Părintele Constantin Sârbu – un mare slujitor al altarului

„M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut dar le-am spus: Puteţi să mă chinuiţi cât vreţi, dar nu mă lepăd de Hristos!”

Constantin Sârbu s-a născut la 10 ianuarie 1905, în comuna Cavadineşti, județul Covurlui, în familia lui Gheorghe şi Maria Sârbu, ţărani săraci şi buni ortodocşi. La vârsta de un an i-a murit mama, fiind luat în creştere de bunicii săi după tată şi ei muncitori cu braţele. Când a împlinit trei ani, s-au mutat cu toţii la Galaţi, câştigându-şi existenţa muncind pe la alţii. După absolvirea şcolii primare la Galaţi, ca premiant, bunicii s-au mutat la fiul lor (fratele tatălui său) în comuna Smârdan, aproape de Galaţi, şi l-au luat cu dânşii. La scurt timp, îi moare bunicul, iar el şi bunica sunt alungaţi de nora din casă şi îşi găsesc sălaş într-o cămăruţă nelocuită din curtea bisericii satului. Aici, bunica munceşte cu ziua, iar el slugăreşte la oamenii din sat fără simbrie, numai pentru mâncare. Pierde, astfel, patru ani de şcoală, până la vârsta de 15 ani.

La îndemnul bunicii, în 1919, susţine examen de admitere la Seminarul Teologic „Sf. Andrei” din Galaţi şi reuşeşte al treilea din 500 de candidaţi, în prima serie de elevi după primul război mondial. Deşi era premiant în fiecare clasă, n-a fost scutit de plata taxelor şcolare şi, spre a nu fi scos din seminar, munceşte noaptea la fabrica de cherestea, iar ziua pe la negustori în prăvălie şi meditează băieţi de oameni cu stare. În aceste condiţii, a reuşit să termine cursul superior în doi ani, promovând câte două clase într-un an, ultima clasă, a VIII-a, absolvind-o la Seminarul din Roman.

În toamna anului 1925 s-a înscris la Facultatea de Teologie şi la Conservatorul de Muzică din Bucureşti. Până să-şi găsească un mijloc de existenţă, a dormit doi ani pe jos într-o mansardă din Piaţa Amzei, iar după ce gazda nu l-a mai primit, a dormit prin Gara de Nord, în sala aşteptare, apoi, în căminul studenţesc V. Bolnavu, clandestin, după orele 11, 00 noaptea, când se culca administratorul, în locul băieţilor plecaţi la petreceri sau împărţind patul cu vreun coleg milostiv. Mânca la cantina Gutenberg, după orele 14, 30, din ce rămânea de la cei care luau masa cu cartela. Mai târziu, în 1927, a intrat în Ateneul STB (Societatea de Tramvaie Bucureşti) ca maestru de muzică şi s-a încadrat benevol în lucrarea misionară de la biserica Zlătari, ca administrator şi colaborator al celor două reviste parohiale „Ortodoxia” şi „Fântâna Darurilor”, înjghebând un cor de credincioşi care vreme de peste 30 ani au cântat la această biserică.

Dovezi de vrednicie

După terminarea studiilor, în 1929, neputând găsi o parohie în cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor, s-a angajat cântăreţ la biserica Lucaci din Capitală, unde a funcţionat aproape cinci ani, până în 1934. La această parohie tânărul Constantin Sârbu va organiza un cor şi va preda muzică la Şcoala de fete Lucaci. Totodată, timp de un an de zile se va implica în activitatea misionară întreprinsă de Asociaţia „Patriarhul Miron”, ca urmaş al lui Nicolae Lungu, la ţinerea corului.

În 1934 se va muta la Huşi, unde prin solicitarea episcopului Nifon Criveanu, care la 15 august îl hirotonea ca diacon, iar a doua zi ca preot III la Catedrala episcopală din Huşi, locuind în curtea centrului eparhial. Ulterior, pentru că avea „o voce foarte frumoasă” şi pregătirea necesară, acelaşi episcop îl va numi director al Şcolii de cântăreţi din Huşi şi profesor de Sectologie, Catehism şi Muzică vocală, iar pe plan administrativ membru al Judecătoriei Protopopiatului Fălciu.

În calitate de director va reorganiza şcoala după modelul seminarial, cu internat (pentru 45 elevi din 105 înscrişi), cantină, bibliotecă, repetitor şi farmacie pentru elevi. Totodată sporeşte fondurile şcolii şi începe să strângă material lemnos şi cărămidă pentru construirea unui local modern. Până la ridicarea localului proiectat, pentru cele patru clase, care funcţionau în două chilii insalubre de la Episcopie, va închiria o casă cu etaj, numită „Casa Vasuta”.

Pe plan social, părintele Sârbu a contribuit foarte mult în 1934 prin înfiinţarea şi coordonarea „Frăţiei Sf. Apostoli Petru şi Pavel”, pe care poporul o considera ca „Oastea Domnului” în această eparhie. El era preşedinte activ, iar onorific era chiriarhul care uneori participa la adunările care se ţineau la catedrală.

Pentru activitatea sa deosebită în misiunea pastorală şi de educare a cântăreţilor bisericeşti, episcopul îi va conferi rangul de iconom, pentru ca la 1 martie 1938 să-l numească ca al doilea protoiereu al judeţului Fălciu.

Un alt merit al părintelui Sârbu la Huşi este ridicarea azilului de bătrâni şi copii orfani, de care oraşul avea atâtea nevoie. Totul se pare că a pornit chiar de la părintele nostru, atunci când „un grup de credincioşi din oraşul Huşi, întruniţi în locuinţa preotului C. Sârbu din str. Ghica Vodă, nr. 10, în vederea unei consfătuiri privitoare la nevoile locale”, a hotărât înfiinţarea unui „comitet de iniţiativă”, pentru strângerea de fonduri necesare construcţiei. O delegaţie în frunte cu cu preotul nostru avea menirea să sensibilizeze autorităţile locale în vederea obţinerii unui teren cât mai bun. Acesta avea să-l primească chiar de la chiriarh, după ce primăria restituise bucata de pământ din apropierea Huşilor, cunoscut „la Dealul Schitului”. Tot Episcopia va furniza mai multe produse necesare ridicării construcţiei. La această iniţiativă, părintele avea să fie ajutat foarte mult şi de soţia sa, cu „lucrul femeii”. Până la mutarea sa în Bucureşti, părintele va ridica „o impunătoare clădire” în roşu, cu 22 camere şi va demara lucrul la refacerea bisericii fostului schit, planurile şi devizele fiind aprobate.

Întrucât soţia sa, Maria Sârbu, licenţiată în Litere şi Filozofie şi scriitoare, fusese încadrată profesoară de Limba germană şi franceză la liceul „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti, începând cu data de 1 noiembrie 1938 este transferat de la Huşi la parohia nou înfiinţată Parcul Călăraşi, din cartierul Vergului, fără biserică şi fără casă parohială, într-un cartier muncitoresc şi sărac (la intersecţia dintre Calea Călăraşilor şi Şoseaua Mihai Bravu).

Pentru început, prin bunăvoinţa doctorului Victor Gomoiu, ctitorul şi directorul Aşezămintelor Regina Elena, instalează în subsolul acestui spital o capelă, unde slujeşte fără salariu timp de doi ani, până la 1 aprilie 1940 când postul este înscris în bugetul Ministerului Cultelor. „În clădirea de la poarta spitalului, spune Maria Dumitrescu-o credincioasă care l-a cunoscut pe părintele-, bolnavul cobora mai întâi cele câteva trepte ce duceau în micuţul paraclis de la subsol şi îngenunchind la altar primea binecuvântarea părintelui Constantin şi cu nădejdea în suflet intra apoi la vestitul chirurg Victor Gomoiu. La dangătul clopotului din Bariera Vergului, micuţul locaş de rugăciune se umplea de credincioşi. De aici a pornit dorinţa de a se ridica monumentala biserică „Sf. Constantin şi Elena”.

În această capelă va sluji, ca doctor al sufletelor celor care erau trataţi de medici – ca doctori ai trupului -, dar şi al celor din parohie, timp de şapte ani, până la ridicarea bisericii de pe Bulevardul Muncii- Bariera Vergului.

Întâi de toate, are mari greutăţi în obţinerea terenului pentru construirea bisericii, la intersecţia străzilor Mihai Bravu cu Calea Călăraşi, pe care reuşeşte să-l scoată din zone verde şi să-l treacă în perimetrul construibil, dar întâmpină dificultăţi la expropriere din partea proprietarilor. Apelează la Justiţie şi face memorii către autorităţi, ajungând până la generalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului, care apreciază cazul cu bunăvoinţă şi intervine personal la Primăria Capitalei şi la Comisia de Arbitraj. Situaţia terenului se clarifică abia în 1942 şi cu sprijinul patriarhului Nicodim.

La ridicarea acestui mult dorit locaş de cult la jertfa pe care o va depune se adăugase moartea soţiei sale, în anul 1941, rămânând astfel ca pe cele două fetiţe ale sale să le fie şi tată şi mamă.

Mareşalul – ctitor

Mareşalul Antonescu va accepta propunerea făcută de părintele Sârbu, ordonând susţinerea ctitoriei cu cele necesare. Astfel, va deveni ctitor, după cum va participa şi la momentul punerii pietrei de temelie.

Punerea pietrei de temeliei a viitoarei biserici s-a săvârşit la 28 iulie 1943, în prezenţa mareşalului Ion Antonescu, a soţiei sale şi altor reprezentanţi ai autorităţilor statului, solemnitatea religioasă fiind oficiată de un sobor de 15 clerici, în frunte cu arhimandritul Melchisedec, delegatul patriarhului Nicodim Munteanu.

Parohul Constantin Sârbu, în cuvântul său, a mulţumit mareşalului şi Primăriei Capitalei pentru ajutorul pe care l-au acordat, anunţând totodată că noul lăcaş de cult va avea şi un subsol impunător, cu săli de lectură şi o sală de conferinţe, altfel spus „biserica culturii”. „Deasupra, continuă părintele, sub măiastra catapeteasmă va fi biserica credinţei. Şi mai târziu, nădăjduim să înfiinţăm un orfelinat pentru fetiţe, o cantină pentru infirmi şi bătrâni, asupra cărora văpăile acestui altar să-şi reverse lumina alinătoare”.

Însă, pe lângă greutăţile inerente la o astfel de întreprindere, vor apărea şi altele. Una va fi provocată chiar de protoiereu, preotul Gheorghe Georgescu-Silvestru, care într-o adresă din 25 iunie 1943 către mareşalul Antonescu se oferea să ridice biserica „pe socoteala sa”, susţinând că „întâmpină dificultăţi din partea preotului paroh C. Sârbu”. Totodată, pentru a-şi atinge scopurile, protoiereul îl denigra pe părintele Sârbu, arătând că ar fi „discipol” al preotului Toma Chiricuţă de la biserica Zlătari, la rândul lui fost elev al „ereticului” Tudor Popescu, fost preot la „Cuibul cu barză” şi că „în purtarea sa preoţească şi misionară ascunde o latură neortodoxă lucrând camuflat în Oastea Domnului, fracţiunea reprezentând o rătăcire protestantă a fostului preot Trifa şi acela caterisit”. Pentru susţinerea celor arătate, protoiereul solicita o audienţă la mareşal.

La 11 august 1943, protoiereul Georgescu primea de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri următorul răspuns: „În urma anchetei făcute la parohia Parcul Călăraşilor din Bucureşti, Ministerul a hotărât ca Pr. C. Sârbu să continue lucrarea începută, iar P. C. Voastră să fiţi a vă îndruma a vă plasa dania în altă parte, de pildă în enoria Mihai Bravu, care se găseşte în imediata vecinătate şi are grabnică nevoie de biserică”.

Astfel, mareşalul Ion Antonescu avea să susţină foarte mult ridicarea bisericii. Numai în perioada 10 aprilie-1 decembrie 1943, potrivit unei note-raport prezentată Conducătorului Statului de către directorul său de cabinet, pentru acest locaş se alocaseră: 5 milioane lei fonduri; materiale din depozitul Armatei în valoare de 7.866.600 lei; transporturi cu camioanele militare în valoare de 5.200.000; lucrări executate cu meseriaşi militari şi prizonieri în valoare de 6.051.000 lei, până la sfârşitul anului 1943 ajungându-se la cupolă.

Cinema pentru catehizare

La sfârşitul lunii ianuarie 1944, părintele Sârbu solicita Conducătorului statului un aparat de cinematograf, un diapozitiv, un pian şi o orgă de la Serviciul de Capturi al Armatei, în vederea folosirii lor în scopuri misionare în sala de la subsolul bisericii, care în curând trebuia să fie terminată. Finalizarea construirii bisericii se prevedea pentru 20 noiembrie 1944, pentru aceasta mai fiind nevoie de suma de 50 milioane lei.

În anul 1947, în timpul foametei din Moldova, a organizat colecte de alimente şi îmbrăcăminte de la enoriaşi, pe care le-a transportat cu două vagoane în satele înfometate Dancu şi Cârlig, de lângă Iaşi. Pentru această faptă, Mitropolia Moldovei i-a mulţumit în scris, iar Patriarhia Română i-a acordat crucea de iconom stavrofor.

Pentru finalizarea lucrărilor începute la biserică, părintele Sârbu va încerca strângerea de fonduri prin organizarea unor manifestări religioase şi culturale. Astfel, duminică, 17 februarie 1946, orele 16, 00, organiza un concert ţinut de corul parohiei „Parcul Călăraşi” Vergului, cu solişti de la Opera Română şi Societatea de Radio, urmat de o conferinţă, însoţită de „proiecţii luminoase”, ţinută de Olga Greceanu. Toate acestea erau precedate dimineaţa de o Sf. Liturghie oficiată de un sobor de preoţi, în frunte cu episcopul Nifon Criveanu, fost mitropolit al Olteniei. Acţiunea se desfăşura „în folosul construcţiei bisericii, potrivit invitaţiei din care am extras aceste informaţii.

Pentru susţinerea de concerte religioase din partea parohiei, dar şi pentru răspunsurile la slujbele care se ţineau, în perioada 1946-1947 părintele Sârbu a pus bazele unui cor bisericesc de 80 de persoane, cu sprijinul cântăreţului Damian Constantin. Al doilea dirijor al acestui cor parohial a fost profesorul de muzică Victor Giuleanu, până în 1948, când s-a produs o scindare. Profesorul Giuleanu a plecat cu o parte a corului la biserica Calist, pentru ca la Bariera Vergului să vină ca dirijor compozitorul Gheorghe Bazavan, până în 1949 când a fost trimis de autorităţi la Canal. Dirijorii erau salariaţi, iar membrii corului erau voluntari, unii fiind pensionari, intelectuali sau chiar un funcţionar al Ministerului Afacerilor Interne. Corul va funcţiona până în 1952, când a fost desfiinţat la presiunea autorităţilor. Iniţial repetiţiile se făceau la subsol, apoi în biserică. Unele concerte au fost transmise la Radio.

La 28 noiembrie 1948 acest cor parohial ţinea un concert religios în biserică. Conform notei date la Securitate, care prezintă acest moment, preotul Sârbu „a pus o fetiţă să recite «Iisus e veşnic călător», care nu era în program”, apoi, după terminarea concertului, „a rugat corul să cânte «Pre Tine Te lăudăm Doamne, compus de Sabin Drăgoi»”. La sfârşitul momentului artistic, preotul „a îndemnat pe credincioşi să vină la biserică să asculte concertele religioase”, mai ales cel prevăzut pe 19 decembrie, cu ocazia sărbătorilor de Crăciun, moment în care se va face şi „un pom de Crăciun pentru copiii care vor primi cadouri”. La sfârşitul acestui concert, Olga Greceanu „a vorbit credincioşilor despre cuvântul «păcat», în care a arătat că odată ce un creştin a greşit Dumnezeu s-a îndepărtat de el şi nu-i mai ajută la nimic, şi a dat unele exemple din psalmii lui David. Susnumita, se continuă în nota informatorului MC, printre altele a mai arătat că viaţa este aşa de grea şi trebuie să ne pregătim în vederea ceasului care se apropie”.

Conferinţe în biserica Vergului a mai ţinut Olga Greceanu şi în alte ocazii despre „misiune”, „sfinţi” sau a prezentat filmul „Giulgiul Mântuitorului”, în această acţiune înscriindu-se şi participările părintelui Gala Galaction (la trei manifestări), ale profesorului Teodor M. Popescu, cu probleme de istorie bisericească, ale părintelui Toma Chiricuţă, cu două predici cu subiecte din Evanghelie, ale profesorului Constantin Pavel şi ale publicistului Gheorghe Lungulescu, fost gazetar la „Universul”, cu un cuvânt despre colindele la români.

Alături de aceste manifestări, începând cu anul 1948, cu aprobarea Patriarhiei, părintele Sârbu a iniţiat şi întreţinut „o adunare creştină de evanghelizare”, care treptat s-a transformat chiar în Oastea Domnului, întrucât mulţi participanţi erau foşti membri în această organizaţie religioasă. Activitatea acesteia s-a desfăşurat în subsolul bisericii, până în 1951 când a fost interzisă de autorităţi.

După întreruperea lucrărilor în anul 1944, din cauza bombardamentelor, continuă zidirea bisericii cu contribuţia credincioşilor, pe care o finalizează până la tencuială, în anul 1949. Sfinţirea mare a bisericii va fi săvârşită în Duminica Floriilor a aceluiaşi an (17 aprilie) de către fostul mitropolit al Olteniei, Nifon Criveanu.

Îngrijorările Securităţii

Despre activitatea părintelui Constantin la biserica din Parcul Călăraşi deţinem câteva mărturii. Astfel, conform unei note a Securităţii, din 27 septembrie 1948, aflăm că în duminica de 26 septembrie, la această biserică, 21 de perechi au fost cununate religios, slujbă oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu episcopul Pavel Şerpe. Îngrijorător pentru Securitate, în nota amintită, era prilejul oficianţilor de a-i îndruma pe noii căsătoriţi în credinţa creştină, încurajându-i să-şi crească copiii, potrivit învăţăturii creştine. Astfel, arhiereul amintit „a ţinut o predică în care îndemna pe cei căsătoriţi să fie credincioşi aşa cum strămoşii noştri şi-au clădit puterea pe credinţă”. Apoi a luat cuvântul preotul Gheorghe Iliescu, „care a îndemnat, ca şi arhiereul, pe cei căsătoriţi să nu uite sfatul şi învăţătura lui Hristos. A subliniat că din căsătoria lor trebuie să rezulte copii, pe care viitoarele mame să-i crească în credinţa noastră strămoşească. «Vouă mame viitoare vă revine marea misiune să treziţi în conştiinţa copiilor voştri credinţa în Biserica noastră. Mai ales astăzi când biserica se află la răspântii de vijelii, vă recomand cu toată căldura să dezvoltaţi în tinerele vlăstare conştiinţa că sunt creştini şi mai presus de toate români»”.

Seria predicilor era încheiată de parohul bisericii, preotul Constantin Sârbu, „care a accentuat şi mai mult nevoia ca tinerii să fie crescuţi în respectul credinţei, dând exemplul unei mame poloneze din vremea când Polonia era sub ocupaţia ruso-austro-germană: Cancelarul Bismark într-o inspecţie pe care a făcut-o la o şcoală din teritoriile ocupate de Germania a pus pe un elev de şcoală să spună «Tatăl nostru» în limba germană. Şcolarul polonez a spus «Tatăl nostru» în poziţia severă de drepţi, după aceea l-a rugat să spună «Tatăl nostru» şi în limba poloneză. Elevul, la auzul că urmează să spună «Tatăl nostru» în limba poloneză, a îngenuncheat în faţa cancelarului Bismarck, a luat poziţia cu ochii spre cer şi cu mâinile încrucişate, a spus «Tatăl nostru» atât de mişcător, iar când a ajuns la: «…şi nu ne duce pe noi în ispită şi ne mântuieşte de cel rău», ochii i s-au umplut de lacrimi. În urma acestei stări în care se afla copilul, Bismarck l-a întrebat cine l-a învăţat să spună aşa de frumos «Tatăl nostru», copilul a răspuns că mama. Şi, a continuat în predică părintele Sârbu, vouă vă recomand exemplul mamei poloneze, să vegheaţi ca tinerii să fie crescuţi în respectul pentru credinţă, fiind ea ne-a dat tăria altădată şi ne-o dă şi acuma”.

