Din „Dăruind vei dobândi”
Nicolae Steinhardt
SE VA LUA DE LA VOI
Matei 21, 33-34
DUMINICA A 13-A DUPA RUSALII
Fariseii, fireşte, au înţeles numaidecât, şi saducheii o dată cu ei, încotro bătea pilda lucrătorilor celor răi. Şi nici că era greu de tălmăcit o parabolă atât de transparentă. De vreme ce acei cărora le fusese încredinţată via (adică le-a fost rezervată revelaţia şi cu strămoşii cărora a fost încheiat legământul) s-au arătat nevrednici de încrederea ce li se dovedise şi de misiunea pe care o primiseră, ce altceva putea să urmeze decât înlocuirea lor cu alţii în stare a da la timpul sorocit roadele cele bune?
Fuseseră ucişi proorocii; avea să fie răstignit Fiul. (în text: slugile, moştenitorul). Desigur că via se cuvenea luată de la cei răi şi dată spre îngrijire şi lucrare altora, mai de nădejde. (Consecinţa aceasta logică au dedus-o şi împricinaţii).
Cred însă că e în parabola de la Matei, capitolul 21, versetele 33 la 44, vorba şi de ceva mai adânc şi mai cuprinzător decât -mă exprim în termeni juridici – o simplă novaţiune prin schimbare de mandatar. Ne este propusă spre a fi abordată cu emoţie însăşi teribila şi tainica – mai înfricoşătoare şi mai greu de pătruns de nu şi de conceput dintre toate – problemă a menirii omului (a speciei umane) în univers.
Poate că nicăieri în toată succesiunea referatelor evanghelice nu apare Hristos (deşi nu-i menţionat cu numele) mai vădit în ipostaza Sa cosmică de punct Omega (de ne este îngăduit a folosi vocabularul lui Teilhard de Chardin), de
Mediator între zidire şi Ziditor.
Rezultă din parabolă – dacă nu ne sfiim a-i da un înţeles mai larg decât cel strict textual – că ni se cere a fi nu numai simpli semnatari-parteneri ai unui legământ, ca noţiunea închegată în cuvântul ebraic brit implică o participare activă, constantă şi caldă la planul divin, asumarea totală a rolului misterios şi imens pe care este chemat omul a-l îndeplini pe acest pământ şi, probabil, dincolo de limitele lui, pe întinsul spaţiilor şi timpurilor galactice. Nu putem sta pasivi ori nepăsători, necum ne împotrivi prin fărădelegi, a ne mânji şi compromite prin fapte josnice şi slute, a ne depărta de Atotţiitorul prin calcule interesante, grija de rapida chivernisire şi alte soiuri de jalnice scârnăvii.
Celui ce are i se va da, iar celui ce nu are şi puţinul ce are ori crede că îl are, i se va lua (Matei 25, 29; Marcu 4, 25; Luca 8, 18 şi 19, 26); suntem aşadar trataţi şi răsplătiţi proporţional cu intensitatea părtăşiei ce manifestăm neprofanului (luând aminte la primejdia că deprinzând a ne închina lui Mamona ne vom afunda din ce în ce mai iremediabil în nisipurile mişcătoare ale uscăciunii şi lipsei de apă).
Partea noastră nu poate fi decât alături de Tatăl, Care până acum lucrează (Ioan 5, 17) şi de Fiul deopotrivă lucrător; ne sunt cerute, ca şi lucrătorilor din vie, roade, altfel spus fapte, acţiuni, conlucrare.
Iar de nu, dacă ne arătăm incapabili şi nevrednici – ori şi ostili, răufăcători, agenţi activi ai răului – treaba nu poate rămâne în suspensie şi de izbelişte, aducerea ei la bun sfârşit va fi luată de la noi şi pusă în mâinile altora.
Răspunderea noastră e colectivă, e a întregii specii, în orice caz a celor conştienţi şi aflaţi în situaţia de a putea să determine cursul evenimentelor, a celor care nu pot invoca odioasa scuză „n-am ştiut” ori culpabilul argument „ce-mi pasă mie” (cu varianta: nu sunt păzitorul fratelui meu).
„Lucrarea viei” nu are în vedere doar pe farisei ori saduchei, ci însuşi neamul israelitean, însăşi omenirea, sincronismul activităţii omului cu planul divin, cosmic şi soteriologic.
Nu vreţi voi? Vă depăşeşte rolul în care aţi fost distribuiţi?
