Părintele Eugen Berza, luptător în rezistenţa armată din Munţii Bacăului

La 15 august 1996 trecea în veşnicie, la Bacău, Părintele Eugen Berza, luptător în cadrul centrului de rezistenţă armată organizat pe Vârful Uturea Mare, din Subcarpaţii Bacăului, de organizaţia studenţească aflată sub conducerea lui Gheorghe Unguraşu, alături de Petru Baciu, Mircea Moţei, Gioga Parizianu, Neculai Păduraru, Gheorghe Sărăcuţu, Neculai Popa, Dan Lucinescu ş.a.

Pe vârful Uturea Mare au fost sapate in munte două depozite de armament, întarite cu barne şi acoperite cu buşteni şi piatră. Strângerea armamentului a început încă din 1945. Mâna dreaptă a lui Gheorghe Unguraşu a fost Eugen Berza. Ei se subordonau şefului clandestin al organizaţiei legionare din judeţul Bacău, Petru Baciu. Armamentul a fost scos de Petru Baciu şi Eugen Berza din poligoanele de instrucţie a două regimente din Bacău, care deţineau capturi de război – arme din timpul retragerii trupelor germane, şi transportat în comuna Solonţ, de sub vârful uturea, cu căruţele familiei Unguraşu. În depozitul de pe Uturea au fost adunate adunat un numpr mare de mitraliere, puşti-mitraliere, pistoale automate, arme ZB, revolvere, grenade de mana, aruncătoare de grenade antitanc Panzerfaust, lăzi de cartuşe de toate calibrele. O cantitate imare de armament a fost furnizată de căpitanul artilerist Marin Tucă.

La Uturea urma să fie centrul de comanda al rezistenţei pe întreaga Moldovă, în momentul începerii mult aşteptatului război între URSS şi NATO. Petru Baciu organizase mai multe echipe mobile, care urmau sa ducă un război de gherilă în oraşe şi pusese la punct un serviciu de informaţii prin care a identificat toate punctele strategice de pe teritoriul judeţului Bacău, care urmau să fie dinamitate în cazul izbucnirii războiului, pentru a slăbi forţa armatei sovietice de ocupaţie.

Informaţi – din sursele lor locale dar şi din informaţiile venite din occident pe filiera cârtiţelor KGB infiltrate în serviciile secrete americane – comuniştii au pregătit contralovitura. La 15 mai 1948, a început arestarea in masa a legionarilor. Când Petru Baciu hotărât retragerea tuturor în munţi, majoritatea combatanţilor erau deja arestaţi. El a scăpat datorită prevederii de a nu dormi două nopţi consecutiv în aceeaşi casă.

La 24 mai, o primă echipă de partizani, condusă de Eugen Berza, se regrupase pe vârful Uturea Mare, pregătită să apere depozitul de armament, conform ordinelor lui Unguraşu. Dar a doua zi au fost arestaţi fără să tragă un foc de armă. Prin tortură, Securitatea smulsese de la cei arestaţi, locaţia punctului de rezistenţă. Trupele de Securitate au înconjurat depozitul principal şi, punând drept scuturi vii doi camarazi ai partizanilor – Gioga Parizianu si Mircea Moţei – , i-au obligat pe Berza şi pe ceilalţi să se predea.

“Puţini cunosc lupta Părintelui Eugen Berza – lupta Neamului pentru salvarea fiinţei sale naţionale ameninţate cu pieirea. Nu cunoaştem adevărul pentru că el ne-a fost ascuns, ieri ca şi astăzi, pentru că au domnit în acel timp şi încă domnesc minciuna, fărădelegea şi ocara, ocara împotriva adevărului şi a slujitorilor lui. Şi astăzi aceşti slujitori sunt traşi pe roata infamiei.
Într-o lume a răului; a teroarei şi a crimei organizate (de stat), Părintele Eugen Berza nu numai că şi-a păstrat curăţenia şi puritatea sufletească, dar el a luptat cu arma în mână împotriva cotropitorilor bolşevici, pentru apărarea pământului străbun şi a legii strămoşeşti – Biserica lui Hristos. În această luptă inegală cu un duşman perfid şi criminal, Părintele Eugen Berza a fost capturat în munţi, la Uturea-Solonţ, jud. Bacău, de batalioanele Securităţii. Încercuiţi fiind, criminalii securişti aşează în faţa sa doi camarazi, scuturi umane. În această situaţie, echipa de luptă a Părintelui Eugen Berza nu s-a mai putut apăra pentru a nu-şi ucide camarazii, alegând captivitatea. Aşa începe calvarul negru şi drama sa. Supus unor anchete dure şi sângeroase, bătut sistematic la plămâni, la tălpi, la ficat şi testicole, torturat până la starea de semidecedat, trezit apoi la viaţă prin aruncarea găleţilor cu apă peste trupu-i mutilat, era apoi pus la şocuri electrice de către nişte anchetatori cruzi şi răzbunători, străini de neam şi ucigaşi de Dumnezeu.