În 1951, părintele Sârbu a înfiinţat o cantină în subsolul bisericii, „unde făceam serviciul pentru săraci”, după cum spunea chiar el într-un interogatoriu din ancheta orchestrată de Securitate în 1954. Aceasta avea să funcţioneze până l-a sfârşitul aceluiaşi an, când a fost desfiinţată la presiunea autorităţilor. Totodată în parohie funcţiona şi o bibliotecă de carte religioasă, de la care credincioşii puteau împrumuta volume.

Toată această prodigioasă activitate pe teren pastoral-misionar evident că nu era bine văzută de către autorităţile statului, astfel încât părintele nostru va avea de suferit. Era urmărit din 1948, prin diferiţi informatori trimişi de Securitate să „supravegheze” îndeaproape activitatea bisericească care se desfăşura la biserica Vergului. Mai ales că se tot vorbea de faptul că la ridicarea bisericii fuseseră puşi să lucreze prizonieri sovietici. Evident că Securităţii îi trebuiau câteva motive pentru încarcerarea preotului Sârbu.

Un astfel de motiv la constituit „minunea” din vara anului 1949, atunci când pe o fereastră a bisericii Vergului, sub formă de „umbră”, apăruse o „cruce”. După apariţia acestei „minuni” evident că a început să se închege un pelerinaj la biserica Vergului. Întâmplarea, în zvonul vremii, era legată de cel care ridicase biserica, mareşalul Antonescu care fusese condamnat la sugestia sovieticilor, şi astfel, fenomenul căpăta o calificare politică, net anticomunistă. Întreaga situaţie a pus pe jar autorităţile statului, mai ales că biserica se afla în apropierea centrului Capitalei.

A urmat cercetarea de către Securitate a părintelui, în perioada 15-21 iunie 1949. Însă, a fost eliberat, probabil la intervenţia autorităţii bisericeşti.

Următoarea arestare şi cea care avea să-i marcheze restul vieţii s-a consumat la 12 ianuarie 1954, atunci când locuinţa avea să-i fie şi percheziţionată. Era învinuit de „uneltire contra ordinii sociale”.

A fost supus la numeroase anchete dure şi interminabile, fiind interogat asupra mai multor aspecte: activitatea din timpul studenţiei; perioada Huşi; relaţia cu Constantin Dărăşteanu, iniţiatorul mişcării de rezistenţă „Salvatorii României”; activitatea pastorală la parohia de la Bariera Vergului; ridicarea acestei biserici; funcţionarea şi scopul cantinei, corului bisericesc cu concertele ţinute şi relaţiile cu alţi preoţi şi teologi. Practic întreaga sa viaţă este prinsă în aceste interogatorii consemnate din dosarul penal. Un exemplu în acest sens este programul săptămânal al părintelui şi care suna astfel: „luni, curăţarea bisericii; marţi, după amiază dezlegări, molitve etc.; miercuri, uneori câte o sfeştanie şi Sf. Maslu, iar după amiază vecernie şi acatist; joi şi luni, între 17-20, participa la Corul Preoţilor de la biserica Sf. Ecaterina; vineri, dimineaţă sfeştanie şi Sf. Maslu la credincioşi, iar la biserică acatist, paraclis, dezlegări, molitve, spovedanie, împărtăşanie, iar „dacă mai aveam timp mai citeam ceva din revistele noastre de specialitate teologică şi mă pregăteam pentru duminică”; sâmbătă, dimineaţă utrenie, Sf. Liturghie, parastase, iar după amiază vecernia; duminică, Sf. Liturghie, uneori după amiază vecernie.

A fost interogat în mod stăruitor asupra sprijinului pe care l-a primit la ridicarea bisericii de la mareşalul Antonescu, pe care l-ar fi pomenit şi după 23 august şi pentru care ar fi săvârşit parastase, ca şi pentru Corneliu Codreanu (interogatoriul din 8 iulie); că ar fi iniţiat şi organizat activităţi ale Oastei Domnului la Huşi şi la Bariera Vergului, din 1951 (21 aprilie); că ar fi iniţiat „botezuri legionare”, de fapt botezarea unor copii de către legionari, ceva normal mai ales în timpul guvernării naţional-legionare (15 ianuarie); că la cantina pe care a înfiinţat-o în 1951 ar fi angajat o bucătăreasă legionară, care înainte lucrase la cantinele „Ajutorului legionar” (14 ianuarie).

Ancheta a pus accent pe relaţia părintelui cu Constantin Dărăşteanu, fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc, iniţiatorul unui grup de rezistenţă anticomunistă. Potrivit interogatoriului din 14 ianuarie, în 1951 Dărăşteanu l-a vizitat pe părintele Sârbu de 2-3 ori la biserică. „Am dedus, spune părintele, că este naţionalist prin faptul că a apreciat lucrarea de zidire a bisericii şi de funcţionare a cantinei, precum şi organizarea ei, spunând că este folositoare naţiunii”.

În interogatoriul din 19 aprilie 1954, aflăm de la părintele că a fost vizitat de Dărăşteanu la cancelaria parohială, care i-a arătat o ştampilă de cauciuc care avea un cerc în mijlocul căruia era scris „Tito” şi desenată o cruce, sub care era înscrisul „Fiţi cu ea!”. Acest simbol dorea să-l multiplice prin manifeste, cu ajutorul părintelui Sârbu, care a refuzat, spunând: „Să răspândească în rândurile populaţiei orice semne ar vrea el şi numai semnul crucii să nu-l difuzeze, fiindcă pune biserica într-o situaţie defavorabilă”. „Manifestele antidemocratice, continuă părintele în interogatoriu, mi-a spus Dărăşteanu că le răspândeşte în scopul de a crea în rândul populaţiei o stare de spirit nefavorabilă regimului din RPR şi că prin acţiunile lui «salvează» naţia şi biserica. De asemenea, susnumitul mi-a spus că a comunicat prietenilor lui numele meu ca preot. Susnumitul m-a întrebat dacă religia admite vărsarea de sânge. Eu i-am răspuns că nu admite. La aceasta Dărăşteanu mi-a răspuns revoltat că ce fel de religie este asta care nu admite vărsarea de sânge când e vorba de «apărarea naţiei», rămânând foarte nemulţumit de răspunsul pe care i l-am dat”.

La acestea se adăuga sprijinul lui Hintermeyer Bertha, femeia care se ocupa de buna funcţionare a cantinei, în vara anului 1951, care a ascuns armamentul primit de la Dărăşteanu pe care îl avea în posesie şi ţinut într-un loc nesigur, lucru care s-a făcut fără ştirea părintelui nostru.

Pentru conturarea unui portret de legionar şi anticomunist convins, anchetatorii l-au acuzat pe părintele şi de faptul că a ridicat biserica Vergului cu ajutorul legionarilor, când de fapt aceştia doar au stins varul, dar şi pentru folosirea prizonierilor sovietici la construirea gardului de incintă al parohiei.

Condamnat pentru credință

La 9 octombrie 1954, părintele Constantin Sârbu era condamnat prin Sentinţa nr. 2168 a Tribunalului Militar Bucureşti, la 8 ani închisoare şi 3 ani interdicţie corecţională, pentru “uneltire contra ordinii sociale”, prevăzut şi pedepsit de art. 209, punctul 4 şi delictul de “deţinere şi necedare către RPR a valutei”, prevăzută şi pedepsită de articolele 1, 2, 3, 5 şi 14 din Legea nr. 284/1947, alături de alţi 23 inculpaţi pentru participare la mişcarea de rezistenţă “Salvatorii Neamului”. Ulterior, la 10 decembrie 1954, prin Decizia nr. 2447 părintelui i se respingea recursul pe care îl solicitase.

După condamnare, părintele Sârbu a fost purtat prin penitenciarele de la Jilava (1954-1955),Gherla(1956-1962) şi Dej (1955) şi lagărele de muncă de la Poarta Albă (1955-1956) şi Salcia (1959). La Gherla era văzut ca un veritabil “legionar”, deşi nu fusese nici membru, nici simpatizant al Mişcării legionare, fiind pedepsit, la 15 februarie 1957, cu 6 luni cu ridicarea dreptului de a primi pachet, deoarece la o percheziţie în celulă i se găsise “obiecte interzise”sau la 14 iunie 1958 cu “7 zile izolare”, deoarece i se găsise“un carnet scris”.

Din cauza regimului de tortură şi înfometare, părintele avea să se îmbolnăvească, la Gherla, în 19 septembrie 1961, fiind diagnosticat cu “boală ulceroasă duodenală”. De altfel, fusese torturat extrem de dur, după cum avea să mărturisească ulterior unui apropiat: “M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut dar le-am spus: «Puteţi să mă chinuiţi cât vreţi, dar nu mă lepăd de Hristos»”.

La Poarta Albă a putut primi pachete de la fiicele sale Ana şi Irina Sârbu. Aşa s-a întâmplat la 23 iunie 1955, când Irina avea să-i aducă tatălui său mai multe produse alimentare, gest repetat la 22 octombrie şi de Ana la 23 noiembrie acelaşi an.

Deşi trebuia eliberat la 8 ianuarie 1962, părintele Sârbu nu va cunoaşte libertatea. Aceasta deoarece la 4 decembrie 1961, prin Decizia nr. 16.333 a Ministerului Afacerilor Interne, părintele va fi trimis în “domiciliu obligatoriu” la Viişoara, pentru 24 de luni. Aflat în noua sa detenţie, părintele va solicita tratarea reumatismului, care îl supăra, printr-o cură balneară la Govora. Nu i se va aproba decât pentru Amara pe o perioadă de 21 zile.

Despre perioada Viişoara a părintelui Sârbu avem preţioasa mărturie a părintelui Calciu, care l-a găsit atunci când şi el fusese trimis în acelaşi loc cu domiciliu obligatoriu.

La 9 ianuarie 1964, la expirarea domiciliului obligatoriu Ministerul Afacerilor Interne arăta printr-o adresă că părintele Sârbu nu era semnalat cu “manifestări duşmănoase” şi astfel se propunea eliberarea sa. Ceea ce se va proceda la 25 februarie 1964, când părintele nostru declara că îşi stabileşte domiciliul în Bucureşti, bulevardul Muncii, nr. 2, gândindu-se probabil că îşi va revedea biserica pe care o ridicase şi slujise odinioară.

Însă, nu i s-a permis să revină la biserica sufletului său. Totuşi dorea cu orice preţ să slujească Domnului. Aşa că a solicitat chiriarhului cea mai săracă biserică din Bucureşti, faţă de care patriarhul Justinian l-a întrebat: “Ce să-ţi dau eu Sârbule? – Cea mai săracă biserică din Bucureşti, Prea Fericite! – Ştiu eu, a zis Patriarhul, că orice biserică ţi-oi da ţie, tu faci din ea o grădină!”. Şi aşa a fost.

Astfel, începând cu 8 aprilie 1964 părintele slujea din nou, de data aceasta în biserica Sapientei, care fusese închisă timp de 40 de ani. Potrivit unei credincioase de la Sapientei, aflăm că biserica se afla într-o stare avansată de degradare: “Cheile de la biserică şi de la casa parohială le-a primit părintele doar după câteva zile de la venirea lui, dar nu se putea muta în casa parohială întrucât era ruinată; acoperişul stricat, zidul dinspre grădină deteriorat. Până în primăvara sau vara anului următor, 1965, părintele a locuit în cămăruţa ridicată de noi în curte. Când am intrat în biserică am văzut că şi ea era deteriorată. Prin pereţi se vedea afară, ploua în biserică. Înăuntru erau îngrămădite statui fără mâini, pe jos lespezi de piatră unele înclinate, altele lipsă, păianjeni pe pereţi. Am scos statuile şi am făcut curat. Părintele s-a rugat mult, în genunchi şi cu lacrimi pentru lucrarea sa”.

Aici, la biserica Sapienţei, părintele Sârbu va constitui şi o bibliotecă de împrumut, cu multe volume cu caracter religios şi foarte căutate de care frecventau acest locaş. Această situaţie însă a atras atenţia autorităţilor care au închis-o temporar sub pretextul unor verificări, apoi definitiv.

Părintele Sârbu era nelipsit pe plan social, îngrijindu-se îndeaproape de cei săraci, precum făcuse la Huşi sau la Bariera Vergului. Mai mult decât atât, reuşea cu succes să-i implice şi pe credincioşii săi, realizând astfel o veritabilă comuniune, unde dragostea de semen se regăsea.Astfel, potrivit mărturiei unei credincioase aflăm că “părintele a dispreţuit bunurile pământeşti, dar s-a îngrijit de cei în suferinţă: bolnavi, văduve, orfani. Nu-i plăcea şi nu accepta cerşetori la uşa bisericii, dar avea evidenţa unor persoane în vârstă, fără pensie şi fără nici un sprijin. Căuta să-i afle în tot Bucureştiul; avea evidenţa lor şi le trimitea regulat ajutoare. Credincioşii bisericii şi alţi apropiaţi de noi căpătaseră o încredere nelimitată în multiplele acţiuni pe care le întreprindea părintele Sârbu, încât răspundeau la toate solicitările lui fără a cunoaşte repartizarea fondurilor şi a ajutoarelor”. Într-o altă împrejurare, părintele săvârşea o sfeştanie în locuinţa unei credincioase sărace din parohie, exclamând: “Tare mă simt bine în casa săracului!”.

Ultima perioadă a vieţii părintelui nostru a fost marcată de ulcerul provocat de regimul din detenţie, dar şi de urmărirea Securităţii. Potrivit mărturiei unei credincioase de la biserica Sapienţei, la sfârşitul fiecărei slujbe, în timpul miruirii, părintele Sârbu făcea apel la enoriaşi pentru a cerceta biblioteca şi a împrumuta cărţi pentru luminarea sufletului. Acest lucru a fost sesizat de către oamenii Securităţii, care supravegheau îndeaproape fenomenul cultural-religios de la biserica Sapienţei, dispunând închiderea bibliotecii. Totodată părintele era frecvent chemat şi anchetat la Securitate.

Internat şi operat în spital, părintele avea să-şi presimtă sfârşitul. A cerut un preot pentru a se împărtăşi ultima oară. Aşa a venit părintele Ilarion Argatu găsit la mănăstirea Antim. Ultimele momente din viaţa părintelui nostru le avem descrise într-o mărturie a unei credincioase de la Sapienţei: “Pe atunci nu înţelegeam de ce părintele Argatu, parcă, tot încerca să-i aşeze perna. Abia apoi ne-a spus că pe când îl împărtăşea a văzut aureolă în jurul capului lui. În primul moment a crezut că perna este colorată. Apoi, însă, şi-a dat seama că este aureola unui mare «ales» al lui Dumnezeu. După ani şi ani, când părintele Argatu stătea de vorbă cu vreun credincios al bisericii Sapienţei reamintea totdeauna această descoperire ce i-a fost dăruită lui de Dumnezeu pentru a o face cunoscută tuturor: aureola cu care l-a încununat Dumnezeu pe părintele Constantin Sârbu”.

Astfel, în data de 23 octombrie 1975, părintele Constantin Sârbu era chemat de Domnul”.

(Adrian Nicolae Petcu și Gheorghe Vasilescu – Revista Rost nr. 32 din octombrie 2005)

Părintele Constantin Sârbu – icoana slujirii desăvârșite

Tânjeam și eu, ca mulţi alţii, căutând cu înfrigurare un slujitor al altarului din care și prin care să strălucească lumina lui Dumnezeu. Cunoșteam multe biserici frumoase, măreţe – având slujitori înveșmântaţi în haine scumpe, strălucitoare, unii înzestraţi cu voci frumoase și cultivate, alţii cu darul de a vorbi frumos și elevat – cu mult fast, multă paradă, puse parcă anume să nu te poţi apropia de ele.

Și astfel, într-o zi, mărturisind această dorinţă, cineva m-a îndrumat spre Biserica Sapienţei, unde este nou venit cunoscutul preot ce a înălţat biserica din Bariera Vergului. Era vorba de preotul Constantin Sârbu, revenit după o detenţie de 8 ani în pușcăriile comuniste, plus 2 ani de domiciliu obligatoriu pentru marele lui păcat de a fi fost preot, om și bun român.

Am căutat și am găsit Biserica Sapienţei. Era o biserică modestă, mai greu de găsit. M-a întâmpinat o grădiniţă plină de trandafiri, ce te cucerea prin frumuseţe. Câţiva pomi bine îngrijiţi, câteva bănci și o troiţă (cruce mare de lemn sau piatră) la care ardea o candelă parcă pentru a-ţi aminti că cei în cinstea cărora fusese ridicată, eroii neamului, sunt prezenţi permanent. Pe soclu (baza crucii) odihnea o vază cu flori proaspete. Curtea curată te îmbia să pășești cu încredere. Biserica – o căsuţă mică, albă, spoită (văruită cu stratsubţire) proaspăt cu var. Această bisericuţă fusese capela familiei Creţulescu, alături fiind locuinţa, astăzi azil pentru nevăzători. O placă de marmură albă, cu migală cioplită, stătea, lămuritoare, deasupra ușii. Totul era simplu, modest.

Am intrat în biserică. În pridvorul curat și ordonat, o măsuţă la care se vindeau lumânări și prescuri. De pe pereţii proaspăt zugrăviţi te întâmpinau sfinţii. Tot interiorul era învăluit în liniște adâncă, curăţenie impresionantă și ordine. Totul modest, dar de un gust ce te cucerea.

Catapeteasma, tavanul și două scene – Nașterea și Învierea – de pe pereţii de sud șide nord, erau pictate de Gheorghe Tătărăscu. Pictura acestuia, deși în ulei, nu era deloc grea, ci ușoară și suavă, plină de delicateţe și rafinament. Candelabrul de alamă lucea de parcă ar fi fost de aur. Nu era aprins, și totuși era atâta lumină, lumină ce părea că vine din tavan, din pereţi, din catapeteasmă, de peste tot.

La ușa altarului te întâmpina cu zâmbet, cu ochi blânzi dar pătrunzători, dintr-un chip ce exprima tristeţe și durere, dar plin de lumină, dându-ţi certitudinea că poţi avea încredere, Preotul Constantin Sârbu.

Lume era puţină. Sfânta Liturghie s-a săvârșit într-o atmosferă de sfinţenie. Te desprindeai de pământ și pluteai în această lumină ce parcă pleca de la altar, de la sfintele icoane împărătești, de la preot. Tu nu mai erai tu, ci erai una cu toţi cei prezenţi. La sfârșitul slujbei, Părintele, în mijlocul bisericii, a ţinut predica. Dar nu era predică, ci plâns și suspin pentru tot ce se petrecea în lume și mai ales în neamul nostru. Fără teamă, fără sfială, arăta și judeca toată năpasta, toată neomenia căzută asupra acestui neam bun, drept și credincios, ce acum orbecăia în cel mai cumplit întuneric. Toată predica era brodată pe textul pericopei evanghelice. Te cutremurai!

Am căutat să aflu cine este și de unde vine acest preot ce îmbrăca imaginea unei călăuze prin care vorbește Duhul Sfânt. Pentru prima dată se modifica esenţial în mine imaginea slujitorului lui Dumnezeu și a comunităţii din jurul lui, o comunitate foarte liniștită, cu toată fiinţa îndreptată spre Dumnezeu. Constatarea mea în legătură cu cine am de-a face a fost ca o străfulgerare. Era un vas ales al lui Dumnezeu, căruia îi datorez multă înţelegere a vieţii și a morţii, a căii de la moarte la viaţă și mai ales îi datorez învăţătura referitoare la felul cum poate fi și cum trebuie străbătută această cale.

Sigur că oricine îţi poate vorbi de o cale, de piedicile de pe cale, de modalităţile de înlăturare a acestora, dar nu toţi pot avea acel dar de a te face să te simţi alături de ei pe acest drum. Acesta a fost unul din multele și valoroasele lui daruri. Nu a fost nevoie de prea multe cuvinte între noi. Am învăţat că un cuvânt, un gest, pot crea o relaţie mult mai valoroasă dacă în spatele acelui cuvânt sau gest sesizezi întreaga dăruire a celuilalt. Pe un asemenea fond este foarte simplu ca mesajul său frumos să spargă carapacea închistării, a oboselii, a nepăsării.

Acesta era preotul Constantin Sârbu, născut la 10 ianuarie 1905 într-un sat de lângă Galaţi. Părinţii săi, ţărani mijlocași, nici săraci-săraci dar nici avuţi, își duceau zilele muncind și chibzuindu-se. Când Constantin, primul copil, a avut vârsta de 1 an, mama și fratele mai mic pleacă spre cele veșnice.

