O familie puternică și sănătoasă este prima și cea mai importantă unitate de bază a societății și a statului. Cel mai puternic și mai bine organizat stat va ajunge la o stare de declin și dezintegrare dacă unitatea familială se destramă și bazele vieții de familie și ale educației nu mai stau pe temelii solide. Pe de altă parte, dacă unitatea familială este puternică și educația sănătoasă, atunci, în cazul unei distrugeri majore din afară ale structurilor de viață ale statului, poporul rămâne capabil să ducă mai departe viața și poate restabili forța și unitatea statului.
Dar trebuie să nu uităm că familia creștină nu trebuie să fie cu totul absorbită de sine, transformându-se într-un „țarc de găini”. O astfel de viață înseamnă egoism familial. Un om care trăiește astfel nu are niciun interes în afara familiei sale, nu vrea să aibă nimic de-a face cu bucuriile și necazurile lumii din jurul său și nu o slujește în niciun fel. O astfel de viață și o astfel de familie nu este nici ea una creștină. După cum am mai spus, familia creștină este tocmai celula fundamentală a societății, o parte a acesteia, unită în chip nedespărțit de întregul ei. Ea participă în mod activ la viața societății și își slujește semenii.
Pe de altă parte, după învățătura lămuritoare a Evangheliei, relațiile de viață ale creștinului nu trebuie îngrădite în hotarele statului național. Iubirea creștină este o iubire obștesc omenească. Pentru un creștin, orice om, indiferent de națiunea din care face parte, este aproapele său, pe care trebuie să-l iubească după porunca Mântuitorului. Pilda samarineanului milostiv și, mai ales, concluzia sa categorică, ne spune limpede acest lucru. În această pildă, Mântuitorul i-a înfățișat fariseului măsura milei și a iubirii cu care bunul samarinean l-a tratat pe evreul rănit și jefuit – un om dintr-un neam ostil samarinenilor. Mai departe, El i-a spus fariseului: „Mergi şi fă şi tu asemenea!” Aceasta este legea iubirii creștine.
Dar dacă noi, creștinii, suntem chemați la o asemenea iubire atotcuprinzătoare, nu suntem oare siliți să acceptăm cosmopolitismul – acea doctrină a frăției popoarelor, conform căreia omul este „cetățean al universului”, și nu al propriului său stat? Conform acestei doctrine, omenirea nu trebuie să cunoască deosebiri și separări între state și națiuni, ci toată omenirea trebuie să fie ca o singură familie.
Fără îndoială, în latura pozitivă a doctrinei sale, cosmopolitismul se apropie mult de creștinism. De asemenea, nu încape nicio îndoială că apelurile sale la înfrățire, dragoste și întrajutorare au fost inspirate din creștinism. Aceste chemări sunt pur creștine. Dar tocmai aceste idei creștine sunt ceea ce este valoros în cosmopolitism. Totuși, la acest element de adevăr, cosmopolitismul a adăugat și multe neadevăruri și rătăciri. Din această cauză, doctrina sa a devenit strict unilaterală și artificială și, în consecință, lipsită de viață. Printre aceste rătăciri se numără toate principiile cosmopolitismului care se opun sentimentelor de patriotism și datoriei de a sluji țării în care te-ai născut, bunăstarea și siguranța acesteia.
Dar cine nu știe cât de sărace și incapabile de relații oneste și de iubire sunt viețile predicatorilor cosmopolitismului. Se plâng, cu spume la gură, că iubesc omenirea, dar nu-și pot iubi aproapele așa cum se cuvine. Creștinismul nu are această limitare mincinoasă a cosmopolitismului. Hristos ne-a poruncit să avem, nu o „iubire pentru omenire” artificială, ci o iubire adevărată pentru aproapele. Pentru un creștin, acest aproape este orice om în general (prin urmare, un creștin trebuie să iubească pe toți) și, mai ales, orice om cu care se întâlnește zi de zi. Viața creștinească se manifestă mai cu seamă tocmai în aceste întâlniri personale, în trăirea relațiilor între oameni, a sprijinului comun și a iubirii. Cât de departe de acestea este învățătura lipsită de sens a cosmopolitismului, cu îndemnurile sale la o „iubire pentru oameni” mincinoasă, o iubire îndepărtată de realitățile vieții.
În copilărie, aproapele nostru sunt părinții, frații, surorile și alte rude. Și în această perioadă este de ajuns și bine pentru noi să fim un membru bun, iubitor, atent și loial familiei. Copilul nu are încă relații de viață cu cei din afara familiei. Maturizându-se treptat, trecând prin anii copilăriei și ai adolescenței, acesta dezvoltă relații personale, de viață, cu multe alte persoane și acestea devin „ale sale”. O creștere bună trebuie să-l învețe pe copil să se poarte creștinește cu acești noi „semeni” – să fie prietenos, binevoitor, cu o sinceră disponibilitate de a ajuta cât de mult posibil. Pe măsură ce se maturizează, orizontul omului se lărgește și orice ființă umană devine „aproapele” cuiva, indiferent de națiunea sau rasa căreia îi aparține. E firesc ca o persoană să-și iubească mai ales propria familie și rudele alături de care a crescut, iar în al doilea rând, țara întreagă, poporul căruia îi aparține. Este legat de acest popor atât prin obligații sociale și civile, cât și prin cultură și obiceiuri. Acesta este legat de propriul popor, de propria patrie, și le iubește. Această iubire de patrie este acel patriotism creștin împotriva căruia cosmopoliții luptă atât de acerb.
