Peste Căpitan se aşează un giulgiu. Iată acum, tatăl Căpitanului. Vine la căpătâiul fiului său. Îngenunche şi rosteşte o rugăciune… E un moment îndurerat… Nu se aud decât silabele încete ale rugii tatălui pentru odihna fiului. Nu-i durere mai mare nici rugă mai înălţătoare. Şi lucrul continuă în înfiorarea generală.

Mircea V. Georgescu și Dumitru Ursulescu