Micul Constantin este luat și crescut de bunica lui, Ioana. Tatăl, în urma unui accident cu traumatism cranian, nu mai este în stare să aibă grijă nici de el, darămite de copil. Constantin și tatăl său rămân sub oblăduirea (grija) bunicii, pe care copilul o crede că-i este mamă și pe care o va venera până la sfârșitul zilelor. Când, la vârsta de 6 ani, află adevărul, este descumpănit, neîncrezător și cere explicaţii bunicii. Aceasta îi explică, cu mult tact și cu înţelepciune, că mama lui trăiește, dar în cer, la Dumnezeu, de unde îl veghează și îl ajută. Cu și mai multă înţelepciune, în prima zi de sărbătoare când merg la biserică, bunica îl duce în faţa icoanei Maicii Domnului, spunându-i: „Aceasta este Mama ta cea mai adevărată, Ea îţi va purta de grijă, Ei să te rogi!”.

După moartea bunicului, familia, cu cei doi membri ai ei, se mută într-o mahala a Galaţiului, în căsuţa cumpărată de bunica. Aici, copilul crește în nevoi și lipsuri, firav dar harnic și bun, supus și ascultător. Este tovarășul de viaţă al bunicii și singura ei bucurie. Se întreţineau din agoniseala ogorului și din laptele vândut.

Înzestrat cu o inteligenţă sclipitoare, dublată de bun-simţ și înţelepciune, Constantin străbate prin viaţă ca un fulger. La școală este primul, iubit de învăţători și colegi. Termină cursul primar ca premiant, își petrece vacanţa ajutând-o pe bunica la treburi gospodărești, iar în zilele fierbinţi merge cu băieţii de vârsta lui pe lacul Brateș, unde înotau și prindeau pește, spre marea bucurie a bunicii.

La vârsta de aproape 12 ani, în toamnă, este înscris la Școala de cântăreţi bisericești. Avea înclinaţie spre muzică, avea voce și ureche muzicală. Se evidenţiază și aici, dar sărăcia își spune cuvântul și, cum nu avea cu ce plăti taxa, este retras după primul trimestru.

Și așa, în căsuţa săracă din mahalaua Galaţiului, un copil de 12 ani și o bunică își duc zilele de sărăcie pe o iarnă tristă și mohorâtă care nu promitea nimic bun sau frumos pentru locatari. E frig! Soba în care ardeau coceni de porumb sau câte o buturugă nu dovedea să încălzească odaia sărăcăcioasă, cu un pat pe care-și duceau viaţa mai tot timpul cei doi. Bunica torcea lână sau bumbac, ce i se oferea, asta fiindu-i sursă de venit. Pentru ca atmosfera să fie cât mai plăcută și copilul să nu simtă în toată grozăvia nevoile, bunica îl îndeamnă să cânte împreună cu ea psalmi și rugăciuni. Așa se scurge o iarnă în casa din care era hărăzită (destinat) să plece o călăuză pentru sufletele dornice de adevăr și lumină.

Odată cu venirea primăverii, se naște în sufletele celor doi nădejdea de mai bine. Bunica hotărăște să prezinte pe băiat celuilalt fiu al ei, preot într-un sat aproape de Galaţi, rugându-l să-l ia cântăreţ în biserica lui, ca astfel băiatul să nu fie înstrăinat de cele sfinte și să-și facă un rost.

Greu înţelege cel avut pe cel sărac, dar nu pregetă să-i stoarcă ultima picătură de vlagă! Constantin nepotul este obligat să pască vitele, să cureţe grajdul și să facă toate treburile de argat (slugă la câmp). Argat fără simbrie (fără plată)! Și astfel Constantin își petrece 2 ani din viaţă fără a cârti, fără a protesta, deși sufletul lui tânjea după carte, după rugăciuni, după frumos.

Bunica, văzând situaţia, cu multă durere în suflet și cu revoltă, ia băiatul la Galaţi și roagă pe fostul învăţător să o ajute, pregătind băiatul pentru admitere la Seminarul Teologic. Meditatorul trebuia plătit. Bunica vinde viţeaua din ocol și se achită de obligaţii. Constantin reușește primul, dar având vârsta depășită, se cere și se obţine dispensă (scutire legală). Sfătuit și ajutat de profesori, în fiecare an școlar pregătește și materia anului următor, ca elev particular al Seminarului din Roman. În 4 ani termină cursurile Seminarului, după care se înscrie la Facultatea de Teologie din București.

Ca elev, organizează și conduce corul Seminarului, ajută pe elevii mai slabi, astfel procurându-și cele necesare. Ca student, sărac fiind, greu găsește un loc în cămin. Este preocupat de a acumula cât mai multe cunoștinţe.

Astfel, merge în toate bisericile din București pentru a găsi ceea ce dorea. Se oprește la Biserica Zlătari, unde preot era Toma Chiricuţă. Aici află atmosfera adevăratei comuniuni cu Dumnezeu, însușindu-și tot ce era mai frumos și mai valoros în comportarea preotului Chiricuţă. Rămâne aici până la terminarea facultăţii. Este remarcat și i se cere să organizeze corul bisericii, format din credincioși. Aici va cunoaște pe domnișoara Maria Constantinescu, cu care se va căsători. Ca absolvent al Facultăţii de Teologie, se angajează cântăreţ la Biserica Lucaci, unde rămâne 2 ani. Viaţă de lipsuri și de mizerie.

Se căsătorește și primește postul de director al Școlii de cântăreţi bisericești de pe lângă Episcopia Huși. Este preoţit de sărbătoarea Izvorul Tămăduirii la Mănăstirea Adam. Aici se găsește icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, hramul mănăstirii. Și povestește Părintele: „Stând în faţa icoanei Sfintei Fecioare și rugându-mă cu lacrimi, cerându-i sprijin și ocrotire, de unde până atunci eram timid și temător, lipsit de curaj, m-am ridicat plin de putere, numai lumină, aducând la picioarele lui Iisus propria făptură, fără a avea a mă mai teme de nimeni”.

Întors la Huși, este încadrat preot la Episcopie, unde slujește împreună cu alţi preoţi. Este mereu preocupat să-și rânduiască viaţa de preot potrivit dorinţei Domnului Iisus. Slujește pe Dumnezeu cu dăruire, încredinţat că viaţa preotului trebuie să fie în slujba celor mulţi, celor lipsiţi de ajutor moral și material, să fie o permanentă renunţare la sine însuși. „Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuţi” este călăuza vieţii lui. Și cum știe și cunoaște în toată grozăvia ce înseamnă a-ţi fi foame și a nu avea cu ce să o astâmperi, a-ţi fi frig și a nu avea cu ce să te încălzești, a fi sărac, a fi umilit și respins d ecei puși în fruntea bucatelor, caută ca prin fapte să sprijine pe cei obidiţi (amărâţi, zdorbiţi de durere), bătuţi de soartă, marginalizaţi.

Cu sprijinul comitetului de enoriași, la Crăciun și la Paști se împart pachete cu alimente, ţinându-se seama de tradiţie și de obiceiuri. Se formează echipe de credincioși care duc alimente, iarna și lemne de foc și chiar bani, unde este nevoie. Preotul Sârbu și soţia sa organizează și conduc totul. Nu sunt uitaţi bolnavii, bătrânii, orfanii și văduvele. Totul se face prin Biserică, cu rugăciuni de ajutor și mulţumire.

Apoi, profund impresionat de mulţimea bătrânilor fără un ajutor, fără un adăpost sigur sau cu povara și batjocura celor ce trebuiau să le poartede grijă, tot împreună cu credincioșii, dar prin grija, îndemnul și rugăciunile lui, ridică din temelie, și înzestrează cu tot ce era necesar, un azil de bătrâni care s-a dărâmat la cutremurul din 1940.

Este investit Protoiereu, funcţie care-l obligă să viziteze, să îndrume, să rezolve litigiile și reclamaţiile ivite în parohiile din subordine.

Astfel, este obligat să cerceteze și să scoată la lumină acuzaţia adusă unui preot. Informându-se prin credincioși, află că preotul este corect, cinstit, demn și bun gospodar, deci acuzat pe nedrept și, mai mult, află că învinuirea se datora faptului că făcea altă politică decât episcopul. Rezolvarea problemei nu a fost pe plac stăpânirii și Părintele Sârbu a cerut să fie eliberat din această funcţie, neputând fi adept al necinstei și al nedreptăţii. Cunoscând bine rostul adevărat al preotului, hotărăște să plece de la Episcopia Huși. Se adresează soţiei lui cu cuvintele: „Dacă mai rămân aici, îmi pierd sufletul!”.

Anunţându-se în București concurs pentru ocuparea unui post de paroh la o parohie nou înfiinţată (în Parcul Călărași din Bariera Vergului), se prezintă și din cei 3 candidaţi este admis preotul Sârbu. Este paroh, dar nu are biserică, nu are veșminte, este sărac însă plin de credinţă și de iubire.

Primul lucru pe care-l face este să viziteze casă cu casă pe toţi enoriașii, să oprească la fiecare, să le cunoască nevoile, grijile, ocupaţiile, ideile legate de iubirea aproapelui. Era cartier muncitoresc, cei mai mulţilocuitori lucrând la Uzinele Malaxa, majoritatea fiind veniţi de la sat cu credinţa și cu obiceiurile lor.

Era în plin război, anii 1941-1942. Majoritatea familiilor aveau pe câte cineva plecat pe front. Era multă grijă și multă teamă pentru ziua de mâine. Singura speranţă, singura lumină, singurul adevăr era Dumnezeu. Era imperioasă nevoie de o călăuză, de un slujitor al altarului care să lumineze, să ajute, să încurajeze această turmă, arătându-i calea.

În acest cartier erau Așezămintele Reginei mame Elena, cu un spital condus de doctorul Gomoiu, care funcţionează și astăzi ca spital pentru copii. Alături era Așezământul Materna, condus de un comitet de doamne, unde erau ocrotite fetele-mame cu copiii lor și copiii orfani sau abandonaţi.

Să fii slujitor al altarului fără a avea unde sluji, fără a avea unde aduna creștinii, fără a avea unde consolida legătura sufletească între preot și credincioși, era greu și de neînţeles pentru preotul Constantin Sârbu. Cu ajutorul conducerii Așezămintelor Reginei mame Elena și al doctorului Gomoiu, obţine la subsolul administraţiei spitalului o cameră în care, cu ajutorul enoriașilor și al comitetului de doamne de la Materna, orânduiește un Paraclis, unde oficiază toate slujbele religioase și îi adună pe credincioși pentru a se consulta și a hotărî împreună ce au de făcut.

Se hotărăște construirea unei biserici. Drum greu și lung, presărat numai de suferinţe. Ajutat de comitetul de doamne, face toate demersurile pentru a obţine terenul necesar construcţiei. I se repartizează un spaţiu din grădina spitalului, în spatele magaziilor și bucătăriei, cu ieșire directă într-o stradă laterală, astăzi teatru de vară. Părintele refuză acest teren. Locașul lui Dumnezeu trebuia să fie la loc deschis, de unde să fie văzut de toată lumea, așa cum se cuvine. Prin urmare, Părintele insistă pentru un spaţiu corespunzător, vis-a-vis de Materna, dar nu i se admite.

Fără a dezarma, convins că ceea ce cere este drept, caută și obţine audienţă la Mareșalul Antonescu. Audienţa a durat mai mult de o oră, timp folosit de Părintele nu numai pentru a obţine terenul necesar, sprijin și ajutor, dar și pentru a expune felul cum concepea el rostul Bisericii creștine românești și al preotului. Biserica trebuia să fie nu numai lăcaș de închinare în care preotul să slujească. Biserica trebuia să fie pilonul în jurul căruia să se deruleze toată activitatea creștin-socială, preotul și soţia fiind îndrumători și coordonatori. La biserică să fie sală de conferinţe religioase, dezbătându-se probleme sociale și de credinţă. Să fie cinematograf și teatru cu subiecte religioase, care pot fi înţelese de toată lumea și prin care creștinii să fie îndrumaţi spre bine, adevăr, dreptate. Să fie bibliotecă, să fie ateliere în care fetele să înveţe să lucreze și să gătească pentru a fi bune gospodine și soţii. Să fie o mașină-platformă cu care să poată fi transportaţi gratuit la cimitir cei din familii fără posibilităţi. Să fie un comitet care să viziteze pe cei suferinzi, pe cei bolnavi, pe cei neajutoraţi, ajutându-i pe fiecare după nevoie. Biserica să organizeze excursii cu credincioșii la toate lăcașurile sfinte din ţară. Întreaga activitate să se deruleze sub conducerea preotului, care să fie prezent la orice chemare. La școala apropiată de biserică, preotul să fie prezent și în prezenţa lui să se intre la ore, după ce s-a cerut ajutor de la Dumnezeu. În zilele de sărbătoare copiii să fie la biserică, unde să li se explice, pe înţelesul lor, textele evanghelice. Să fie ajutaţi și încurajaţi cei săraci sau cu probleme în familie.

Copiii și adulţii lipsiţi de posibilitatea unei mese calde și consistente să o găsească la biserică. Totul să se facă numai cu ajutorul donaţiilor de la creștini și prin organizarea de spectacole și conferinţe.

Impresionat de expunerea acestui preot modest, Mareșalul Antonescu promite să acorde tot sprijinul pentru obţinerea și amenajarea terenului, dorind a fi, împreună cu soţia sa, ctitori ai acestui sfânt lăcaș. Se fac actele de donaţie și după foarte puţin timp se anunţă punerea pietrei de temelie, pe care o va face Mareșalul Antonescu cu soţia.

Potrivit relatării Părintelui Constantin Sârbu, într-o singură noapte, cea de dinaintea punerii pietrei de temelie, s-a curăţat terenul, s-a trasat profilul bisericii, s-au sădit pomi și, ca în poveste, dimineaţa totul era gata. În prezenţa Mareșalului Antonescu și a doamnei s-a început săparea fundaţiei. Ca model arhitectonic – cu unele modificări, pentru a se încadra corespunzător în spaţiu și decor – arhitectul construcţiei a propus Biserica Domnească din Câmpulung. La colţul unde urma să se înalţe zidul altarului a fost îngropat un tub de sticlă îmbrăcat în metal, în care a fost închis și sigilat actul de zidire al acestei biserici, cu data și numele ctitorilor: Mareșalul Ion Antonescu, Maria Antonescu și preot paroh Constantin Sârbu. Era în anul 1942.

Biserica a fost ridicată între 1942-1949 și târnosită (inaugurată,sfinţită) la 17 aprilie 1949. Lucrarea a fost definitivată mai târziu, în 1960, iar pictura efectuată între 1971-1976. La 3 octombrie 1976 biserica a fost sfinţită de Episcopul Roman cu un sobor de preoţi și a primit hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin și Elena, în cinstea Reginei mame Elena. Deocamdată, cu fonduri adunate din donaţii și din munca neobosită a comitetului parohial, se lucrează intens la fundaţie și subsol, astfel încât în decurs de 12 luni subsolul și planșeul parterului sunt terminate. Tot cartierul și chiar oameni străini vin și lucrează voluntar. Odată terminat subsolul, se amenajează altarul, se sfinţește, și aici se oficiază toate slujbele religioase. Tot aici se ţin conferinţe și se proiectează filme cu subiect religios. Se apelează la formaţii corale, teatre și societăţi de binefacere pentru a aduna fonduri.

Deși subsolul era mare, adesea se dovedea neîncăpător. Venea lume nu numai din cartier, ci din tot orașul și din împrejurimi. Biserica Vergului și preotul Constantin Sârbu erau cunoscuţi și solicitaţi. Nimeni nu era refuzat sau amânat. Astfel, o femeie din alt cartier, a cărei fiică studentă fusese părăsită de soţ cu un copil de 6-7 luni, apelează la ajutorul Părintelui.

Nu numai că nu este refuzată, dar timp de 6 săptămâni preotul vine săptămânal și face rugăciuni împreună cu ai casei, ajutându-i cu alimente și bani. Acesta era modul de a proceda al Părintelui Constantin Sârbu.

Zidurile bisericii se înălţau când mai repede, când mai încet.

Soţia, profesoară, este permanent alături de Părintele. Prin biserică, sub îndrumarea comitetului de ajutorare, ia fiinţă un atelier de lucru, unde fetele din familii sărace sau cu probleme puteau primi îndrumare, iar cele care aveau nevoie de ajutor primeau materiale pentru lucru la domiciliu. Obiectele se vindeau, banii erau depuși pe numele fetei respective, iar la vârsta căsătoriei, prin biserică sau cu ajutorul bisericii, era ales soţul. Biserica organiza cununia.

Banii adunaţi constituiau zestrea, întreaga comunitate asista la ceremonie și fiecare contribuia cu ce putea. Familia nou constituită era tot timpul sub îndrumarea Bisericii.

Odată terminată zidirea, Biserica se târnosește (inaugurează, sfinţește) la 17 aprilie 1949.

Nu după mult timp, soţia Părintelui părăsește această viaţă, într-o zi de 6 august. Părintele, în plină desfășurare a Sfintei Liturghii, este anunţat.

Continuă slujba ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. La sfârșit anunţă pe toţi credincioșii și, împreună cu ei, conduce la locul de veci pe cea care l-a însoţit în viaţă, în muncă, în luptă și în suferinţă. Pierdea un suflet mare care l-a înţeles, l-a sprijinit și l-a ajutat.

Părintele rămâne cu cele două fetiţe, cu terminarea bisericii și cu multe și grele probleme financiare și de familie. Caută să ducă la capăt munca începută și gândește, amintindu-și legenda Mănăstirii Curtea de Argeș, că plecarea soţiei este jertfa ce trebuia pusă la temelia construcţiei acestui sfânt lăcaș. Păstrează copiii lângă el, se ocupă îndeaproape de educaţia lor și duce mai departe viaţa de familie.

Greutăţi sunt multe, era război, nu mai erau bani pentru materiale. Părintele convoacă comitetul parohial, enoriașii și pe toţi cei ce puteau da o mână de ajutor. Expune situaţia, dar nimeni nu se oferă să ajute.

Atunci Părintele se ridică și donează 100.000 de lei, toţi banii familiei. Acest gest a mobilizat întreaga asistenţă și astfel s-a ieșit din impas.

Se lucrează în general cu muncă voluntară. Ca ajutor la lucru îi sunt trimiși prizonieri de război ruși. Părintele, cu gândul la ai noștri, care vor fi fiind în aceeași situaţie, le amenajează, împreună cu credincioșii și cu comitetul parohial, loc de cazare, baie și bucătărie. Zilnic, o gospodină le prepară, din alimentele dăruite de credincioși, o masă caldă, suficientă și consistentă. Cum Părintele vorbea puţin limba rusă, se înţelege cu acești oameni care, ca și ai noștri, trebuiau să sufere departe de ţara lor și de cei dragi. Pentru a le mai îndulci suferinţa, li s-a cumpărat un acordeon, iar în zilele de sărbătoare le aranja mici excursii, prin bunăvoinţa și înţelegerea creștinilor acestei parohii.

Pentru ca într-adevăr comunitatea să fie ca o familie, la Crăciunse face pom în biserică și toţi, la îndemnul Părintelui, aduc darurile pentru copiii lor. Muncitorii de la Uzinele Malaxa se ocupă să organizeze sosirea pompoasă a lui Moș Crăciun, care vine adus de undeva de sus. Se pun pachete cu alimente și îmbrăcăminte pentru cei lipsiţi, iar echipe de creștini merg cu lemne de foc și cu daruri la cei care nu pot lua parte la sărbătoarea Crăciunului.

La școala din apropierea bisericii, astăzi liceul Emil Racoviţă, Părintele Constantin Sârbu împreună cu elevii și cadrele didactice rostesc în fiecare dimineaţă rugăciunea și apoi se intră la clase. Echipe de elevi sunt folosite în biserică pentru curăţat icoanele și praful și fiecare primește la sfârșit o pungă de bomboane. Părintele stă de vorbă cu acești copii, aflând grijile, preocupările și dorinţele lor, călăuzindu-i spre fapte bune, smerenie și bună-cuviinţă.

A urmat anul 1944, an de lungă și apăsătoare năpastă pentru neamul românesc. Viaţa duhovnicească devine grea. Securitatea este permanent prezentă. Părintele Sârbu, conștient de tot ce se urzea împotriva și pentru distrugerea sa, are totuși, în continuare, aceeași comportare de preot luminat și bun român. Predicile sunt incendiare. Se rostește adevărul, se ţine trează credinţa în zile mai bune, oamenii sunt încurajaţi și se simt la adăpost sub streașina Bisericii.