Patriotismul creștin este, desigur, străin de acele extreme și greșeli în care cad „super-patrioții”. Un patriot creștin, deși își iubește națiunea, nu închide ochii la neajunsurile acesteia, și privește cu luciditate trăsăturile și caracteristicile sale naționale. El nu va fi niciodată de acord cu acei „patrioți” înclinați să înalțe și să justifice tot ceea ce este autohton (chiar și viciile și neajunsurile naționale). Astfel de „patrioți” nu-și dau seama că acesta nu este nicidecum patriotism, ci mândrie națională înfumurată – chiar acel păcat împotriva căruia creștinismul luptă atât de stăruitor. Nu, un adevărat patriot nu închide ochii la păcatele și relele poporului său; el le vede, se întristează din cauza lor, se luptă cu ele și se pocăiește înaintea lui Dumnezeu și a altor popoare pentru el și pentru națiunea sa. În plus, patriotismul creștin este cu totul străin de ura față de alte popoare. Dacă îmi iubesc poporul meu, atunci fără îndoială că trebuie să-i iubesc și pe chinezi, pe turci sau pe orice alt popor. A nu-i iubi pe aceștia ar fi un gest necreștinesc. Nu, Dumnezeu să le dăruiască bunăstare și orice reușită dreaptă.
Cele mai importante cunoștințe despre patriotism le găsim în Sfânta Scriptură. În Vechiul Testament, întreaga istorie a poporului evreu este plină de mărturii despre cum evreii își iubeau Sionul, Ierusalimul, templul lor. Acesta e un model de patriotism adevărat, de dragoste pentru propriul popor și pentru cele sfinte ale sale… Profetul Moise a dat o pildă de iubire deosebită pentru poporul său. Odată, imediat după încheierea legământului cu Dumnezeu, poporul israelit l-a trădat pe Dumnezeul său și s-a închinat înaintea unui vițel de aur. Atunci, dreptatea Adevărului lui Dumnezeu s-a aprins tare. Moise a început să se roage pentru poporul său care păcătuise. A rămas pe munte timp de patruzeci de zile și patruzeci de nopți în rugăciune. Domnul i-a spus: „Lasă-Mă dar acum să se aprindă mânia Mea asupra lor, să-i pierd”.
Marele profet a început să se roage cu și mai multă înflăcărare și, în cele din urmă, a izbucnit: „Rogu-mă acum, de vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris!”. Și Domnul i-a dat ascultare lui Moise. Nu este aceasta cea mai înaltă luptă a patriotismului care se leapădă de sine?
Vedem o pildă asemănătoare în Noul Testament, în viața marelui Apostol Pavel. Nimeni nu i-a îngreunat lucrarea de propovăduire cu mai multă înverșunare și îndărătnicie decât cei de-un neam cu el. Aceștia îl urau pe Pavel și îl socoteau trădător al credinței părinților lor.
Cu toate acestea, Apostolul spune: „Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup… israeliții”. Din aceste cuvinte se vede dragostea lui pentru poporul său. Această iubire era atât de mare încât, asemenea lui Moise, era gata să-și jertfească până și mântuirea personală și veșnică pentru izbăvirea poporului său.
Avem o pildă în viața Mântuitorului Însuși. În Evanghelie citim că El a venit numai la poporul Său și că i-a vorbit mai întâi de toate acestuia. Cu alt prilej, El a spus, întorcându-se spre Ierusalim: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi.” (Lc. 13:34-35). Când a intrat pe asin în Ierusalim, în strigătele „Osana”, în bucuria poporului, Mântuitorul a plâns. Nu a plâns pentru Sine, ci pentru cetatea Sa și pentru ruina celor care acum Îi strigau: „Osana!”, dar care peste câteva zile aveau să strige: „Răstignește-L!”. Atât și-a iubit El poporul, cu o dragoste profundă și înduioșătoare.
Sentimentul de patriotism, așadar, nu este respins și osândit de creștinism. Acesta nu condamnă, în ciuda falselor păreri ale cosmopoliților, dreptatea iubirii supreme față de aproapele. Cunoaștem deja cuvintele Apostolului: „Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios…”
Din nou insistăm pe faptul că o iubire și o grijă ca aceasta nu trebuie să fie una egoistă, care se închide în sine. În timp ce se îngrijește de cei cu care intră în legătură directă, creștinul, în iubirea sa creștinească, nu trebuie să uite niciodată de ceilalți, de semenii și frații săi în Hristos. În concluzie, să cităm aceste cuvinte ale Apostolului Pavel (din Epistola către Galateni): „Deci, dar, până când avem vreme, să facem binele către toţi, dar mai ales către cei de o credinţă cu noi.”
Fragment din „Legea lui Dumnezeu. Manual de religie” de Sf. Filaret de New York, apărut la editura Contra Mundum
