Un martir al Rezistenței: Petru Săbăduș. Medicul care nu și-a încălcat jurământul, fiind ucis pentru că și-a ajutat aproapele

Povestea tragică a lui Petru Săbăduș, tânărul medic, luptător anticomunist, ucis în detenție de directorul închisorii Gherla, ne-o relatează Ion Gavrilă Ogoranu în cartea sa, „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

„Fiu de țăran din Sânmartinul Gherlei, urmând liceul la Gherla și Năsăud, e silit să se refugieze în 1940 la Făgăraș, o dată cu cedarea Ardealului. Așa ne-a ajuns coleg de clasă Săbăduș Petru, în clasa a șaptea la liceul „Radu Negru”, clasă care din 28 de elevi a dat sub dictatura comunistă șapte morți, fie condamnați la moarte, fie necondamnați, dar uciși într-un fel sau altul. Ceilalți, cu excepția a doi sau trei, n-au scăpat nici unul fără închisoare pe termen mai lung sau mai scurt.

Înscris la medicină la Cluj s-a aflat în fruntea mediciniștilor la grevele studențești și de asemenea în organizația studențească de rezistență. Nefiind prins în mai 1948, împreună cu un alt coleg, Mârza Pavel, s-au retras în Munții Apuseni în vara anului 1948, în grupul de rezistență al maiorului Dabija. Au încercat să treacă granița iugoslavă, dar sunt prinși, aduși la Cluj și în procesul din Săptămâna patimilor din 1949 (alături de încă o sută douăzeci de studenți), la Tribunalul Militar, unde președintele era vestitul Vlase, primește doisprezece ani muncă silnică.

Trece și scapă cu viață, cu mintea și cu sufletul nepătat prin închisoarea Pitești, e pierdut o vreme de soție la închisoarea Aiud, când nu mai știe prin ce minune Goiciu admite să stea la infirmeria închisorii unde-și ajută camarazii de suferință cu ce poate până în august 1953.

Într-una din zilele lui august din acel an, la închisoarea Gherla sosește un nou convoi de deținuți. Sunt ținuți ceasuri întregi în plin soare în curtea închisorii, până vine Goiciu, directorul, să-i vadă. Era una din plăcerile acestuia să-i lovească cu bastonul de cauciuc în ceafă, cu o lovitură precisă, când cel lovit cade ca trăznit. În scurt timp întregul convoi era la pământ. După câtva timp cel lovit își revine și, de are putere, se ridică cu dureri groaznice de cap. Unul singur nu se poate ridica și rămâne întins pe caldarâm cum căzuse. Goiciu poruncește ca ceilalți să fie duși la celular, iar în ce-l privește pe cel căzut, dă poruncă să fie lăsat să moară acolo. Pe deținut îl chema Panga Emil, fusese plutonier (era din Alba-Iulia) și era foarte slăbit.

Venind de la infirmerie și văzând pe cel căzut, doctorul Săbădușîl ridică, îl ia în brațe și-l duce la infirmerie. Un gardian îi atrage atenția că ordinul directorului era ca deținutul să rămână în soare căzut, la care doctorul a răspuns: „Sunt medic, domnule!”.

Într-un târziu, trecând Goiciu prin curte, întreabă ce s-a făcut cu deținutul. I se spune că l-a luat doctorul Săbăduș. Goiciu fierbe de mânie că nu i s-au respectat ordinele și strigă: „Atunci are să moară doctorul Săbăduș. Aduceți-l la mine!” E bătut fără milă, călcat și lovit cu bocancul. E pus pe o targă și ținut trei zile pe coridorul infirmeriei între moarte și viață. E dus în sfârșit la spitalul din Dej, unde doi colegi îl recunosc după acte și nu după figură. Înainte de operație pacientul își revine din comă și este întrebat ce are de spus. „Tot înainte!” au fost ultimele cuvinte ale doctorului Săbăduș. I-au deschis abdomenul, dar numai pentru a-lînchide la loc, căci pacientul murise. Faptele au fost povestite soției după doisprezece ani, în 1964, de către însuși cel ce căzuse în curtea închisorii și care a reușit să scape cu viață din închisoare, dar numai pentru a muri la foarte scurt timp după aceea în libertate.

Afară, în închisoarea cea mare, cum se putea numi România, o văduvă cu doi copii e alungată din loc în loc purtând stigmatul de soție de deținut politic pentru ca în cele din urmă să i se îngăduie să fie cărăușă la o gospodărie agricolă.”