Într-o zi, biserica și Părintele sunt luaţi cu asalt de lume parcă înfricoșată, dar și foarte curioasă. Pe sticla ușii de la intrare apăruse întipărită Maica Domnului. Părintele Sârbu, singur, vede nu pe Maica Domnului, ci Drumul Golgotei (poate ca o închipuire a suferinţelor ce-l așteptau). Această apariţie îl neliniștește, dar toate rugăminţile adresate mulţimii de a se retrage sunt zadarnice. Apariţia nu putea fi ștearsă cu nimic. A fost înlocuită sticla, dar a reapărut aceeași scenă. Părintele este dus la Miliţie să dea explicaţii.

Binele uneori se răsplătește cu bine. Cineva apelează la un fost prizonier de război care lucrase la biserică și care acum era încadrat la Uzinele 23 August. La intervenţia lui, Părintele este eliberat, dar zilele lui de libertate sunt numărate. Este privit drept „dușman al regimului” și instigator.

Arestat la 10 ianuarie 1954, ziua sa de naștere, este dus la Ministerul de Interne. Ancheta durează un an. Este torturat, cerându-i-se să recunoască faptul că a ajutat cu bani-aur Mișcarea Legionară. Neobţinând niciun rezultat, chiar prin folosirea celor mai sofisticate metode de a distruge nu numai trupul, dar mai ales sufletul, Securitatea îl condamnă la 8 ani închisoare pentru „ajutor dat unei organizaţii dușmane poporului”.

Este dus la Jilava, apoi la Poarta Albă, după aceea în Insula Marea Brăilei; ulterior este transferat la Gherla, apoi la Aiud. În Insula Brăilei lucrează la stuf, fiind sprijinul și sufletul deţinuţilor. În zilele când nu sunt scoși la lucru, săvârșește Sfânta Liturghie și bucăţica lui de pâine, când o are, o face firimituri, o sfinţește și o împarte la toţi, binecuvântându-i. Nu primește scrisori, nu primește pachete, nu știe nimic de cei de acasă multă vreme. Aici se moare frecvent. Chiar se urmărește acest lucru și este prilej de mulţumire pentru cei care conduc și supraveghează. Viaţa și omul nu au pentru ei nici o valoare.

După un an, Părintele este transferat la Gherla și apoi la Aiud, unde are aceeași comportare de înaltă ţinută morală. Într-o zi, prin sistemul de comunicare specific închisorilor, se află că în celula vecină este izolat un avocat care le cere ajutor. I se transmite ca Părintele Sârbu împreună cu ceilalţi se roagă pentru el și să aibă încredere. După câteva zile nu au mai avut nici un semn de la vecin, nu au știut ce s-a mai întâmplat. Au trecut mulţi ani, Părintele Sârbu slujea la Biserica Sapienţei, când a fost solicitat de o doamnă să ia parte la cununia fiicei sale, la Biserica Albă. Erau mai mulţi preoţi.

Părintele n-a fost invitat în altar și a rămas cu nuntașii în biserică până la începerea slujbei. În acest timp a fost recunoscut de avocatul ce fusese cândva izolat în celula de la Aiud. Acesta a aflat unde locuiește Părintele și a venit pentru a-i mulţumi, căci datorită rugăciunilor sale fusese scos de la izolare și transferat la altă închisoare.

În numeroșii ani de detenţie, purtat prin multe închisori, cunoscând mulţi foști demnitari, Părintele a aflat de la ei că Mareșalul Antonescu, impresionat de discuţiile avute cu ani în urmă cu Părintele, dăduse dispoziţie ca atunci când se va pune în ţară problema Bisericii, să fie invitat preotul Sârbu.

Închisoarea, cu toţi anii ei lungi și grei, a însemnat pentru Părintele curăţire. Nu s-a plâns, nu a acuzat niciodată pe nimeni. Totdeauna spunea: „Eu singur am fost vinovat pentru cele ce mi s-au întâmplat”.

Eliberat la 10 ianuarie 1962, primește 2 ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în satul Viișoara. Aici, singur într-o casă rămasă de la niște bănăţeni, duce o viaţă de sărăcie, lipsuri și boală. Este vizitat de familie și de credincioșii din parohia Vergului. Femeia care vindea cândva lumânări la biserică vine să-l vadă și, mișcată de îmbrăcămintea lui sărăcăcioasă, scoate cojocul de pe ea și i-l dăruiește. Părintele nu a uitat gestul ei și când această femeie, mama Mitana, a ajuns mai târziu în mare suferinţă, în imposibilitate de a merge, Părintele a internat-o într-un spital de specialitate, procurându-i tot ce avea nevoie și a ajutat-o până la sfârșitul vieţii, slujind și la înmormântarea ei.

Revenit în 1964 în București, Părintele este chemat la Securitate de nenumărate ori și i se cere să fie informator, promiţându-i-se orice parohie vrea. Dacă refuză – i se spune – va fi muritor de foame sau iarăși încarcerat.

Revoltat și indignat, Părintele refuză. Nu-l impresionează nici promisiunile, nici ameninţările.

Ieșit din închisoare, Părintele nu a fost nici o clipă cuprins de gândul că e un om sfârșit, că nu mai este apt să lupte și să renască. Caută deci și obţine audienţă la Patriarhul Iustinian. Audienţa durează 2 ore. Părintele expune toată situaţia, toată activitatea lui din trecut și cum o vede în viitor.

Fiind foarte bolnav și singur, solicită o parohie în București. I se oferă Biserica Sapienţei și o altă biserică de la periferie. Optează pentru Biserica Sapienţei.

Singur, bolnav, flămând, în zdrenţe, cu încălţămintea ruptă, dar plin de încredere, Părintele poposește, la 1 iunie 1965, în curtea Bisericii Sapienţei. Parohia se mărginea la câteva blocuri, dintre care două erau instituţii.

Biserica, fostă capelă a familiei Creţulescu, monument istoric, era o paragină.

Pridvorul actual nu exista, înăuntru se intra împingând ușa cu umărul.

Catapeteasma era susţinută cu stâlpi ca să nu se prăbușească. Ploaia își lăsase cartea de vizită pe tavan și pe pereţi, cercevelele (lemnăria în formă de curce din mijlocul geamului) de la ferestre erau putrezite în bună parte, pe jos molozul era așa cum fusese la terminarea capelei, pereţii exteriori erau năpădiţi de igrasie (umezeală persistentă) și viţă sălbatică, iar în spatele bisericii – gunoaie, bălării și o cotineaţă pentru păsări. Peste tot jale și ruină, posibilităţi materiale zero, dar speranţă și credinţă nelimitate.

Îngândurat, Părintele stătea pe o buturugă în curte și aștepta parcă un semn, un ajutor, ceva. Și iată că apare la poartă o femeie necunoscută.

Părintele o întâmpină, spunându-i: „Ești Matilda, te așteptam!”. Femeia venea din Bucureștii Noi, adusă în urma unor rugăciuni fierbinţi, prin care cerea să fie îndrumată spre o biserică și un preot adevărat. Așa, Matilda Mircea din Bucureștii Noi a ajuns la Biserica Sapienţei, unde va lucra zi de zi alături de Părintele și îi va rămâne credincioasă până la sfârșitul zilelor.

Acum că avea un sprijin, un suflet creștin lângă el, Părintele putea porni la munca de refacere a bisericii. Prin Matilda, el ajunge în Bucureștii Noi, de unde „oameni cu suflete mari”, așa cum îi numea Părintele, zidari, lemnari, fierari, gospodari, femei, intelectuali vin să lucreze cu multă dăruire.

Vin și ajută și creștinii din Bariera Vergului. Se apelează la toţi cei care puteau ajuta cu bani, materiale sau mână de lucru. Se apelează la Mănăstirea Cernica, unde era stareţ preotul Roman, de unde se primește material lemnos și cărămidă. Se cumpără ciment. Se începe lucrul la construcţie, reparându-se zidurile, se reface acoperișul cu tablă nouă, se fixează crucea, se înlocuiește lemnăria degradată, se mută catapeteasma cu un metru mai spre altar, pentru a mări spaţiul din biserică, se curăţă icoanele și candelabrul, se construiește din temelie pridvorul. Se reface pictura în biserică și se pictează pridvorul.

Se lucrează de zor. Părintele apelează la toţi cei ce simţeau creștinește și românește. Este permanent între oameni, explică, îndrumă, încurajează și răsplătește. Biserica e șantier creștin. Acum încep să curgă ajutoare de tot felul, dar cum timpurile erau tulburi și oamenii se temeau și de umbra lor, fiecare caută să nu fie văzut când face sau aduce ceva. Astfel, se aduc covoare pentru biserică – este chemată Matilda și îi sunt încredinţate într-un gang. Se găsesc pachete cu bani aruncate în altar sau în casa parohială când ușa era deschisă, fără a se cunoaște donatorul. Așa s-a putut pava curtea, reface canalizarea și sistemul de încălzire. Se repară casa parohială, se repară și fostul coteţ de păsări care se transformă în biblliotecă. Se amenajează grădina, plantându-se trandafiri, se reface și se curăţă troiţa, se amplasează bănci încurte.

În interior se pardosește biserica cu marmură, iar altarul cu parchet. Se instalează ventilator electric, se cumpără scaune, mese pliante și 3 cazane din oţel inoxidabil pentru aghiazmă. Se amenajează un vestiar în afara bisericii, pentru a evita aglomeraţia de haine și bagaje înăuntru. Toate sunt făcute cu rost și rânduială, pentru o cât mai bună desfășurare a slujbelor.

Părintele se dovedește un foarte bun organizator. Săptămânal întocmește listă cu cei care să vină la stropitul florilor, la spălarea curţii și la curăţenia în biserică.

Rugăciunile Părintelui, însoţite de cele ale credincioșilor, aduc mereu valuri de oameni și ajutoare masive care, bine folosite, fac din Biserica Sapienţei o bijuterie.

Paralel cu restaurarea lăcașului, se insistă foarte mult pentru trezirea, educarea și călăuzirea sufletelor spre mântuire. Părintele este stâlpul, făclia care susţine și conduce prin exemplul personal. Este neobosit. La fiecare solicitare răspunde fără întârziere, deși starea sănătăţii lui e șubredă. Într-o zi, mergând pentru un tratament la Spitalul Brâncovenesc, după un examen radiologic de coloană vertebrală, medicii, uimiţi, se adună în jurul lui și-l roagă să le explice care este secretul că în starea în care se află mai poate merge pe picioare, ba și să activeze. Cu un zâmbet de copil nevinovat, Părintele le răspunde: „Sufletul e totul, domnilor medici, unde nu este suflet nu este nimic!”.

În fiecare zi de sărbătoare și în duminici, Părintele săvârșește Sfânta Liturghie, iar miercurea și vinerea după-amiază face rugăciuni, urmate de cuvânt de învăţătură. Slujbele seamănă mai mult cu niște întâlniri de familie, în care toţi formează un singur trup și suflet. Părintele explică permanent și dă sfaturi. Nu se dă înapoi să întrerupă slujba pentru a face oobservaţie, un comentariu, acolo și atunci când i se pare că e necesar. De pildă, atunci când simţea că nu suntem atenţi la rugăciune, zicea: „Adunaţi-vă, că mă trageţi la pământ, nu mă pot înălţa! Sunteţi împrăștiaţi! Coborâţi în voi și veţi găsi pe Dumnezeu!”.

Înţelepţii, profeţii Îl văd pe Dumnezeu prin rugăciune, care le înalţă sufletul de pe pământ la cer. La fel i se întâmpla și Părintelui Sârbu. Ne spunea: „Când sunt la altar, în faţa Sfintei Mese și mă rog cu lacrimi și cu putere, simt că mă înalţ, plutesc, nu mai sunt eu”.

Nu se poate uita nici felul în care întrerupea slujba pentru a dojeni pe cineva că este mai grijuliu să aprindă o lumânare decât să asculte și să înţeleagă cuvântul lui Dumnezeu. Uneori cel dojenit nu înţelegea, dar cei ce înţelegeau sensul mustrării aveau de câștigat. Aceasta pentru că mesajul general, propovăduit nu numai în cuvânt, ci și în faptă, era: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu!”. Nu că aprinderea unei lumânări nu ar fi importantă, dar el ne încredinţa că astfel de acte sunt secundare, ajutătoare.

Există o ierarhizare a valorii actelor religioase, iar pe scara acestei ierarhizări, aprinderea unei lumânări este mult mai puţin importantă decât ascultarea și însușirea învăţăturii Mântuitorului. Părintele ne explica importanţa fiecărui moment din Liturghie, ne învăţa când trebuie și când nu să îngenunchem.

Veghea tot timpul cu strășnicie să-i meargă bine corabiei și nu îngăduia boală la nici unul din pasagerii ei.

Era o adevărată bucurie să-l asculţi și să-l vezi mișcându-se pe Părintele. Ţinea totul sub control cu o prezenţă de spirit excepţională.

Prevenea și înlătura tot ceea ce ar fi deranjat bunul mers al slujbei. Se lipea de sufletul tău ca o drojdie care te ajută să crești. Și nu o spun ca o exagerare -așa cum se întâmplă când vrei să idealizezi amintirea cuiva – dar din biserica sa nu am ieșit niciodată plictisită sau obosită. Dincolo de cuvinte, se simţe 6marea și profunda lui iubire pentru cei din jur, ori asta era de ajuns. Omul nu are nevoie de nimic altceva mai mult decât de iubire. Organismul spiritual, dacă nu este și el hrănit, se ofilește și moare. De organismul fizic avem cu toţii grijă să-l hrănim cât mai bine, dar de unde să luăm hrană pentru suflet, când lumea este așa de aridă? Iată de ce Biserica Sapienţei a fost ca o oază plină de iubire în mijlocul deșertului lumesc, oază unde găseam totdeauna hrană de pâine duhovnicească ce ne ajuta să supravieţuim.

Cu toate că era mereu în mijlocul nostru, Părintele era un singuratic. Nu avea prieteni și nici timp pentru ei. Ca toate sufletele mari, cunoștea singurătatea pe care o naște adevărata măreţie morală.

Un doctor scoate din om și înlătură tot ce este rău și ameninţă viaţa, îngrijind bolnavul până la vindecare, cercetându-l și supraveghindu-l.

Așa făcea și Părintele Constantin Sârbu cu cei din jurul său.

Fiind rugat, de pildă, să intervină în cazul unei doamne care nu mai voia să audă de preoţi, Părintele, fără cruţare, după ce i-a ascultat motivaţia, i-a spus: „Sunteţi nebună, doamnă! Trebuie să ne rugăm pentru luminarea minţii și a sufletului dumneavoastră”. Nu numai că doamna nu s-a supărat, dar a rămas credincioasă preotului și bisericii noastre până la adormirea Părintelui.

Altădată, o doamnă, al cărei fiu student se trezise tată fără a fi căsătorit, l-a rugat pe Părintele să o ajute cu rugăciuni, ea dorind avortarea copilului. Părintele, înţelegând situaţia, a respins-o cu cuvintele: „Pleacă din faţa mea, ai pe satana!”.

Într-o altă împrejurare a fost solicitat pentru sfinţirea unei mese de pomenire la un credincios din parohia Vergului. Masă mare, aranjată sub pomi în curte, cu toate bunătăţile pământului și cu băuturi multe și variate.

Părintele, însoţit de Matilda, a privit masa cu tot ce era aranjat și, adresându-se gazdei, i-a spus: „Iartă-mă, eu nu pot binecuvânta aceasta masă, care e de petrecere, nu de pomenire. Cheamă alt preot!”. Și a plecat.

Altădată, fiind împreună cu mulţi preoţi din București la înscăunarea unui episcop, după ce mai toţi cei prezenţi au adus urările cuvenite și laudele de rigoare, s-a ridicat și Părintele Sârbu și, adresându-se celui sărbătorit, în loc de orice urare sau laudă, i-a spus: „Nu scaun înalt și perne multe, Prea Sfinţite! Coborâţi în popor, cercetaţi-i suferinţa și nevoile, ajutaţi-l să se regăsească și să găsească drumul cel drept și luminos. Acestea sunt misiunea și rostul Sfinţiei Voastre!”.

Părintele știa precis ce avea de făcut. Știa că omul de pe stradă venea la el cu sufletul rănit și gol, neputincios și dezamăgit. De aceea îl pansa, îi insufla putere și încredere, îi îndrepta atenţia spre Dumnezeu și, prin rugăciune, îl încredinţa Lui. Era de fapt modul cel mai potrivit prin care el slujea pe Dumnezeu, aducându-I la picioare făptura Sa bolnavă și deznădăjduită, insuflându-i forţă și nădejde, cu puterea harului.

Pe lângă după-amiezile de miercuri și vineri, când ţinea cuvânt de învăţătură și de explicare a Sfintei Scripturi, joia după-amiază, în faţa unei table negre ca la școală, cu creta în mână, Părintele îi învăţa pe cei doritori muzică bisericească. Voia cor instruit de credincioși. De altfel, în timpul studenţiei frecventase timp de 2 ani și cursurile de dirijor la Conservatorul din București.

În zilele de sărbătoare și duminica venea în biserică la ora 6 (dimineaţa), pentru a pregăti toate cele necesare Sfintei Liturghii și pentru a putea pomeni și scoate părticele pentru vii și morţi. La Utrenie slujea solemn, urmărind neîncetat strana și venind adesea să cânte el însuși cele rânduite, aceasta întrucât cel care trebuia să se ocupe de cântare adeseori lipsea sau venea beat. Totuși, Părintele nu l-a reclamat, n-a cerut schimbarea lui, ba chiar l-a rugat să nu mai vină, trimiţându-i salariul acasă.

Părintele ţinea foarte mult la ordinea din timpul slujbei. Credincioșii care intrau în biserică veneau mai întâi să aducă darul la altar, dar numai dacă erau împăcaţi cu fraţii lor. La altar erau primiţi cu multă încredere, nimeni nu era lăsat să aștepte la ușă. Părintele ne știa pe fiecare ce posibilităţi materiale avem, ce bucurii și necazuri avem. Cunoscând aceste lucruri, acolo unde știa că e multă nevoie, primea darul oferit și după aceea întreba: „Mi l-ai dat mie, da?”. Și te ruga să primești înapoi darul dat. La fel proceda cu copiii, care la sfârșitul slujbei primeau toţi bomboane.

Încă de la început, Părintele ne-a explicat amănunţit Sfânta Liturghie – cu momentele cele mai importante, cu atitudinea pe care trebuie să o aibă credincioșii – și apoi a impus disciplină. Astfel, darurile la altar trebuiau înfăţișate până la un anumit moment al slujbei, după care preotul se preocupa numai de rugăciunile rânduite. Fiecare stătea la locul său, nu se mișca nimeni, nu vorbea nimeni, toţi ochii și toate sufletele erau spre altar. Prin mijlocul bisericii era un culoar pe care nimeni, sub nici un motiv, nu avea voie să-l ocupe. Copiii stăteau liniștiţi în faţă sau lângă părinţi. După citirea Sfintei Evanghelii, se punea cordon între pridvor și naos și nimeni nu mai trecea spre altar. Părintele ne-a explicat că rugăciunea în biserică este divino-umană și numai dacă ne integrăm în atmosfera de rugăciune putem fi siguri că rugăciunea noastră, nedespărţită de a celorlalţi, se înalţă, este primită și sufletele noastre se umplu de bucurie, pace și nădejde. Răspunsurile la slujbă erau date de un cor alcătuit din credincioși, sub îndrumarea Părintelui. Se cânta spre slava lui Dumnezeu, nu pentru bani sau pentru ca un glas sau altul să fie remarcat.

Totdeauna era lume multă de nu mai încăpea în biserică. Vara, când ferestrele erau deschise, oamenii ascultau de afară. Pe cei ce nu veneau cu gândul de a se ruga, Părintele îi recunoștea imediat și-i ruga să plece, spunându-le: „Mai mult folosiţi dacă vă plimbaţi”.

La predică, în mijlocul bisericii, pe un mic piedestal învelit cu un covoraș, rostea cuvântul tămăduitor timp de 40 de minute. Fiecare cuvânt era o chemare la adevăr, la pace și niciodată Părintele nu uita să amintească celor de faţă cât de vitregit (persecutat, nedreptăţit) este acest neam românesc și că izbăvirea nu poate veni decât prin credinţă și iubire, deci prin Dumnezeu.