Vă copleşeşte măreţia misiunii? Sau vi s-a stins vechea flacără?
Aţi pierdut virtutea de altădată?
V-aţi rătăcit printre ispite şi aţi căzut în robia patimilor?
Ei bine, se va găsi cine să lucreze în numele Meu. Aşa-zisa fidelitate a evreilor faţă de Vechiul Testament e aparentă şi cu totul iluzorie. Când Domnul le spune că dacă ar crede cu adevărat în Moise ar crede şi în EI, pe Care Moise L-a proorocit (Ioan 5, 46), El are în vedere tocmai împrejurarea că acei care s-au înstrăinat de Lege sunt iudeii deoarece resping toate profeţiile atât de numeroase, de percutante) despre Iisus-Mesia din Legământ. Tăgăduind profeţiile şi sensul izbăvitor al Vechiului Testament, evreii iar nu creştinii sunt contestatarii autentici, ai legăturii cu Predania şi cu Scriptura.
Despre Sine, Hristos vorbeşte ca de Unul care nu a venit să schimbe Legea ci să o împlinească, iar din Lege spune că nu va cădea nici o cirtă ori un corn de literă (Matei 49, 8; Luca 16, 17).
A face din creştini nişte răzvrătiţi împotriva Vechiului Testament înseamnă a săvârşi o profundă eroare de perspectivă, ei sunt Israilul cel nou care duce mai departe misiunea universală a poporului ales, desolidarizându-se de cei care din Lege s-au priceput a reţine exclusiv dispoziţiile formale, cuantificându-le în şase sute treisprezece porunci pozitive şi negative.
Lucrătorilor li se cer roadele viei fiindcă ele reprezintă esenţialul (Matei 7, 16: „După roadele lor îi veţi cunoaşte ). Ei nu numai că ucid pe trimişii Stăpânului (proorocii) şi pe Fiul (Iisus), dar şi trădează cauza viei, menirea şi rostul ei, adică misiunea omului de a înduhovnici viaţa, de a da un sens universului, de a-l face grădina lui Dumnezeu.
Din chiar lipsa aceasta a roadelor bune provine acuzaţia îndreptată împotriva iudeilor. Le vor trece înainte bărbaţii din Ninive şi regina de la miazăzi. îi depăşesc samarinenii (cel milostiv, singurul lepros recunoscător, femeia din Sihar transformată în vestitoare de Hristos-Mesia).
Rodirea viei va fi luată de la ei şi încredinţată altora: „Şi zic vouă că mulţi de la Răsărit şi de la Apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam şi cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară: acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 8, 11-12); „De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei”” (Matei 21, 43).
Şi nu înseamnă referirea la femeia văduvă din Sarepta Sidonului (în casa căreia a fost trimis proorocul Ilie) şi la vindecarea de către proorocul Elisei a sirianului Neeman (în vreme ce erau mulţi leproşi în Israel) tot aluzii clare la caracterul universalist al noii propovăduiri şi la nevrednicia acelor care, ucigători ai trimişilor divinităţii, nu încetau a se făli cu titlul de fii ai lui Avraam şi deţinători exclusivi ai mântuirii?
Degeaba vor invoca toţi lucrătorii nedreptăţii vecinătatea lor sau înrudirea lor cu Fiul (Luca 13, 26), li se va răspunde iarăşi: „Nu ştiu de unde sunteţi, depărtaţi-vă de la Mine, nu veţi avea parte de împărăţia lui Dumnezeu, unde se află Avraam, Isaac şi Iacov, veţi fi aruncaţi afară dintr-însa” (Luca 13, 27-28).
Hristos nu a pierdut nici un prilej pentru a-şi afirma solidaritatea cu revelaţia din Vechiul Testament, perfecta continuitate cu învăţătura proorocilor şi cu To a lui Moise. El predică în Templu şi în sinagogi, El apără curăţia Templului alungând pe zarafi, El se supune tăierii-împrejur, respectă regula cu privire la dreptul de a prooroci numai după împlinirea vârstei de treizeci de ani, citează de istov Decalogul şi consideră traducerea în fapt a celor zece porunci drept temei al dobândirii vieţii veşnice (Matei 10, 17: „Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile”. Vezi şi Marcu 10, 19-21; Luca 10, 25, 29 şi 18, 20-21).