În aceste ateliere ale morţii, Părintele Eugen Berza nu de puţine ori şi-a văzut sfârşitul, chiar şi l-a dorit atunci când puterile răbdârii l-au părăsit (şi chiar şi l-a provocat tăindu-şi venele de la mâini).

A urmat pelerinajul negru al închisorilor. Ca toată studenţimea română din temniţe, Părintele Eugen Berza, a avut destinul tragic să treacă prin cele mai crunte închisori. El a trăit drama închisorilor Piteşti şi Gherla, apoi a fost coborât în adâncul pământului la minele de plumb de la Cavnic şi Baia-Sprie, orbecăind şi trudind peste trei ani. Părintele Eugen Berza a fost o flacără care a ars şi s-a mistuit pentru om şi pentru mântuirea lui. El nu s-a temut de moarte. […]

Părintele Eugen Berza a acceptat şi a purtat cu stoicism crucea sa şi a neamului său. Neamul românesc s-a născut creştin. Istoria lui mereu a fost trasă pe roată, iar aspiraţiile sale au fost împlinite numai prin jertfă, martiraj şi răstigniri. “Arde ţara de morminte, cum arde cerul de făclii”, ne spunea în versuri poetul martir legionar Radu Gyr. […]
Părintele Eugen Berza a trecut şi prin temuta închisoare Aiud, temniţa marilor pătimiri româneşti. Aici a fost decimată elita neamului şi căpetenia Oştirii Române. În locul tricolorului românesc, comuniştii au înălţat obiala roşie cu secera şi ciocanul, semnul crimei, semnul fiarei apocaliptice. În acest asalt drăcesc asupra fiinţei umane, de nimicire fizică şi morală, Părintele Eugen Berza şi-a păstrat o puritate sufietească pe care o întălnim numai la sfinţi, imprimând şi celor din preajma lui aceeaşi ţinută de înaltă dârzenie, câştigându-le respectul şi admiraţia. Părintele Berza şi-a lăsat în temniţe cei mai frumoşi ani ai tinereţii (peste 17). Nu i-a regretat şi nu şi-a renegat convingerile, nu s-a lepădat de Dumnezeu. […]

Dragă Eugen! Ţi-am fost şi mi-ai fost cel mai apropiat şi cel mai sincer şi devotat camarad şi prieten. Am servit împreună cauza Neamului nostru şi a lui Hristos, aşa cum ne-au învăţat părinţii noştri, aşa cum au făcut-o înaintaşii noştri – camarazii martiri – aşa cum au făcut-o şi cei care au mers împreună cu noi şi dorm în ţarina de sânge a părnântului românesc, fără cruce şi fără mormânt. Cu tine împreună am urcat “muntele suferinţei”, cu tine împreună am înfruntat “pădurea cu fiare sălbatice”, cu tine împreună am biruit “mlaştina deznădejdii”, Dumnezeu ridicându-ne deasupra infernului roşu, îmbrăcându-ne sufletele iarăşi cu Lumina lui cea neapusă. Ne despărţim acuma dar numai pentru puţin timp! Gândul noştru se apleacă înaintea sufletului tău de mucenic şi te îmbrăţişează cu evlavie şi cu recunoştinţă. Fără tine în sufletele noastre ar fi fost noapte. Ţi-am greşit, poate, iartă-ne! Trimite de acolo de unde eşti, inspiraţii mântuitoare neamului tău, iar nouă tărie în a-ţi urma faptele. Dumnezeu să te odihnească! Amin!”

(Petru C. Baciu – Răstigniri ascunse. Mărturii, Editura Fundației Culturale Buna Vestire, București, 2004, pp. 375-378)

sursa: Muzeul Rezistenței