După terminarea predicii, toţi treceam prin faţa Părintelui pentru miruit și el avea pentru fiecare un cuvânt de încurajare, un zâmbet, o vorbă caldă. Înălţaţi duhovnicește, plecam la casele noastre, căutând ca prin toate faptele și vorbele noastre să arătăm practic că suntem creștini.

Noi plecam la ale noastre, dar pentru Părintele ziua nu se sfârșea.

Avea de răspuns întrebărilor celor care abia îl așteptau pentru a-i împărtăși temerile, grijile și necazurile lor. Răspunsul venea pe loc sau, în funcţie de situaţie, urma să se mai discute, să se cerceteze mai bine. Cu vorbă blândă dar hotărâtă, Părintele sfătuia, arăta unde e greșeala și ce este de făcut. Dar, pentru toţi și pentru toate, era verdictul: „Să ne rugăm!”. Problemele noastre grele erau mult cercetate și Părintele se întreba: „Hristos cum ar fi procedat în asemenea situaţie…?” (Ce ar face Hristos dacă ar fi în locul tău?).

După discuţia cu oamenii și după puţină odihnă, Părintele pornea să viziteze unul sau mai mulţi bolnavi, în spital sau la ei acasă. Le ducea daruri și cărţi de rugăciune. Întors acasă singur, își încheia ziua citind și rugându-se pentru noi și pentru toată făptura lui Dumnezeu. Astfel se termina o zi de sărbătoare sau de duminică pentru preotul Constantin Sârbu.

Dacă se întâmpla ca vreun credincios să fie absent la una sau cel mult două Sfinte Litrughii, Părintele îl căuta la telefon, trimitea pe cineva sau chiar mergea personal, dacă era cazul și niciodată nu mergea cu mâna goală.

Dacă vreun credincios era bolnav și se întâmpla să nu găsească sau să nu-și poată plăti medicamentul, Părintele îndată spunea aceasta în biserică și ruga să se facă tot posibilul ca respectivul să fie ajutat. Răspunsul venea fără întârziere. De asemenea, se făcea apel la cei ce aveau posibilitatea să intervină pentru internări în spitale, pentru consultaţii și tratamente.

Pretutindeni Părintele era prezent, încurajând și rezolvând situaţiile.

Iubirea de aproapele era o permanenţă a vieţii preotului Constantin Sârbu.

Astfel, a fost anunţat odată, de un student de la Facultatea de Teologie din Sibiu, că o doamnă bine-cunoscută a încercat să se sinucidă, dar suprinsă la timp, a fost salvată, starea ei rămânând însă îngrijorătoare.

Părintele a plecat cu prima cursă de avion. A zăbovit în familia respectivă mai multe zile și s-a convins că era vorba de o boală psihică. A încurajat, a sfătuit, a invitat-o pe doamnă la București, a făcut rugăciuni speciale. Doamna trăiește și astăzi și cu multă recunoștinţă, de câte ori poate, vine la parastasele Părintelui.

Într-o altă familie, cei trei băieţi, în acord cu soţiile lor, și-au internat mama bătrână într-un azil departe de București. Cum această bătrână îl cunoștea pe Părintele Sârbu, i-a cerut ajutorul. Părintele, ca să aibă sorţi de izbândă, a pregătit o masă plină cu de toate și i-a invitat pe cei trei băieţi. Cu mult tact a ajuns să-i convingă să-și aducă mama înapoi și să o găzduiască într-o cameră la via unuia dintre ei, într-o suburbie a Bucureștiului. Părintele i-a dus acolo bătrânei multe din cele necesare și a cercetat-o permanent. Așa împlinea el cuvântul Mântuitorului care fericește pe „făcătorii de pace”.

Tot din dragoste pentru aproapele, Părintele a luat pe lângă el vreo 5-6 băieţi de 6-8 ani care îl vizitau permanent și pe care el îi îndruma.

Pentru a le da sentimentul că sunt de ajutor, Părintele îi punea să adune frunzele moarte din curtea bisericii și florile căzute pe pământ. Erau răsplătiţi cu dulciuri și ajutoare pentru părinţii lor, căci toţi proveneau din familii dezorganizate, cu posibilităţi materiale foarte reduse.

Mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului, zice Scriptura(Iacov 5, 16). Acest lucru s-a adeverit și cu Părintele Sârbu. O doamnă ameninţată cu orbirea a venit cu multă credinţă la Biserica Sapienţei.

Rugăciunile Părintelui, adăugate la cele ale doamnei, au făcut ca în ziua de Joia Mare, înainte de a începe slujba celor 12 Evanghelii, doamna, care se ruga cu lacrimi, să se ridice în picioare și să strige: „Văd, Părinte!”.

Părintele Sârbu nu dispreţuia și nu se îndepărta de nici o altă confesiune. Argumenta și cu multă însufleţire își susţinea punctul de vedere.

Odată a adus la dreapta-credinţă o adventistă, dar numai după ce a stat mult de vorbă cu ea și s-a convins că poate fi reprimită în Biserică. Nu admitea și era necruţător cu practicile vrăjitorești.

Părintele ţinea mult la pomenirea și cinstirea, după cuviinţă, celor adormiţi. Cu deosebit respect pentru sufletele plecate, ne atrăgea atenţia să nu facem greșeala de a nu le pomeni la ziua lor. Părintele însuși mergea în fiecare toamnă în satul său natal și făcea parastas la mormintele părinţilor, moșilor și strămoșilor. Pentru ca omul să nu fie reţinut din pricina lipsei de bani, insista să nu ne sfiim să punem pomelnice fără bani pe măsuţa de la altar, că nu banii au valoare. După terminarea slujbei de pomenire – slujbă la care toţi trebuia să luăm parte și să nu ne rugăm numai pentru ai noștri – cu ofrandele adunate se pornea către un azil, de obicei la Ciolpani, acolo unde bieţii oameni nu mai erau priviţi decât ca niște gunoaie ale societăţii. Se împărţeau alimente, haine și Părintele dădea fiecăruia câte o sumă de bani.

Dar se mergea la azile și în afara zilelor de pomenire a morţilor ori la sărbătorile mari. Dacă cei din azilele vizitate lucrau ceva – plase, șerveţele, fețe de masă, mici sculpturi în lemn – toate acestea erau luate la biserică și vândute credincioșilor, iar banii erau duși înapoi la azil.

Nu numai în azile, ci și în biserică erau credincioși care primeau regulat, fără să știe nimeni, alimente, haine și bani pentru nevoile lor. Și a avut grijă Părintele ca acest obicei să se perpetueze prin cei rămași și după plecarea lui din această lume.

Alături de casa parohială de la Sapienţei, era grădina azilului de nevăzători. O cameră din casa parohială avea fereastra spre această grădină.

Vara, la fereastra deschisă veneau locuitorii azilului, iar Părintele îi primea cu mult drag și le împărţea ce avea mai bun.

Se ajutau, de asemenea, preoţi, biserici, călugări, mănăstiri.

Părintele nu ţinea seama de rigorile canonice și de legile societăţii. Ceea ce-l interesa era să câștige și să aducă la picioarele lui Iisus sufletele rătăcite și bolnave. Astfel, un domn care nici nu voia să audă de Biserică, spovedanie și împărtășanie a fost invitat, prin grija soţiei sale credincioase, la o discuţie cu Părintele. Stând de vorbă, Părintele a aflat tot ce-l frământa pe acest suflet rătăcit. Când să plece, respectivul l-a rugat pe Părintele să-l spovedească pentru a se putea împărtăși. Răspunsul: „Ești spovedit, vino să te împărtășești!”.

Altădată, a fost problema unei doamne care voia să se căsătorească, dar erau impedimente de ordin material în privinţa căsătoriei civile, căci pierdea pensia de urmaș. Părintele a făcut în mare secret cununia religioasă, pentru ca aceste suflete să fie unite în faţa lui Dumnezeu.

Astfel, cu înţelepciune, discernământ și dragoste, Părintele câștiga sufletele oamenilor și le călăuzea. Biserica Sapienţei devenise neîncăpătoare pentru numărul mare de credincioși veniţi din toate colţurile Bucureștiului și chiar din provincie. Dar totodată devenise și un ghimpe în ochii Securităţii, în mintea celor ce-L alungaseră pe Dumnezeu și se așezaseră ei în locul Lui, instaurând frica, mizeria, sărăcia, minciuna. Biserica Sapienţei era un pilon în această luptă mută pentru păstrarea neîntinată a sufletului și a identităţii neamului românesc creștin. De aceea era păzită cu strășnicie. Cel puţin doi securiști erau prezenţi la toate slujbele. De altfel, Părintele îi recunoștea mereu.

Lumina din Biserica Sapienţei trebuia stinsă. Trebuia bătut păstorul, ca să se risipească oile. Dar cum se putea proceda fără a se face vâlvă? Lumea nu trebuia să cunoască adevărul și, astfel, s-a procedat cum nu se putea mai ticălos. Securitatea știa că Părintele suferea, încă din închisoare, de ulcer duodenal și l-a obligat să se interneze în spital pentru operaţie, deși nu era nevoie. A fost ameninţat că dacă nu se internează, va fi arestat. I s-a dat dreptul să-și aleagă spitalul, dar medicul operator urma să fie numit și adus de Securitate.

După multă chibzuială și multă grijă, i s-a admis să se interneze la serviciul chirurgie de la Spitalul Poștei, unde lucra un nepot de frate al soţiei Părintelui.

În ziua de 14 octombrie 1975, de Sfânta Parascheva, Părintele a slujit ultima Sfântă Liturghie. La sfârșitul slujbei ne-a anunţat că este obligat să se interneze pentru operaţie și nu se știe dacă se mai întoarce. A rugat lumea să nu părăsească biserica, „să nu fie o biserică pustie”. Ne-am mai spus că va fi permanent cu noi, să-l chemăm. A pus totul în ordine. A lăsat indicaţii cum să fie pregătită biserica, unde să fie săpat mormântul, cine să aibă grijă de parastase, cum să se procedeze cu puţina lui agoniseală. În încheiere a cerut ca nimeni să nu-l plângă, ci toţi să se bucure că a scăpat de chinurile acestei vieţi: „Să vă plângeţi pe voi, cei ce rămâneţi!”. Era trist, preocupat. Și-a pus totul în perfectă stare și a lăsat slujitor la altar.

S-a internat în dimineaţa zilei de 15 octombrie 1975. A fost operat luni, 18 octombrie, după-amiază, de un preot adus de la Spitalul Elias.

A făcut abces abdominal, septicemie, la câteva zile a fost redeschis și după câteva ore sufletul Părintelui și-a luat zborul spre cele veșnice, în timp ce el rostea rugăciuni din Sfânta Liturghie.

Cu puţin înainte de moarte, a fost adus în grabă Părintele Argatu de la Mănăstirea Antim, pentru ultima lui împărtășanie. În jurul capului Părintelui Sârbu a apărut o aureolă aurie, văzută de Părintele Argatu. Ca să se încredinţeze că nu se înșeală, acesta a mutat perna, dar a apărut aceeași aureolă. Atunci Părintele Argatu a exclamat: „Cununa de martir!”.

În ziua de 23 octombrie 1975, ora 15, Părintele Constantin Sârbu a părăsit această lume. În ultima sa noapte de viaţă, cu o febră de 39-40 degrade, cerând mereu „apă, apă rece”, mi-a spus: „Curând îmi voi lua zborul. Așa mi-a fost rânduit. Să nu vă întristaţi și să nu judecaţi pe nimeni, căci nimic nu se petrece întâmplător, ci totul este făcut cu multă înţelepciune. Eu v-am iubit mult. Cu voi și prin voi am dus la bun sfârșit lucrarea lui Dumnezeu ce mi-a fost încredinţată. Să vă rugaţi pentru mine. Am mare nevoie de rugăciunea voastră sinceră și profundă. Eu voi fi permanent cu voi. Chemaţi-mă! Nu uitaţi că rugăciunea e totul și că rugăciunea în biserică este și mai importantă!”.

Sufletul său a plecat cu durerea de a nu fi putut evita operaţia și cu dorinţa arzătoare de a fi aduse, în același mormânt cu al său, osemintele soţiei sale.

Trupul neînsufleţit a fost depus în Biserica Sapienţei. Pelerinaj la catafalcul Părintelui. Multe lacrimi, multă durere.

Ne pleca lumina, călăuza.

Când, cu câteva zile înainte de a se interna în spital, o doamnă, fiică duhovnicească, îi dăruise în numele credincioșilor flori și o felicitare frumos scrisă pe un pergament, Părintele, foarte emoţionat, îmi spusese: „Vezi, mi-au dat hrisov domnesc, carte ca la domni! Ce-am făcut eu pentru voi ca să merit atâta iubire și recunoștinţă?…”

Știam bine ce a făcut pentru noi. S-a rugat plângând și a plâns rugându-se, ca noi să putem merge pe cale de lumină. Ne-a învăluit zi de zi și an de an în râuri de iubire. Și s-a înfăptuit minunea: ne-am născut a doua oară, eram alţi oameni, înţelegeam și acceptam suferinţa noastră și nu treceam nepăsători pe lângă suferinţa altora. Trăiam ca și Părintele și, cu el odată, drama fiecăruia. Eram una cu el, eram o familie și parcurgeam același drum.

Prin el și de la el, am primit lumina nestinsă a binelui și adevărului și am înţeles ceea ce până atunci nu înţelesesem: că Dumnezeu este în noi.

S-au scris aceste rânduri pentru a fi împlinită ultima dorinţă a preotului Constantin Sârbu care, în cea din urmă noapte a petrecerii sale pe acest pământ, fiind în cumplită suferinţă fizică, a cerut: „Atunci când se va putea, să se spună adevărul despre moartea mea!”.

Deși s-au scurs 24 de ani de la plecarea în veșnicie a Părintelui Constantin Sârbu, credincioșii nu l-au uitat. An de an, la sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin și Elena și la 23 octombrie, ziua adormirii Părintelui, se fac parastase la mormânt. Creștinii adunaţi dau slavă lui Dumnezeu prin rugăciuni, mulţumindu-I că au fost învredniciţi să trăiască în preajma acestui preot și cerând pentru sufletul său odihnă în lumina cea neînserată a Împărăţiei lui Hristos.

(Doctor Octavia Tăslăoanu, 1999, Mărturie apărută în broșura Preotul Constantin Sârbu, slujitor al Supremului Adevăr, București, 2002)

”Doamne, ce curaj are părintele Sârbu”

Duminică, (înainte de arestare n.n.) m-am dus la biserică. La biserică, părintele Sârbu,Constantin Sârbu, ținea o predică, n-o s-o uit niciodată:

– Azi este Sfânta Evanghelie a celor doi îndrăciți din Gadara.

Și repeta textul biblic: ”Și erau doi îndrăciți care erau legați cu lanțuri și le rupeau. – Ce-ai cu noi Fiul lui Dumnezeu? Ai venit să ne pierzi? – Cine sunteți voi? Legiune.”… că era legiune de diavoli în ei.

– Nu ne pierde, bagă-ne în turma aia de porci. Și Iisus a spus: – Intrați în turma de porci și lăsați pe om. Turma s-a aruncat în mare și cei doi îndrăciți s-au tămăduit.” Și acum tălmăcește predica:

– Cei doi îndrăciți ai Evangheliei sunt capitalismul exagerat și comunismul, textual, la ora aia.

Pe mine m-a impresionat foarte mult și am zis: Doamne, ce curaj are părintele, nu-l cunoșteam. Și a dezvoltat subiectele, ce înseamnă comunism și ce înseamnă capitalism exagerat, adică hrăpăreț. Unul rupe într-un fel și altul în alt fel, amândouă distrug sufletele oamenilor. Exact ce gândeam eu. Am venit acasă, oarecum într-o stare euforică, dar aveam totuși tristețea grijii pentru cei din jurul meu să nu-i aresteze cumva că stau acolo.

(Fragment de interviu luat lui Nicolae Itul – Aiudule, Aiudule, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, pag. 130, ediție îngrijită de Dragoș Ursu și Ioana Ursu)

Părintele Constantin Sârbu – slujind la Viișoara „asemenea unui sfânt părinte din secolul patristic”

În mai 1963 am fost eliberat din închisoarea Aiud, după 15 ani de detenţie și adus direct la Viișoara, lângă comuna Mărculești –  Slobozia,  un sat de exilaţi bănăţeni, cu casele zidite din lut, cu curţi frumoase, pomi roditori îngrădini și străzi largi, bine îngrijite, deși când ploua, pământul se înmuia și se făcea o mocirlă care ajungea până la genunchi. Acolo  fusese un  câmp  de  mazăre,  un  câmp  imens de Bărăgan.

Bănăţenii arestaţi și deșertaţi pe acel câmp s-au văzut sub cerul liber, fără niciun adăpost, cu copii, cu bătrâni, cu bolnavi și fără nici un fel de posibilitate de a  supravieţui. Erau  păziţi de ostași, ca nu cumva să intre în pădurea din apropiere și să dispară. O situaţie de neînchipuit, fără acoperiș, fără toalete, fără nimic altceva decât ceea ce putuseră să ia din casă în momentul când mașinile securităţii i-au ridicat și i-au dus în Bărăgan.

Și-au săpat  bordeie în pământ, pe care nu au avut cu ce să le acopere. Întindeau saci  deasupra,  cearșafuri, fiecare ce avea,  fixând colţurile cu bolovani de pământ. Au venit ploile mari, s-au umplut gropile cu apă, unii bătrâni și chiar copii au murit înecaţi. Atunci li s-a dat voie să meargă în pădure, să adune crengi pentru foc și  chiar să taie lemne pentru a-și acoperi bordeiele. Au fost obligaţi să meargă la o gospodărie de stat, să lucreze la canalele de irigaţie, la vii, la construcţia de grajduri, etc., ceea ce a fost  o mare binecuvântare, pentru că inginerul-șef le dădea, în schimbul muncii, câte un car de paie de orez ca să-și acopere mai bine bordeiele.

Anul  următor au început să-și construiască din pământ casele,  le acopereau cu paie de orez care luceau în bătaia soarelui, și așa a apărut un sat de exilaţi, cu un aer rustic și tradiţional, amintind parcă de satele românești din preajma năvălirilor barbare. În 1963,  când am fost eliberat din închisoare, deja o  parte din  bănăţeni  primiseră dreptul  de a se întoarce în satele lor iar casele lor din Viișoara rămăseseră pustii.

Am ajuns acolo noaptea târziu. Jandarmul  m-a întrebat  dacă mai știu pe cineva, un prieten, la care să pot dormi câteva  nopţi, până îmi voi curăţa casa pe care mi-o va repartiza. Nu cunoșteam pe nimeni.  Jandarmul m-a dus la preotul satului, Constantin Sârbu. Nu pentru că m-ar  fi cunoscut sau că l-aș fi cunoscut ci pentru că, am înţeles atunci, el primea pe oricine.

Avea o căsuţă din lut, cu o tindă și o cameră. Pereţii erau acoperiţi cu icoane și când a deschis ușa să mă primească, aerul mirosea a tămâie. Am înţeles că se rugase, că această casă era locuită de îngeri. Mi-a dat să mănânc ceva și după o scurtă rugăciune, m-am culcat. Am stat cu Părintele câteva zile, până ce mi s-a repartizat o casă.

Erau multe pustiite, după plecarea exilaţilor. Ca printr-o tristeţe a firii, la scurtă vreme după ce ocupantul casei pleca, se decojeau pereţii, iarba creștea pe poteca ce ducea de la stradă la ușa casei, și întreaga locuinţă respira o singurătate copleșitoare. Chiar dacă nu știai nimic, înţelegeai că este o casă părăsită.

Așa arăta casa mea când, după câteva zile trăite alături de Părintele, rănile mele începeau să se vindece. Ciudat, el nu-mi ţinea predici,nu mă îndemna să mă rog, nu se arăta în nici un fel a fi bigot, dar inima mea era în sărbătoare cu el. Părintele a mers cu mine să vedem casa și a observat tristeţea care mă copleșea văzând tristeţea casei. Mi-a pus mâna pe umăr – am simţit dintr-o dată că sunt mai tare.

– Nu te teme, mi-a spus, casa se va înveseli de îndată ce te vei muta în ea!

Mi s-a părut că a folosit o figură de stil, o personificare sau o metaforă și m-am uitat la el cu un zâmbet, ca și cum i-aș fi arătat că-i apreciam observaţia poetică. Dar Părintele nu zâmbea. Avea o faţă luminată, privea parcă prin mine și această senzaţie m-a făcut să nu mă mai simt nici singur, nici trist.