Momentul culminant al strânsei legături dintre Vechiul şi Noul Testament, scena irecuzabilă şi distrugătoare a marcionismului îl constituie desigur prezenţa lui Moise şi a lui Ilie la dreapta şi la stânga Mântuitorului în minunea Schimbării la Faţă.
Atunci şi acolo, pe Taborul ieşit din timp, se vădeşte în modul cel mai neîndoielnic şi caracterul profetic al Legii vechi şi lipsa oricărei soluţii de continuitate între cele două revelaţii, una pregătitoare iar cealaltă împlinitoare.
Doar că însuşirea de fii ai lui Avraam şi ai femeii libere, de primitori ai mesajului divin, de împuterniciţi ai răspândirii cuvântului dumnezeiesc nu este suficientă spre a scuza abaterile grave şi a chezăşui impunitatea după săvârşirea fărădelegilor strigătoare la cer. Zadarnice ajung atunci invocarea ascendenţilor
iluştri şi titlurilor măreţe. Însemnătatea nu are obârşie (oricât de nobilă), însemnătate şi realitate au numai faptele, roadele, trăirea.
În limbaj pur pragmatic Domnul grăieşte „După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii, struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune iar pomul rău face roade rele… Iar orice pom care nu face roade bune se taie şi se aruncă în foc” (Matei 7, 16-19).
Poporul israelitean – şi acesta e meritul său incontestabil şi nepieritor – a recunoscut pe Dumnezeu când pe acelaşi munte cu două nume, Sinai şi Horeb, i-a vorbit printre fulgere şi tunete lui Moise ori ca adiere de vânt lin şi dulce i S-a arătat lui Ilie.
Când însă prin glasul proorocilor l-a chemat la îndreptare, norodul acesta teofor n-a ştiut decât să-i prigonească ori să-i omoare pe purtătorii de cuvânt ai divinităţii. Iar când, asemenea stăpânului viei, Tatăl trimite în lume pe Însuşi Fiul Său prea iubit, urmaşii milostivnicului şi ospitalierului părinte Avraam nu găsesc nimic altceva de făcut decât să-L răstignească pe Acesta, poticnindu-se de piatra de la capătul unghiului, care-i şi zdrobeşte.
Nu se putea ca ucigaşii proorocilor şi ai Fiului, ca făcătorii de rele şi zămislitorii de roade acre să mai continue a deţine monopolul făgăduinţei. Ea urma să treacă (fără a exclude câtuşi de puţin cazurile individuale de păstrare a dreptăţii şi deci a calificativului de „om al lui Dumnezeu”) asupra tuturor neamurilor, pe linia planului divin de mântuire cosmică şi de lărgire neîncetată a cunoaşterii adevărului.
Parabola lucrătorilor celor răi ne vorbeşte în cuvinte lesne de înţeles despre părăsirea de către iudei a Vechiului Testament (pe care-l înlocuiesc cu Talmudul – cod de procedură canonică) şi despre preluarea Revelaţiei dintâi de către creştinism.
Litera Legii, iudaismul o păstrează cu o minuţiozitate şi o scrupulozitate (un fel de panică a mărunţişurilor) nu lipsite de dramatism şi îndârjire; dar spiritul Legământului l-au moştenit – prin şi întru Hristos – ucenicii, urmaşii şi credincioşii Săi, care au înţeles că litera omoară iar duhul dă viaţă.
A lor este acum via, spre lucrare, rodire şi îmbogăţire. Fie ca ei să se dovedească în adevăr vrednici de misiunea ce li s-a încredinţat, care-i bună şi fericită vestire, dar presupune totodată şi cutremurătoare răspundere.
Ce ne călăuzeşte?
Vechiul Testament ca proorocie şi preînchipuire a Noului Testament, Noul Testament ca împlinire şi desăvârşire a celui Vechi, Scriptura adică, întreagă, Cuvântul Unuia şi Aceluiaşi Dumnezeu Care mai întâi a dat Legea pe Muntele descoperirii iar apoi a îngăduit săvârşirea jertfei de pe dealul Căpăţânii, spre a ne chema la libertate, a ne mântui şi a ne deschide ochii asupra misiunii noastre fără seamăn pe pământ şi în lume.
O! de ni s-ar lumina mintea ca să pricepem, de ni s-ar înzeci puterile ca să putem făptui, de ni s-ar aprinde râvna ca să facem din via aceasta sădită de dreapta lui Dumnezeu preafrumoasa grădină pentru înflorirea căreia S-a urcat pe cruce Fiul Său Cel Unul-Născut.
