Material realizat de Florin Dobrescu. Foto: Bustul lui Mircea Vulcănescu de la liceul care i-a purtat numele, salvat și adăpostit de Fundația Ion Gavrilă Ogoranu în sediul său
Savant român de prestigiu internațional, scriitor, filosof, sociolog, economist, teolog și profesor de etică, Mircea Vulcănescu a fost una dintre capacităţile generaţiei luminoase a anilor 1920. Licenţiat în Drept şi participant la campaniile monografice ale profesorului Dimitrie Gusti, căruia i-a fost şi asistent de catedră, doctorand la Paris şi foarte activ în cercurile culturale pariziene, profesor de economie politică și științe juridice la Școala de Asistență Socială, pînă în 1935, membru al societăţii culturale Criterion, director general al Vămilor şi director în Ministerul de Finanțe, director al Casei Autonome de Finanțare și Amortizare și președinte al Casei Autonome a Fondului Apărării Naționale, Vulcănescu a fost, din 1941 și până îla 23 august 1944, subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor. Prin negocierile cu Germania hitleristă, el a reușit să obțină, pentru Banca Națională a României, 8 vagoane de aur (confiscate de URSS imediat după 23 august 1944) și înzestrarea Armatei cu echipament militar german nou.
Mircea Vulcănescu nu a fost condamnat pentru crime de război sau pentru participarea la adoptarea unor măsuri anti-evreiești. Ancheta din 1946, instrumentată sub ocupație ocupație sovietică, de o justiție de inspirație stalinistă, nu a putut totuși să-i impute nimic. În stilul sovietic, guvernul comunist a impus Parchetului arestarea din nou a lui Mircea Vulcănescu și reluarea procesului, sub acuzații precum „militarea pentru hitlerism” declararea și continuarea războiului contra URSS”. Nu a fost acuzat de fapte pedepsite de legile referitoare la acțiuni anti-evreiești.
Procurorul a constatat că nu există nimic care să confirme acuzele la adresa învinuitului, acesta având în guvern o funcție pur tehnică, fără putere decizională. Mai mult, Vulcănescu intervenise chiar în favoarea populației evreiești, ca aceasta să-și recapete dreptul de a-și desfășura activitatea profesională ce le fusese răpită de legile rasiale anterioare. Multe personalităţi au depus mărturii în favoarea lui: Dimitrie Gusti, Vasile Băncilă, Eugen Cristescu – fostul șef al SSI ori evreul Henry H. Stahl.
Curtea nu a desoperit nici o activitate care să motiveze condamnarea lui Vulcănescu, prestația sa fiind chiar tratată drept circumstanţă atenuantă. Atunci el a fost condamnat doar pt că făcuse parte dintr-un guvern ce a dus război contra Uniunii Sovietice. Etichete fără substanţă juridică, în lipsa unor probe incriminante. Istoricul evreu Jean Ancel, nota în studiile sale: „trebuie spus că Vulcănescu nu a fost în nici un fel antisemit“.
Mircea Vulcănescu a fost condamnat pe 9 octombrie 1946 la opt ani temniţă grea. S-a stins din viaţă la 28 octombrie 1952, în penitenciarul Aiud, ca urmare a metodelor dure de exterminare la care a fost supus.
Mult invocata sentință de mai târziu, din 2019, nu confirmă acuzația de “crime de război”, așa cum fals afirmă Institutul Elie Wiesel, ci constituie un fel de declinare a responsabilității de către Curtea de Apel București, care indică o cale de reabilitare mai potrivită printr-o acțiune penală a familiei defunctului (care nu s-a mai produs însă niciodată).
Prin Legea 127 din 2017, pentru instituirea Zilei naționale de cinstire a martirilor din temnițele comuniste, Mircea Vulcănescu este cinstit, nominal și oficial, fiind considerat martir și victimă a terorii comuniste în expunerea de motive a acestui act normative, alături de Radu Gyr, Iuliu Maniu, Nicolae Steinhardt, Tertulian Langa, Richard Wurmbrandt și alții. Paradoxal, în ultimii ani, la presiunile Institutului Elie Wiesel și ale altor oficine, numele său este supus unei adevărate prigoane, fiind șters de pe frontispiciile unităților de învățământ și încercându-se demolarea statuii sale din București.