Părintele Sârbu a rostit o rugăciune de binecuvântare, mi-a spus ce-mi trebuie, unde să găsesc mătură și lucruri cu care să mă învelesc, căci nu aveam absolut nimic, decât ce era pe mine și o manta ruptă. Oamenii din sat m-au ajutat. Cred că și fără prezenţa Părintelui m-ar fi ajutat, dar atunci am simţit că protecţia lui mi-a adus un plus de simpatie din partea lor.

Unii au lucrat cu mine frământând lutul cu care să lipesc casa, acolo unde căzuse lutul și varul. Alţii mi-au adus un pat de la cineva plecat de curând. De la un vecin am primit paiele, peste care am pus un ţol dăruit, ca să nu dorm pe scândură.

Într-o zi aveam tot ce-mi trebuia în casă: pat, găleată de apă, cană, o farfurie, o lingură, o furculiţă, lampă cu gaz și o icoană de la Părintele Constantin. De 15 ani nu fusesem așa de bogat și de liber!

De la casele unde erau familii, mi-a venit mâncare. A doua zi m-au luat la ferma de stat să muncesc, pentru a obţine paiele cu care să-mi dreg acoperișul. M-am simţit stăpân pe casă, pe mine, pe tot ceea ce era în casa mea. Și toate lucrurile erau binecuvântate de Părintele Constantin: nimic nu era blestemat ca la închisoare, nici patul, nici lingura, nici găleata de apă.

Peste toate plutea binecuvântarea lui Dumnezeu, coborâtă prin semnul crucii făcut de mâna Părintelui Sârbu.

– Să vii duminică la biserică!, mi-a spus Părintele, despărţindu-se de mine. Nu era nevoie să mă invite. O biserică adevărată, cu icoane, cu miros de tămâie și cu un preot în odăjdii slujind liber, nu în taină și cu frică, așa cum erau slujbele în închisoare, era tot ce dorea sufletul meu!

Văzusem biserica. Era o clădire de lut, ca oricare altă casă din sat,dar cu o mică turlă și cu un clopot. Duminică dimineaţa, glasul subţire alclopotului a răsunat peste sat. Era luna mai, pomii erau în floare, aerul erarăcoros și pur, iar clopotul suna vesel și pătrundea liber în urechi, fără a maitrece printre zăbrelele celulei și prin obloanele de lemn. Acum era un clopotliber, un sunet liber și o ureche liberă care îl recepta.

Interiorul bisericii era sărac și foarte sever, aproape o biserică de catacombe. O lumină aurie intra pe fereastră dinspre miazăzi și Părintele slujea luminat de această aură. Se mișca încet, hieratic (solemn), cu vocea lui mică și domoală, asemenea unui sfânt părinte din secolul patristic. M-am așezat la strană alături de cântăreţ și de ceilalţi credincioși care cântau. Cântasem și eu în corul bisericii din sat, și ca elev de liceu.

La sfârșit, Părintele a vorbit. Era o oarecare prudenţă în ceea ce spunea, știam că orice mișcare a noastră era înregistrată de poliţia locală, că eram urmăriţi pas cu pas, dar glasul lui cald pătrundea în inimi. Vorbea cu o dragoste și o convingere interioară atât de puternică, încât fără să vrei te simţeai prins într-un fel de zbor spiritual și de o iubire pentru tot.

Plecai din biserică, de fiecare dată, cu o iubire mai mare pentru semeni, cu un sentiment de solidaritate pentru aproapele tău și cu o binecuvântare care te însoţea toată săptămâna dacă, din cauza muncii istovitoare de la fermă, nu mai aveai timp să-l întâlnești pe Părintele Constantin, sau el, prin de grija pentru toţi, nu mai ajungea în cursul săptămânii să te întâlnească. În felul acesta, zilele noastre de exil în satul Viișoara căpătau un sens purificator, o justificare împotriva absurdului în care trăiam de aproape 20 de ani.

La scurtă vreme după venirea mea, au început plecările din sat. Mai întâi bănăţenii care fuseseră aduși acolo, fără altă vină decât pentru faptul că erau aproape de graniţa cu Iugoslavia și puteau fi bănuiţi de relaţii cu sârbii titoiști, apoi au prins să plece cei eliberaţi din închisori, fără nici un criteriu; nu în funcţie de timpul eliberării, nu după presupusa lor importanţă, ca și cum securitatea lucra haotic.

Curând, Părintele Sârbu a plecat și el. Apoi, după decretul general de amnistie, se pleca masiv. În luna august, cu ultimul lot, am plecat și eu. M-am dus în Dobrogea, în satul meu. Nu era nici o posibilitate de trăit acolo. Dobrogea era total colectivizată și nicăieri nu era loc pentru mine. Am plecat la București, spre a încerca să reintru la Medicină. Nu era posibil. Am tot întrebat de Părintele Sârbu, dar nimeni nu știa nimic. Mă reîntorsesem la biserica din Popa Tatu, biserica la care mergeam în perioada primei mele studenţii.

Cred că trecuseră vreo doi ani de eliberare, când, pe bulevardul Schitul Măgureanu, l-am văzut pe Părintele Sârbu urcând încet. Veneam din spatele lui și l-am recunoscut după mersul domol, după anumite mișcări de neuitat. L-am ajuns din urmă, i-am sărutat mâna cu bucurie. Într-un sens, el era acela care mă pusese pe picioare duhovnicește după ieșirea din închisoare, când eram aruncat dezorientat într-o lume pe care o râvnisem, dar care acum mi se părea străină și ursuză.

Cu bonomia (blândeţe și simplitate) lui mângâietoare, a discutat cu mine de parcă ne despărţisem ieri și toate câte-i spuneam despre mine le primea de parcă le-ar fi știut sau intrau în ordinea normală a lucrurilor. Am înţeles că se desprinsese aproape total de grijile lumii, că era dedicat numai misiunii sale preoţești și că toate cele ale lumii acesteia intrau în ordinea banalităţii. M-a chemat la biserica Sapienţei.

– O să întâlnești acolo mulţi dintre cei cu care ai suferit!, mi-a spus. I-am făgăduit, dar spre rușinea mea, a mai durat câteva luni până am fost în stare să-l vizitez. Probabil că era în perioada examenelor, nu-mi mai aduc aminte. În orice caz, am ajuns la Biserica Sapienţei, despre care știam numai din auzite. Am găsit o biserică plină, majoritatea fiind oameni în vârstă, foști colegi de închisoare, persoane necunoscute, dar și destul de mulţi tineri. Nu era o atmosferă formală, ca la celelalte biserici, ci plutea în aer o pace și o preocupare de rugăciune mai puţin obișnuită decât în alte părţi.

Înţelegeam că aceasta era acţiunea duhovnicească a Părintelui Sârbu, pe care o impunea, nu prin cuvinte imperioase, nici prin mustrări frecvente, ci prin felul lui domol și cald de a fi, prin suflul de credinţă și dragoste ce răzbătea din întreaga lui fiinţă. Credincioșii m-au primit fără ostentaţie și fără suspiciune, fără să știe cine sunt. Ospitalitatea duhovnicească a Părintelui se transmisese tuturor. Era un fel de zumzet duhovnicesc neauzit, o fervoare pe care numai sufletul o putea prinde, o grijă pentru mântuire și de gospodărire a locașului, la fiecare credincios în parte.

La miruit, Părintele mi-a vorbit cu căldură, fără mirare și fără reproș, ca și cum sâmbătă mi-ar fi spus să trec pe la biserică iar eu duminică am și venit. Avea un dar de a desfiinţa timpul și de a anula jena celui cu care vorbea, punând totul pe planul comunicării reale și al unei înţelegeri care numai cere explicaţii. Am mers din când în când pe la Sapienţei, la câteva luni odată și în totală neafișare. Biserica arăta tot mai frumoasă, curtea și clădirile din jur arătau că o mână și un gospodar se ocupă de ele. Apoi am întrerupt.

Terminasem facultatea, eram profesor într-un cartier îndepărtat și aproape am întrerupt venirea la Biserica Sapienţei. Auzisem că Părintele ar fi blonav, dar nu am dat importanţă, ca și cum lui nu i se putea întâmpla nimic. Apoi am aflat că Părintele a murit. Cred că m-a anunţat Părintele Voicescu. Am fost numai la priveghi. Am văzut credincioși rugându-se, mulţi plângeau ca după o persoană din familie, feţele erau palide și îngrijorate, ca ale unor copii orfani care nu știau ce se poate întâmpla cu ei. Pentru mine, murea un Părinte duhovnicesc, un preot care marcase, cu blândeţea și dragostea lui, începutul vieţii mele de om liber, un fel de înger care stătuse mereu, cu răbdare și perseverenţă, neștiut de mine, lângă inima mea și despre care aflasem abia acum, când nu mai era.

Nu am putut merge la înmormântarea Părintelui; aveam oră la școală. De atunci până acum, m-a fulgerat câteodată gândul la Părintele, mai cu seamă după ce am intrat a doua oară în închisoare și aveam nevoie de ajutorul celor pe care îi iubisem, mă ajutaseră și puteam să-i chem acum înajutor. De multe ori, revăzând în duh pe toţi acești oameni care mă puteau întări în suferinţa mea, îl întâlneam pe Părintele Constantin Sârbu, cu zâmbetul lui permanent, cu o anumită timiditate, vedeam lumina care iradia pefaţa lui, câteodată discutam cu el, așa cum discutam cu mama și cu tata mutaţi de mult la cele veșnice – și mă simţeam întărit.

Apoi, evenimentele s-au precipitat peste mine, îndepărtarea de ţară mi-a răsturnat cursul vieţii, dar tot mi-au rămas câţiva stâlpi morali și de referinţă orientativă și, printre ei, nu a lipsit nici Părintele Sârbu.

Scriu aceste rânduri, cu pietate, cu dragoste și pace. Am o vârstă la care drumul spre dincolo este mereu deschis și anii, experienţa, obișnuinţa cu moartea atâtora din jurul meu mă fac să privesc spre lumea Părintelui Constantin Sârbu cu un ochi neînspăimântat și cu o credinţă firească. Acolo ne vom întâlni și, eliberaţi de condiţiile omenești, vom putea fi împreună fără opreliști. Și știu că bunătatea lui, caldul lui suflet va fi pentru mine un bun venit, așa cum a fost atunci, la Viișoara.

(Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa –  Lacrimă și har. Preotul martir Constantin Sârbu, Editura Bonifaciu, Bacău, 2010, p. 145-151; Aceeași relatare a părintelui Calciu despre părintele Constantin Sârbu, dar de această dată sub formă de dialog, a fost publicată și în ”Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora”, Editura Christiana, București, 2007, p. 74-76)

Memoriu-spovedanie – O viață de chin într-un document al Securității

În arhivele fostei Securităţi, în dosarul de urmărire al preotului Constantin Sârbu – inventariat la cota I258316, vol. II – la filele 40-49, se află un Memoriu scris de mână de Părintele Sârbu, în septembrie 1962, la Viișoara- domiciliul său forţat din Bărăgan – și adresat Patriarhului Iustinian. Interceptat „la timp”, documentul nu a mai ajuns la destinaţie, ci a intrat în „fondul operativ” al Securităţii.

Memoriu – Spovedanie

a fostului preot-paroh și ostenitor cu zidirea bisericii „Parcul Călărași” – Vergu din București,

Constantin Gh. Sîrbu,

adresat Înalt Prea Fericitului Părinte Patriarh al Ungro-Vlahiei – București.

 

Înalt Prea Fericite Părinte Patriarh,

Subsemnatul Sîrbu Gh. Constantin, fost preot paroh şi ostenitor cu zidirea bisericii „Parcul Călăraşi” – Vergu din Bucureşti, născut în anul 1905, ianuarie 10, în com. Cavatineşti, Raionul Bujor, Reg. Galaţi, fost condamnat pentru „favorizare” la 8 ani închisoare corecţională, pe care i-am ispăşit la data de 8 ian. 1962, actualmente în D.O. (domiciliu obligatoriu – n.n.), pentru 2 ani, în com. Viişoara, Raionul Slobozia, Reg. Bucureşti; cu adâncă smerenie Vă aduc la cunoştinţă Înalt Prea Fericirii Voastre cele ce urmează:

Cine sînt:

Copilăria

Sînt fiu de muncitor cu palmele, fără pământ. Nu-mi cunosc mama, care a murit când aveam vârsta de un an. La vestea morţii sale, în spital, tata s-a prăbuşit la pământ, a avut un şoc nervos şi de atunci şi-a pierdut, în parte, mintea. Eu am fost luat de către părinţii săi, tot muncitori cu palmele, să mă crească.

Când am împlinit vârsta de 3 ani, ne-am mutat cu toţii în Galaţi, în cartierul muncitoresc din strada Lozoveni 89. De aici începe calvarul. Bunicii mei care mă creşteau, neavând alt mijloc de existenţă decât braţele, munceau în dijmă pe la chiaburi şi primeau a patra parte din produs. Când am putut ţine şi eu sapa în mână, mă luau şi pe mine la câmp, să-i ajut. Mâncarea noastră: mămăligă cu borş cu ştir. Aceasta nu-i literatură, ci realitate cruntă.

Tata muncea şi el cu palmele pe la cei avuţi. Dar nefiind în stare să se tocmească şi nici să-şi ceară dreptul său din muncă, era exploatat de toţi, muncind numai pentru mâncare, în zilele fără lucru recurgând la borşul cu ştir sau la mâncarea de cartofi a părinţilor săi bătrâni şi săraci, pentru care pricină în casă aveau loc scandaluri necontenite.

Aceasta este atmosfera în care am crescut.

După ce am isprăvit Şcoala primară nr. 7 din Galaţi ca premiant I, bunicii, bătrâni de acum, sau mutat la fiul lor din comuna Smârdan, aproape de Galaţi, luându-mă şi pe mine cu dânşii. Între timp bătrânul moare, iar bunica şi cu mine suntem alungaţi de noră într-o noapte şi ne găsim sălaş într-o cameră părăsită din curtea bisericii satului.

Aici bunica munceşte torcând cu furca, iar eu slugăresc fără simbrie pe la unul şi pe la altul. Aşa am slugărit patru ani, până la vârsta de 15 ani neîmpliniţi.

Bunica mea, femeie simplă, fără ştiinţă de carte – fiindu-i milă de mine, care în fond nu eram decât un golan – şi-a vândut singurul ei bun, o juncă ce trebuia să-i hrănească bătrâneţile, m-a dat la meditaţie în Galaţi – pierdusem 4 ani – şi mi-a poruncit să dau examen la Seminarul din Galaţi, spunându-mi: „Dacă vei reuşi şi vei învăţa bine, poate vei intra în inima profesorilor, care te vor ajuta să isprăveşti şcoala şi te vei face preot. Să te faci preot, căci preotul nu moare niciodată de foame!”. Era testamentul unei bătrâne – care o viaţă întreagă luptase cu lipsurile şi cu foamea – pentru nepotul ei.

Aceasta nu-i figură de stil, ci viaţă stropită cu sânge.

Am dat examen la Seminar în anul 1919, prima serie după primul război mondial şi am reuşit bursier, al treilea între 500 de candidaţi. Profesorii din vremea aceea, cu toate că în fiecare an eu eram premiantul al II-lea, chiar dacă vor fi avut ei inimă – cum spunea bunica – nu m-au putut ajuta cu nimic, din care pricină eram deseori dat afară în cursul anilor pentru neplata taxelor, trebuind să muncesc în fabrica de cherestea ca să câştig bani pentru taxe – ca să pot învăţa – şi să meditez băieţi de preoţi sau de preceptori pentru o carte, o peniţă sau un creion.

Aşa am învăţat eu Seminarul. Cursul superior l-am făcut în doi ani – câte două clase pe an – nu pentru că mi-a plăcut învăţătura, căci nimeni nu învaţă de plăcere flămând şi gol, ci ca să scap odată de mizerie şi de suferinţă. Ultima clasă, a VIII-a, am dat-o la Centrul Seminarial din Roman, călătorind pe tampoanele de la coada trenului, pentru că nu aveam bani.

Între timp munceam cu braţele ca să-i dau pâine tatălui meu, căci bunica, cu torsul ei din furcă, nu-i mai putea da nici borşul cu ştir de altădată.

Se pot înţelege oare lucrurile acestea? Sunt oameni care să le poată intui şi înţelege?

Tinerețea, viața studențească

Dar în mine, cu toată viaţa aspră pe care o duceam, s-a născut dorinţa de a învăţa carte mai multă, aşa încât copiii mei să nu mai sufere viaţa crâncenă pe care am suferit-o eu. De aceea m-am hotărât să-mi iau o Licenţă.

În toamna anului 1925 m-am înscris la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi la Conservatorul de muzică. Până să pot ocupa un post de cântăreţ bisericesc – aproape doi ani de aşteptare – am dormit pe jos într-o mansardă din Piaţa

Amzei, iar după ce gazda nu m-a mai primit, fiindcă nu puteam plăti, am dormit în Gara de Nord, în sala de aşteptare şi clandestin în Căminul studenţilor – după ora 11 noaptea, când se culca administratorul – în locul băieţilor de bani gata, care plecau noaptea la cabarete sau varieteuri; ori împărţeam patul cu vreun coleg mai milostiv. De mâncat, mâncam la Cantina Gutenberg, după ora 14.30, resturile care rămâneau de la cei care luau masa cu cartelă.

Mai târziu, în 1927, am intrat la Ateneul I.T.B. ca maistru de muzică şi în chipul acesta i-am cunoscut pe muncitori, i-am îndrăgit şi mi-am pus în gând să ajung preot şi să-i ajut pe linia mea, bisericească. Şi în privinţa aceasta Bunul Dumnezeu mi-a ajutat, căci la vremea cuvenită am ajuns preot în cartierul muncitoresc din Bariera Vergului.

În vremea studenţiei m-am fixat vreme de patru ani în planul de misiune al Bisericii Zlătari, în mod gratuit şi administrativ şi colaborator al celor două reviste: „Ortodoxia” şi „Fântâna darurilor”.

Rod al muncii mele de atunci, în afară de predicile care au zburat şi de articolele care nu se mai citesc, este corul, care de peste treizeci de ani cântă la acea biserică, înjghebat într-o vreme când acţiunea aceasta, din pricina noutăţii, era privită cu neîncredere.

Lupta pentru câștigarea unei parohii și a unei soții

Când mi-am terminat studiile, în 1929, am început lupta pentru câştigarea unei parohii şi a unei soţii, căci la mine a fost luptă acerbă pentru amândouă. Vreme de aproape cinci ani de la terminarea facultăţii nu a fost cu putinţă să obţin o parohie în cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor, pentru că nu aveam nici o protecţie politică. Cu chiu cu vai am obţinut un post de preot la Catedrala Episcopală din Huşi, prin Episcopul Nifon, care mă cunoştea.

Dacă nu am avut şansă în obţinerea unei parohii, am avut, în schimb, şansă în câştigarea inimii unei fiinţe superioare, licenţiată în Litere şi Filozofie şi scriitoare, pe nume Maria K. Constantinescu – sora profesorului universitar D. G. K. Constantinescu – care, având un suflet nobil şi apreciind eforturile şi suferinţele mele, a acceptat să-mi devină soţie.

Nenorocirea a fost că ea făcea parte dintr-o categorie socială suprapusă, fraţii săi fiind consilieri de Stat, profesori universitari, doctori, avocaţi etc. iar eu… proletar! Opoziţia familiei, care a durat patru ani, a fost dârză şi intransigentă. Această opoziţie s-a soldat cu înfrângerea ei, dar cu preţul jertfei sănătăţii viitoarei mele soţii. Căci până când nu s-a îmbolnăvit sora lor atât de grav de ficat încât se credea că moare, nu am fost acceptat în familia lor. Aşa am ajuns să câştig o soţie minunată, dar bolnavă şi o biserică la o depărtare de aproape 300 km de Bucureşti.

Activitatea preoțească la Huși: organizarea Școlii de cântăreţi bisericești, zidirea azilului de bătrâni

Numit preot la Catedrala episcopală din Huşi, la 1 septembrie 1934, am izbutit repede, prin munca şi priceperea mea, să câştig inima episcopului meu, care m-a numit chiar în acel an director şi profesor al Şcolii de cântăreţi.

Cele patru clase de elevi funcţionau în două chilii istorice, la Episcopie, sub ale căror duşumele putrede zburdau şi chiţăiau şobolanii. Imediat am închiriat o casă mare cu etaj – casa Vaşuta – şi am organizat şcoala după modelul seminarial: cu bibliotecă, farmacie, repetitor etc., obţinând de la forurile în drept, după mari stăruinţe, ajutorul necesar. În anul următor am organizat, în două săli aparte, un internat cu cantină, unde elevii, copii de ţărani săraci, care trăiseră până atunci în promiscuitate pe la gazde, puteau să doarmă şi să ia masa pe un preţ derizoriu. Fondurile şcolii, 45.000 lei, adunaţi în 50 de ani de existenţă, le-am sporit în timp de patru ani, cât am stat acolo, la 750.000 lei! În plus, am obţinut de la Stat materialul lemnos pentru construcţia şcolii şi am efectuat cărămida necesară pe teren. Fiind transferat însă în Bucureşti, urmaşul meu la Direcţia şcolii n-a mai fost de părere să se construiască o şcoală, ci cu o parte din bani a cumpărat o casă oarecare, aşa că în ceea ce priveşte zidirea acestei şcoli s-a ales, vorba lui Şincai, „mere-pere”.

Zidirea azilului de bătrâni

Un poet italian spune: „M-ai învăţat, mamă, să merg la biserică, dar drumul la biserică trece printre cerşetori şi infirmi”. Aceasta era situaţia, în sărbători, şi la Catedrala episcopală din Huşi. Evreii aveau în oraş două azile, catolicii aveau orfelinat condus de călugăriţe, iar bieţii români, în cele trei judeţe ale Eparhiei Huşilor, nu aveau nici un azil. De aceea, paralel cu grija pentru ridicarea Şcolii de cântăreţi, a încolţit în mine, chiar din primele zile, dorinţa de a zidi în Huşi un azil de bătrâni. Când am înfăţişat ideea mea episcopului, cerându-i blagoslovenie pentru zidirea azilului, Prea Sfinţia Sa a declarat: „Îţi dau blagoslovenie, dar nu vei putea face nimic, pentru că moldovenii sunt tembeli!”. Dar adevărul era că nu moldovenii erau tembeli, ci conducătorii de atunci.

Am creat un comitet de construcţie – mai trăiesc şi azi pensionarii Jean David şi Ticuleanu din Huşi, membri în acel comitet – şi prin luptă dusă cu Primăria am obţinut, cu multă greutate, un teren de 9 ha pe dealul Coţoiul, chiar în marginea Huşilor. Am început colectarea de fonduri de la particulari şi instituţii şi am popularizat ideea zidirii azilului prin serbări culturale câmpeneşti, cu concursul elevilor şcolii de cântăreţi, chiar pe terenul de construcţie, unde odinioară fusese un schit. Am adunat materiale şi am fabricat cărămida pe loc, iar după 2 ani, în 1936, puneam temelia singur, de faţă fiind numai muncitorii şi un diacon coleg, viitorul consilier al Înalt Prea Fericirii Voastre, Pr. P. F. Alexandru, pe care, dacă faceţi bunătate să-l întrebaţi, Vă poate confirma adevărul spuselor mele. Peste doi ani, în 1938, cele 22 de camere, 4/4 m, plus hol şi dependinţe erau gata. Când l-a vizitat episcopul, însoţit de Dl. Prof. Boroianu, a declarat: „Speram să găsesc un azil format din 2-3 camere şi găsesc un palat!”. Moldovenii nu erau tembeli, ci buba era în altă parte!

Activitatea aceasta mi-a adus, fără să mă gândesc, slujba de Protoiereu al judeţului Fălciu, la vârsta de 30 de ani şi dorinţa Prea Sfinţitului Episcop de a deveni consilierul său, demnităţi care însă nu mi-au plăcut. Pe mine mă atrăgea sufletul cinstit şi cald al oamenilor simpli, din mijlocul cărora mă ridicasem şi pe care voiam să-i ajut, să-i mângâi şi să-i încurajez, pe linia Bisericii bineînţeles, căci altă linie nu cunoşteam.

Preot în București, fără biserică, fără casă parohială și fără salariu 2 ani

Dar pentru că făceam parte dintr-o categorie socială nenorocită, fără protecţie politică (se ştie că pe vremea aceea nu se putea obţine nici măcar un post de uşier sau de dascăl fără o protecţie), cu toată vrednicia de care dădusem dovadă – căci episcopul meu declarase că „preotul Sîrbu este pentru Huşi o pierdere, iar pentru Bucureşti un câştig” – totuşi nu am putut obţine, ca ceilalţi, o parohie după lege. Am obţinut doar parohia „Parcul Călăraşi” – Vergu, nou înfiinţată în octombrie 1938, fără biserică, fără casă parohială, fără teren şi fără salariu timp de doi ani.

Organizarea Capelei în pivniţa Spitalului „Sfânta Elena”

Cartierul Vergului, în anul 1938, data când am fost numit paroh acolo, nu era ca acum, cu blocuri, cu străzi pavate şi cu instituţii de cultură. Ci bieţii oameni, muncitori modeşti şi cu copii mulţi, hălăduiau parte din ei în nişte chichineţe înfricoşătoare, cu pământ pe jos şi cu străzi desfundate.

Nu exista în cartier nici o instituţie de cultură. Singura casă mai arătoasă, în afară de Spital, care purta şi firmă, „Ateneul cultural”, situată în Şos. Mihai Bravu, colţ cu B-dul Muncii, era folosită în realitate ca Şcoală de dans, iar în celelalte încăperi: Banca! Lucruri mai practice şi mai bănoase!

Singurul om care se mai străduia în vremea aceea să facă şi operă culturală era doctorul Victor Gomoiu, Directorul General al Spitalului „Sfânta Elena” din cartier. În sala mare a Spitalului, domnia sa organiza conferinţe cu diapozitive, dar metoda adoptată pentru disciplinarea sălii – bătaia – nu era cea mai indicată. Dovadă că participanţii din cartier spărgeau geamurile, iar şedinţele au trebuit să fie suspendate.

Eu am ştiut că în sufletul omului este o scânteie bună şi am căutat s-o aprind pe aceea. Astfel, în subsolul-pivniţă al Spitalului, neizolat, cu cele şase ferestruici mici din B-dul Muncii, ale căror geamuri erau veşnic sparte de vârfurile ghetelor localnicilor, am desenat pe fiecare ferestruică câte o cruce albă. Am evacuat personal, dimpreună cu doi bătrâni, moş Ganciu şi Rădulescu, cele două vagoane de nisip depozitate acolo şi mi-am adus masa din casă, icoana şi candela mea.

Am făcut prima slujbă de Crăciunul lui 1938, însoţită de predică. Lume foarte puţină: 7-8 persoane. Ce să vezi şi ce să asculţi într-o pivniţă sărăcăcioasă, cu miros acru de mucegai, din ai cărei pereţi jilavi curgeau apele?! Iar veşminte, nişte zdrenţe scoase din inventar de la Biserica Silvestru, deşi biserica avea câteva zeci de veşminte de cinste. Dar cine se gândea pe vremea aceea să dea o mână de ajutor unui preot în nevoie?! (…)

Şi totuşi, atâta sete era pe atunci de un cuvânt bun, care să meargă la inimă, încât vrednicii muncitori ai cartierului Vergu şi din împrejurimi au umplut în scurt timp subsolul, ascultând cuvântul şi pe la ferestrele din stradă, încât a fost nevoie să deschidem şi un culoar de alături, cu toată propaganda duşmănoasă pe care colegii vecini o făceau printre credincioşi, spunându-le că aceea nu-i biserică, ci o pivniţă, că acolo sunt Wcuri, că deasupra este o şcoală de copii mici, etc. Dar poporul nu-i asculta. Este oare poporul mai bun şi mai înţelept decât preotul? Nu ştiu. De ce m-au duşmănit preoţii fraţi, că doar nu le-am făcut nici un rău şi nu i-am deranjat pe nici unul la biserica lui? Nici asta nu pot să pricep nici până astăzi.

Paralel cu acţiunea aceasta, am întreprins, cred, ceva mai pozitiv: ajutorarea familiilor nevoia şe în tot cursul anului; iar la Paşti şi la Crăciun, 200 de familii primeau câte o pungă de 10 kg alimente: slănină, făină, săpun etc., iar iarna şi lemne, cei mai lipsiţi. Doctorul Iancu Dinu şi doctoriţa Maria Ursulescu dădeau consultaţii gratuite bolnavilor, iar bisericuţa le dădea gratuit medicamente. Un serviciu de colportaj difuza carte bună, pe care o recomandam de la altar la sfârşitul fiecărei slujbe. O bibliotecă de cărţi alese împrumuta cărţi tot în biserică. Necazurile pe care le-am avut în vremea aceasta – care au culminat într-o anchetă mixtă a Sfintei Patriarhii şi a Ministerului de Culte, acuzându-mă de utilizarea unor metode sectante – nu le mai înşir. Bineînţeles că am fost găsit nevinovat, iar cei ce le-au urzit în întuneric au rămas de ruşine.

Miile de ajutoare date se mai păstrează poate, în parte, în dosarele Bisericii Vergu.

Eu am observat că oamenii fură şi ucid fiindcă sunt, între altele, lipsiţi. De aceea, paralel cu activitatea predicatorială, am organizat acţiunea samarineană, ajutând pe cei în nevoie, mângâind şi încurajând pe cei întristaţi şi plasând în servicii pe şomeri. Ce-i drept, nici unul din cei recomandaţi de mine în servicii nu m-a făcut de ruşine. Rezultatul: furturile şi crimele s-au împuţinat, iar – după mărturia doctorului Gomoiu – „cei ce altădată spărgeau geamurile spitalului, acum se închină spre bisericuţa de acolo, când trec pe lângă spital”.

Şapte ani am activat în această bisericuţă – pivniţă!

Zidirea Bisericii Vergu. Lupta pentru dobândirea terenului

Din primul moment al sosirii mele în cartier, am pus ochii pe terenul unde se află astăzi zidită biserica. Nu ştiam câte forţe ale întunericului aveau să se dezlănţuiască împotriva mea pentru palma de pământ necesară construcţiei.

Am iniţiat formele de expropriere a terenului, dar am întâmpinat rezistenţa dârză a bogătaşilor proprietari Al. Zisso şi Ganciu Stoian, coalizaţi cu Casa Regală, al cărei exponent era doctorul Victor Gomoiu, Director General al Aşezămintelor Regale „Sfânta Elena”. Bogătaşii voiau să construiască pe terenul acela blocuri şi magazine producătoare de venit personal, iar Casa Regală voia ca aşezămintele să aibă o biserică – aşa cum avea Spitalul Brâncovenesc – dar fără să facă ea nici o jertfă, ci numai să beneficieze şi să se împăuneze cu jertfa şi munca altora. Cel de al treilea factor eram eu, preotul, care voiam ca peste capul bogătaşilor şi al Casei Regale, să zidesc o biserică independentă, pentru popor. Din lupta acestor trei factori a reuşit preotul Constantin Sîrbu, care lupta pentru cauza dreaptă a cartierului. Dar cu ce sacrificii! Vreme de (aproape) cinci ani, din ianuarie ’38 până în ianuarie ’43, când am obţinut împroprietărirea, câte cheltuieli personale, câte procese, câte umilinţe am îndurat din partea bogătaşilor care mituiau Primăria şi a Casei Regale care intervenea ca pentru zidirea bisericii să se folosească terenul din spatele spitalului!

Am făcut 50 de Memorii, pe care le scriam noaptea la maşină, iar ziua le înaintam forurilor superioare, cerând să ni se facă dreptate şi să se exproprieze terenul în favoarea bisericii. Dar zadarnic!

După atâţia ani de aşteptare şi de sacrificii, după ce izbutisem, cu toată rezistenţa celor mari, ca formele să fie trecute prin cele trei instanţe judecătoreşti, când tocmai aşteptam împroprietărirea, primim din partea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri următorul răspuns:„Se anulează exproprierea făcută în favoarea bisericii. Biserica se va construi pe terenul dat de spital”.

Atunci, în deznădejdea mea, m-am hotărât să nu dau genelor mele dormitare până când nu voi rezolva această problemă a terenului pentru construcţia bisericii. Făcând al 51-lea Memoriu şi folosind o împrejurare prielnică, prin peripeţii şi drame pe care nu-i locul să le înşir aici, am obţinut rezolvarea terenului pentru construcţia bisericii prin Înalt arbitraj, compus din Patriarhul vremii, Nicodim, Ministrul de Interne, Primarul General al Capitalei, subsemnatul şi epitropii bisericii.

Rezultatul a fost că am câştigat bătălia, obţinând la 1 ianuarie 1943 punerea în posesie a terenului pe care avea să se zidească Biserica Vergu, în urma unei aprige şi îndârjite lupte.

Zidirea Bisericii „Parcul Călărași” – Vergu, a sălii de conferinţe, clopotniţei și casei parohiale

La 28 iulie 1943 puneam piatra de temelie a bisericii, cu mare alai şi cu mare bucurie. Biserica era prevăzută cu o sală de conferinţe la subsol, modernă, în care încăpeau, ca şi în biserică, peste 2000 de persoane. Acest model de biserică, pe care nu-l văzusem nicăieri şi la care s-a opus la început şi arhitectul albanez Sp. Nicolau, mi-a atras o sumă de epitete ca: nebun, descreierat, inconştient etc. Acestea erau epitete date de cei neştiutori, care nu vedeau în biserică decât un locaş în care să se facă slujbe şi să se ţină predici. Atât. Eu însă nu vedeam lucrurile aşa şi nu le văd nici acum. Ci o biserică, pentru ca să fie necesară, trebuie să fie activă şi să satisfacă sufletul omului în toată plenitudinea sa. Biserica mea trebuia să fie o biserică misionară. Sala de jos trebuia să dea învăţătură sfântă tuturor, celor simpli şi celor învăţaţi, printr-un sistem de misionariat laic – în sensul Sfântului Ioan Gură de Aur – pe care nu-i nevoie să-l expun aici. Alături trebuia să funcţioneze cantina pentru săraci, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Milă voiesc, iar nu jertfă”. Apoi orfelinatul, cinematograful religios cu seară de teatru religios etc. Erau visuri care nu s-au împlinit şi nu se vor împlini pentru mine niciodată.

Între timp adunasem circa 1.000.000 lei, vreo 150.000 de cărămizi, nisip, pietriş, ciment, var etc.. Lucrarea acestei biserici misionare mergea foarte bine, dar bombardamentele americane din aprilie 1944 au pus capăt lucrărilor, pe care le-am reluat de abia în 1946. La Crăciunul anului 1946 sfinţeam, cu ajutorul lui Dumnezeu, capela a doua, tot în subsol. Dar de data aceasta un subsol minunat, larg, luminos, ospitalier, subsolul „bisericii noastre”. Iar puţin mai târziu am pus temelia clopotniţei şi a casei parohiale.

Activitatea din subsolul bisericii mari

În subsolul acestei biserici au început să curgă mii de oameni, cei mai buni creştini din tot Bucureştiul. Aceasta mi-a dat puteri şi un elan fără margini.

Şi pentru că anul 1947 era anul foametei, care bântuia în Moldova, am făcut atunci nişte apeluri înflăcărate, care au avut un puternic răsunet în inimile credincioşilor ce au donat bani, alimente şi îmbrăcăminte, atât de generos încât am realizat cea mai frumoasă colectă pentru înfometaţii Moldovei. Datorită acestui fapt am fost numit reprezentant în distribuirea a două vagoane cu alimente şi îmbrăcăminte pentru înfometaţii din Dancu şi Cârlig de lângă Iaşi. Cu prilejul acela Mitropolia Moldovei îmi trimitea o frumoasă adresă de mulţumire, iar Patriarhia îmi oferea crucea de iconom stavrofor. Este important să se reţină faptul că rangul de iconom stavrofor l-am obţinut nu pentru construcţia bisericii şi a celorlalte aşezăminte, ci pentru colecta pentru înfometaţii Moldovei. Iar pentru construcţia bisericii şi a celorlalte lucrări am primit altceva: lacrimi, umilinţe, spini…

Aşa trebuie să fie…? Poate. Dar eu nu le pot înţelege…

Pe lângă slujbele şi predicile obişnuite, am organizat un cor de optzeci de persoane voluntare, care a dat două concerte şi la Radio. Corul era condus de doi dirijori, tot voluntari: profesorul Victor Giuleanu şi compozitorul Gheorghe Bazavan. Cu acest cor de voluntari şi cu concursul altor coruri din Bucureşti, conduse de Prof. Chirescu, Prof. Lungu etc., am organizat în acest subsol 45 de concerte religioase – într-o vreme când nu era moda concertelor religioase, cum a fost mai târziu – în cadrul cărora au conferenţiat cele mai distinse personalităţi din lumea bisericească şi laică. Scopul acestor concerte, era, pe de o parte, de a populariza ideea necesităţii acestei zidiri, iar pe de altă parte, de a câştiga aderenţi şi mijloace pentru înfăptuirea acestei idei. Şi cred că planul a fost bun, pentru că s-a bucurat de un succes rareori întâlnit în biserică şi a dat rezultate eficiente.

Dar aici este locul să fac o paranteză. Pe când mă aflam în plin avânt de realizare, abia după patru luni de zile de la instalarea mea în acest subsol, dar după nouă ani de luptă şi suferinţă în timpul cărora Patriarhia nu a contribuit nici cu un singur leu, din „lipsă de fonduri”, pe când mă aflam cu biserica de deasupra încă descoperită, primesc drept ajutor – la o parohie de 416 familii, câte se găseau în vremea aceea – al doilea preot. Preotul acesta avea biserică tot în Bucureşti, dar colegul său paroh era foarte ocupat ca director al Atelierelor Patriarhiei, iar biserica nu era frecventată de credincioşi. Pentru că nici o biserică nu se umple de la sine, ci trebuie strădanie mare, suferinţă, entuziasm şi consum lăuntric. Şi atunci a părăsit-o pe aceea, unde era nevoie să muncească şi a venit la mine, unde nu se simţea nici o nevoie.

Cu aceasta se măreşte tragedia mea. Şi iată de ce. Eu rămăsesem văduv încă din ianuarie 1941. Trăisem cu soţia doar şapte ani! Rămăsesem cu două fetiţe orfane de mamă: una avea doi ani la moartea mamei sale şi alta cinci ani! Se cunoaşte teoretic drama preotului văduv, dar practic nu o cunoaşte decât numai cel ce a trecut prin focul acesta. Nu aveam nici un ajutor în casă, pentru a nu da prilej de vorbă lumii şi a se nărui astfel toată acţiunea bisericii. Încât toate treburile în casă le făceam eu, aşa cum puteam. Căutam să fiu vesel, ca să nu simtă copiii mei că nu au mamă, aşa cum am simţit eu la vremea mea, când am fost orfan!… Singurul meu loc de refugiu era altarul. Doar acolo mă puteam ruga, acolo puteam plânge, numai de acolo puteam lua putere. Dar acum mi se lua şi altarul! Şi a trebuit să accept situaţia, pentru că nu aveam pe nimeni care să mă sprijine.

Dar asta mi-a adus poveri în plus. Pe lângă drama mea familială, pe lângă acţiunea pe care o duceam pentru strângerea fondurilor şi crearea unei atmosfere prielnice pentru ducerea la bun sfârşit a celor începute, se mai adăugau acum şi grija şi eforturile pe care trebuia să le fac pentru ca colegul meu să fie mulţumit, ca nu cumva o eventuală nemulţumire a sa să şi-o reverse în popor şi să-mi strice întreg prestigiul de care aveam nevoie pentru săvârşirea lucrării. Şi am reuşit! Dar cu câtă suferinţă, cu cât zbucium, nimeni nu ştie, decât Cel de Sus şi cu mine!

În aprilie 1948 zidirea bisericii era gata, fiind şi împodobită cu toate cele trebuincioase pentru sfinţirea cea mare. Dar aici are loc o nouă suferinţă, pe care trebuie să v-o mărturisesc:

Sfinţirea bisericii a fost întotdeauna un eveniment important pentru popor. Cunoscând lucrul acesta, am pregătit sufleteşte poporul cu două luni înainte şi am adunat, cu concursul lui, tot ceea ce era necesar în vederea sfinţirii; iar cu două săptămâni înainte de săvârşirea acestui act, am făcut, aşa cum se cuvine, raport către Înalt Prea Fericirea Voastră, pentru aprobarea acestei sfinţiri. Nu ştiu însă de ce nu mi-aţi aprobat această sfinţire mare, ci numai sfinţirea mică! În toate acţiunile mele – şi cele mari şi cele mici – eu am fost un om cinstit şi de cuvânt. Şi prin asta am câştigat poporul, în modestele lucrări pe care le-am săvârşit. Puteam să rămân de ruşine acum? Nu, pentru că nu era drept! Şi atunci, în durerea mea fără margini, am alergat la Stăpânul cel Mare, Acela care pururea m-a scos din toate necazurile şi prin Care am realizat toate biruinţele. Am îngenuncheat şi am strigat cu lacrimi să mă ajute şi să mă lumineze, căci nu-L am decât pe El în lumea aceasta. Şi am primit gândul de sus să-l rog pe doctorul Gomoiu să intervină către Înalt Preafericirea Voastră ca să-mi aprobaţi sfinţirea. Şi o, minune! Cel ce odinioară îmi fusese cel mai aprig duşman personal, datorită muncii mele, îmi devenise cel mai mare prieten (scena aceasta a schimbării sale vă voi descrie-o către sfârşit). Şi cu toate că avea de susţinut o conferinţă la Ateneu, totuşi a amânat conferinţa prin telefon şi a venit imediat, însoţit de doi epitropi şi de mine. Înalt Prea Fericirea Voastră l-aţi primit pe domnia sa şi pe epitropi, dar pe mine nu aţi putut să mă primiţi. Distrus sufleteşte şi peste măsură de umilit şi îndurerat pentru că nu eram vrednic să văd faţa Patriarhului meu, tot timpul cât a durat convorbirea cu dânşii am stat în aripa de vis-a-vis a Palatului şi am plâns cu lacrimi fierbinti, pe care Stăpânul meu cel Mare şi Bun poate că le-a înregistrat undeva!

Bineîneţeles că aţi aprobat sfinţirea mare, şi astfel, de Floriile anului 1948, după zece ani de slujire în subsoluri şi pivniţe, avea loc această sfinţire la care au luat parte circa cinci mii de suflete.

Astfel se încheie un capitol mare şi frumos din istoria acestei biserici, zidită într-o vreme nestatornică – războiul – dar tocmai de aceea minunată pentru verificarea credinţei. Biruiseră sărmana energie a preotului şi sacrificiile acestui popor blajin şi bun, în faţa căruia mă aplec cu veneraţie.

În 1950 se sfârşea tencuirea în praf de piatră a exteriorului bisericii, tencuială care stă şi astăzi neclintită.

Între timp am convertit cincizeci de familii la dreapta credinţă, între care şi un preot franciscan, Gh. Frenţ, doctor la Roma şi scriitor, pe care l-am miruit în biserica de jos. Odată cu aceasta am primit o delegaţie de trei preoţi franciscani, romano-catolici, care aduceau cu dânşii încă şapte preoţi – în total zece – care doreau să se întoarcă în sânul Bisericii Ortodoxe. Înfăţişându-i aceste lucruri Înalt Prea Fericitului Patriarh Nicodim, mi-a declarat: „Avem noi destui preoţi ortodocşi, că nu ştim ce să ne facem cu dânşii. Nu ne mai batem capul şi cu catolicii!”. Nu fac nici un comentariu…

În 1951, ca un popas duhovnicesc şi pentru a vedea în ce măsură creştinii au înţeles sensul predicilor ţinute de mine atâţia ani, am amenajat în subsol, cu titlu de experienţă şi cu aprobarea organelor de Stat, o cantină pentru bătrânii săraci.

Cantina aceasta pe care am înfiinţat-o mi-a adus de fapt nenorocirea. Una din cele două bucătărese voluntare, Bertha Hintermeyer, deşi nu mi-a spus, făcea parte dintr-o organizaţie al cărei şef, venind în două rânduri la biserică şi văzând atâta lume, mi-a făcut în caietul lui o poezie elogioasă, cu numele meu, pe care mi-a prezentat-o¹.

Eu l-am sfătuit s-o distrugă, căci se nenoroceşte, deoarece cuprindea şi cuvinte injurioase la adresa lui Stalin, dar nu m-am priceput s-o distrug eu. Aceasta mi-a fost fatal. Prins şi găsindu-i-se la percheziţie poezia cu numele meu, s-a dedus că aş face şi eu parte din organizaţie. Am fost cercetat şi condamnat opt ani corecţional, pe care i-am ispăşit, iar începând de la 8 ianuarie 1962 am primit o pedeapsă suplimentară de doi ani D.O. în Viişoara.

Dar şi acum vă spun duhovniceşte, pe memoria soţiei mele moarte şi pe sănătatea copiilor mei, pe această bucată de hârtie, orice s-ar întâmpla şi cu orice risc, căci şi altfel am ajuns la limita puterilor mele de răbdare: nu am cunoscut această organizaţie decât în instanţă!

La data aceea – înainte de arestare – eram destul de mulţumit. Sfârşisem de construit biserica, copiii crescuseră mărişori, eram iubit de popor, înţeles şi ajutat de popor şi, de ce n-aş spuneo, câştigam, datorită popularităţii, mai mult decât meritam, încât nu mai ştiam ce să fac cu banii. Dădeam în dreapta şi în stânga cui avea nevoie şi îmi cerea, dar Dumnezeu îmi binecuvânta sporit aceste daruri.

Mi s-a zis de către o persoană serioasă că nişte preoţi – care or fi aceia…?! – v-ar fi spus despre mine că am furat de la biserică, la care Înalt Prea Fericirea Voastră aţi ripostat: „Furaţi şi voi, dar faceţi ce a făcut el!”.

Înalt Prea Fericite Părinte, Îl iau martor pe Dumnezeu că nu am furat. Nu pentru că m-au învăţat să nu fur Seminarul sau Teologia. Nu acestea m-au convins să nu fur şi să am frică de Dumnezeu, ci sfânta mea bunică, femeia aceea simplă de care v-am vorbit, care şi-a vândut junca şi a rămas torcând cu furca numai ca să mă fac preot.

Ea m-a învăţat de mic să nu pun mâna nici pe un ac. Şi pe aceea am ascultat-o, pentru că era curată la suflet şi bună. De aceea în mâna mea a sporit avutul obştii. Aşa la azil, aşa la cantină, aşa la biserică şi peste tot.

Înalt Prea Fericite Părinte, nu numai că nu am furat, dar în 1941, cu chitanţa numărul 150, am dat 100.000 de lei, toţi banii pe care-i aveam la data aceea, zestrea fetiţelor mele orfane. Şi ca să stimulez strângerea fondurilor pentru construcţia bisericii, vesteam poporului aceasta, ca să închid gura acelor batjocoritori care spun: „Popa îndeamnă la dat întotdeauna, dar el niciodată nu jertfeşte!”. Prima chitanţă a bisericii, de 2.000 de lei, începe cu banii mei, apoi de 12.000, apoi de 5.000 etc. afară de banii cheltuiţi pentru biserică, ce nu sunt scrişi în condică, dar pe care sigur i-a scris Cineva în ceruri. Şi ori de câte ori se întâmpla, în câte o zi de umblat, să nu adun nimic, soţia mea, o altă sfântă, scotea din poşetă câte 500 de lei şi mi-i da pentru biserică, spunându-mi: „Iată, Bunul Iisus ţi-a răsplătit urmele paşilor tăi!”…

Am lăsat soţia bolnavă de cancer în pat, pentru biserică. Am lăsat copiii bolnavi de scarlatină acasă, pentru biserică. Am umblat ca să strâng bani până când mi s-au umflat picioarele, pentru biserică. Am vorbit şi am scris apeluri până când ameţeam, pentru biserică. Am plâns şi am adormit de multe ori îmbrăcat din pricina oboselii, pentru biserică.

Aşa s-a făcut Biserica Vergu, Înalt Prea Fericite Părinte Patriarh!

Postludiu și concluzie

Înalt Prea Fericite Părinte! Din cele expuse aţi putut constata, pe de o parte, viaţa mea chinuită, iar pe de altă parte, lupta şi strădaniile mele pentru uşurarea suferinţei umane şi pentru slava sfintei noastre Biserici Ortodoxe. În acel moment istoric al ţării mele, nu se poate contesta că am făcut tot ce era în putinţă pentru binele poporului. Căci dacă fiecare preot din cei 11.000 câţi eram ar fi făcut fiecare câte un azil cu câte 22 de camere, în care să poată încăpea câte 100 de bătrâni, ca în azilul meu din Huşi, 1.100.000 de bătrâni ar fi putut găsi adăpost şi hrană în aceste cămine. Şi dacă fiecare preot ar fi zidit nu câte o biserică – fiindcă poate nu ar fi fost nevoie – dar măcar câte o sală de conferinţe ca sala de jos, de sub Biserica Vergu şi dacă s-ar fi organizat conferinţe de culturalizare a maselor cu slujbe şi cateheze filmate pentru copii, tineret, muncitori şi servitori, cu cinematograf şi teatru religios, atunci 22.000.000 de oameni, atât cât nu avem noi în ţară, ar fi putut să-şi adape sufletul de la izvoarele curate ale credinţei şi culturii.

Problema mea trebuie privită şi rezolvată nu după criteriile marxist-leniniste, ci în funcţie de năzuinţele şi realizările pozitive pe care le-am avut în cadrul istoric al vremii mele şi cu mijloacele pe care le-am avut la dispoziţie atunci: adică zero. Ba chiar neînţelegere şi duşmănie!

Şi atunci aţi putea aprecia dacă locul meu este printre cei care trebuie să poarte pecetea ruşinii şi a dezaprobării ca „duşman al poporului” sau ”necorespunzător” misiunii preoţeşti ori, cântărind înţelept faptele mele pozitive, mi-aţi dărui clemenţa şi aşezarea mea în rândul oamenilor modeşti, dar cinstiţi şi sinceri.

Aceasta pentru că văd că de-abia după şase luni de aşteptare am putut primi, în sfârşit, aprobare de a mă putea împărtăşi la sfânta slujbă din capela satului de aici, dar cu menţiunea „fără nici un drept în cele duhovniceşti”. Ceilalţi preoţi, inclusiv cel de acum, Părintele Iana, bănăţean, au obţinut oficial dreptul cu toate cele duhovniceşti, aprobare dată de părintele Protopop al Raionului Slobozia.

Numai bietul popa Sîrbu, deşi face parte din oblăduirea eparhiei Înalt Prea Fericirii Voastre, nu are totuşi dreptul ca ceilalţi preoţi, ci doar dreptul de cântăreţ la strană!

Plânge sufletul în mine că acum la bătrâneţe, de aproape opt ani de zile nu am mai slujit cele ale preoţiei! E adevărat că nu am nici veşminte, căci ale mele – inclusiv cele personale, oferite de popor cu ocazia acordării rangului de iconom stavrofor pentru acţiunea ajutorării înfometaţilor Moldovei – au rămas la Biserica Vergu şi nu mă gândesc să le mai cer. Dar nu am nici starea sufletească necesară slujirii, în condiţiunile inegale de umilinţă în care mă găsesc.

Nu se poate repara de către Înalt Prea Fericirea Voastră această nedreptate ce se săvârşeşte cu mine? Şi dacă nu am aceleaşi drepturi de slujire în cele duhovniceşti ca ceilalţi preoţi care s-au perindat pe aici, mi se poate spune măcar de ce?

Aştept, cu smerenie, un răspuns la întrebarea aceasta.

Înalt Prea Fericite Părinte! Odinioară doctorul Gomoiu – slujitor al Casei Regale, dar adversar crunt al zidirii Bisericii Vergu în locul în care se află ea acum – spre sfârşitul anului 1947 mi-a declarat, cu ocazia vizitei pe care i-am făcut-o de Bobotează:

„Eu, doctorul Gomoiu, savant, profesor universitar, preşedintele Societăţii Internaţionale de Istoria Medicinii, director general etc. (a început să-şi înşire toate titlurile) mă închin în faţa muncii Sfinţiei tale!”. Şi mi-a sărutat cu evlavie mâna, adăugând: „De astăzi înainte, orice cuvânt al Sfinţiei tale, la orice oră din zi sau din noapte, este poruncă pentru mine!”. Aşa se face că atunci când l-am rugat să vină la Înalt Prea Fericirea Voastră pentru aprobarea sfinţirii bisericii, şi-a suspendat conferinţa pe care o avea de ţinut la Ateneu şi a răspuns imediat la chemarea mea.

Eu nu am nevoie, Înalt Prea Fericite Părinte Patriarh, „să se închine cineva în faţa muncii mele” şi nici să-mi recunoască meritele. Dar am nevoie de un cămin acum la bătrâneţe, căci sunt sărac şi bolnav, de un cămin familial care mi-a lipsit din pruncie. Am nevoie de puţină linişte lângă mormântul soţiei, singura fiinţă care m-a iubit şi apreciat în viaţă, sub streaşina casei fiicelor mele din Bucureşti, fiice care nu-şi cunosc mama, pentru că sunt orfane din 1941 şi le-am crescut în văduvie, în suferinţe crâncene, cu o mână legănându-le copilăria aspră şi orfană, iar cu cealaltă zidind biserica, sala de conferinţe, casa parohială, cantina, azilul şi toate celelalte pe care le-a făcut un biet preot necăjit pentru fraţii săi în suferinţă: oamenii.

Şi pentru aceasta vă rog smerit, Înalt Prea Fericite Părinte, să mă ajutaţi:

1. Să interveniţi locului în drept spre a mi se ridica D.O.-ul.

2. Să-mi daţi o parohie în Bucureşti, spre a-mi găsi liniştea acum, la bătrâneţe, poate chiar la Biserica Vergu, în zidurile căreia am pus şi sufletul meu şi sufletul soţiei mele şi unde aş fi dorit să închid ochii în mijlocul enoriaşilor mei. Ştiu că aceasta vă stă în putere să o faceţi, numai dacă voiţi.

3. Până atunci, să-mi acordaţi un ajutor bănesc. Iarna bate la uşă, în casă plouă, iar eu nu am lemne şi nici alimente şi sunt dezbrăcat. Copiii mei, care sunt la începutul carierei şi au şi ei copii, nu pot să mă ajute decât cu prea puţin, iar eu nu pot să muncesc pentru că sunt bolnav. Am nevoie şi nu am la cine să apelez decât la Înalt Prea Fericirea Voastră.

4. Să fiu pus în slujire pe aceeaşi treaptă cu Părintele Iana, slujitorul bisericii satului, şi el tot D.O.-ist. Cred că de această dată nu va trebui să aştept un răspuns pe care să-l primesc tot după şase luni de zile. Căci până atunci pot să mor.

Rămân pentru totdeauna al Înalt Prea Fericirii Voastre smerit şi devotat fiu duhovnicesc,

Actualmente, Comuna Viișoara,

Raionul Slobozia, Regiunea București.

3 septembrie 1962.

Constantin Sârbu,

fost preot și paroh al bisericii Parcul Călărași – Vergu

și ostenitor cu zidirea acestei biserici.

(Document publicat în Lacrimă și Har, Editura Bonifaciu, 2010, pag. 10-29, ediție îngrijită de obștea Mănăstirii Diaconești)

---

1. Este vorba de Constantin Dărășteanu,  fost  membru al  Partidului Naţional  Ţărănesc,  iniţiatorul grupului de rezistenţă anticomunistă „Salvatorii Neamului”.  După  cum  aflăm  din interogatoriul  luat  Părintelui  Sârbu  de Securitate în  19  aprilie 1954,  Dărășteanu  l-a vizitat  în  mai  multe rânduri  la parohie,  cerându-i  sprijinul  în răspândirea de manifeste împotriva regimului, sprijin pe care Părintele a refuzat  să i-l acorde.  Securitatea căuta însă cu orice preţ  motive  pentru  arestarea  Preotului  Constantin  Sârbu,  a  cărui  lucrare misionar-creștină  în  capitală  nu  mai  putea  fi  tolerată  de  regimul  ateu.  Ca urmare,  prin sentinţa nr.  2168 a Tribunalului Militar  București,  Părintele este condamnat  pentru „uneltire  contra  ordinii  sociale”  și  „deţinere  și  necedare către  R. P. R.  a  valutei”,  alături  de  alţi  23  de  membri  ai  mișcării  Salvatorii Neamului.  Pe  lângă  colaborarea  cu Dărășteanu,  în  anchete  i  s-a  imputat sprijinul  primit  la  ridicarea  bisericii  din  partea  Mareșalului  Antonescu (împușcat în Valea Piersicilor de comuniști),  precum și crima de a-i fi pomenit la  parastase  pe  Mareșal  și  pe  Corneliu  Codreanu,  conducătorul  Mișcării Legionare.  (cf.  „Martiri  pentru  Hristos,  din  România,  în  perioada regimului comunist”, editura Institutul Biblic,  București 2007, paginile 652-653)

---

Despre soarta Memoriului  înaintat  de Părintele Constantin Sârbu aflăm – cum era de așteptat – tot din arhivele Securităţii. În același  dosar  de urmărire I258316,  vol.  II,  la filele 86-87,  se află  o  notă  informativă  a  agentului  Dobrogeanu,  în  care  se  menţionează  că Memoriul a fost adus în luna septembrie de doctoriţa Maria Ursulescu, o veche cunoștinţă a Părintelui  Sârbu și  lăsat  consilierului  patriarhal  Petre Alexandru spre a fi  înaintat  Patriarhului.  Între timp,  consilierul  a plecat  în concediu.  În octombrie,  doamna Ursulescu  a revenit  la Patriarhie pentru a afla rezultatul, dar  interesându-se  la  toate  cabinetele,  Memoriul  n-a  putut  fi  găsit  (fusese sustras de Securitate  din  birourile  Patriarhiei  și  anexat  la  dosarul  Părintelui, așa cum se găsește până azi).  Ca urmare,  pe 29 noiembrie,  doctoriţa Ursulescu revine din partea Părintelui Sârbu cu un Memoriu identic,  care este înregistrat la  Patriarhie  cu  nr.  19739/1962.  Pe  8  decembrie,  Memoriul  este  prezentat Patriarhului,  care  îi  pune  referinţa  „La  Permanenţa  Consiliului  Eparhial”, zicând consilierilor:  „De,  ce să-i  fac? Cine l-a pus să facă ce a făcut? Eu vi-l dau vouă,  vedeţi și voi ce puteţi face cu el… !”

Nota  informativă  a  lui Dobrogeanu  se  încheie  cu  menţiunea  că până la data respectivă Permanenţa nu luase în discuţie Memoriul.Ca  urmare,  Biroul  de  Securitate  redactează o dare de seamă aflată și ea în același dosar, la fila 88 – privitoare la cele cuprinse în nota informativă a lui Dobrogeanu:

„Sârbu  Constantin  este  cunoscut  în  evidenţele  noastre  cu activitate dușmănoasă.  Doctoriţa Maria Ursulescu nu este cunoscută.  Agentu la primit  ca sarcină să mai discute cu Maria Ursulescu,  cu scopul de a stabili ce  intenţionează  să  facă  Părintele  Sârbu  în  afară  de revendicările  cerute  în Memoriul  său.  A  mai  primit sarcină să discute cu Maria Ursulescu pentru a stabili  concret de ce natură sunt legăturile ei cu Părintele  Sârbu.  De asemenea, să urmărească ce rezultat vor da Patriarhul și ceilalţi clerici Părintelui Sârbu la Memoriul său.

Vom lua măsuri de a ne ocupa de încadrarea informativă a Părintelui Sârbu în comuna Viișoara, unde are domiciliu obligatoriu. O copie a notei va fi  dată, spre exploatare și măsuri,  căpitanului Săndulescu Nicolae. O copie se va trimite Serviciului 7.

Viitoarea întâlnire pe data de 28 decembrie 1962.

Căpitanul de Securitate Bujeniţă Dumitru. ”

Alte  menţiuni  privitoare  la  soluţionarea  Memoriului  nu  se  mai găsesc în dosarul de urmărire.  Știm însă că în mai 1963, când Părintele Calciu a ajuns cu domiciliu obligatoriu la Viișoara,  Părintele Constantin Sârbu slujea la biserica satului.  A fost  apoi eliberat  din domiciliu obligatoriu,  împreună cu ceilalţi  deţinuţi  politici,  în  1964  și  nu  i  s-a  permis întoarcerea  la  Biserica Vergului  –  ctitoria  sa  –  ci  a  fost  numit  paroh  la  Biserica  Sapienţei  din București,  unde a slujit până la adormirea sa din 23 octombrie 1975.

via Fericiti cei Prigoniti