Memoria lunii. 20 mai 1958. Sunt capturați frații Arnăuțoiu, liderii organizației de rezistemță Haiducii Muscelului
Autor: Răzvan Gheorghe, Podul.ro
Când împresoară, în sfârșit, bordeiul din ”Râpele cu brazi” al partizanilor musceleni, în mai 1958, securiștii îl împing în față pe Petre Arnăuțoiu, stâlcit în bătaie și cu fața congestionată. El și Toma Arnăuțoiu fuseseră arestați în dimineața zilei de 20 mai. Îi vânduse Grigore Poenăreanu, fără să fie bătut sau torturat de Securitate. Iată ce am văzut citind procesele-verbale de anchetă:
Toma Arnăuțoiu și-a îndepărtat binoclul de la ochi, și-a bătut fratele pe spate și au coborât preț de aproape doi kilometri, parcă alunecând pe coamele cuprinse de umbrele înserării, până în gospodăria lui Grigore, omului lor de încredere. Ca de obicei, s-au așezat în grădină, mai spre poalele pădurii, la o oarecare distanță de casă. Și-au păstrat armele la îndemână, asta le intrase în sânge. A apărut și baciul Ticu Nicolae, zis ”Sorescu”, unul dintre vechii lor susținători. Ciobanul avea stâna la doar o aruncătură de băț.
Grigore i-a îmbrățișat, au vorbit de una, de alta, i-a servit cu țuică de prună, i-a întrebat de ce n-a venit și Tică Jubleanu, au râs, au glumit, s-au sfătuit ca niște vechi prieteni ce copilăriseră împreună. Tot el i-a dat lui Toma o șapcă nouă, două-trei hărți și niște praf DDT. Hărțile cică erau ale unor munți din Iugoslavia, țară prin care gruparea Arnăuțoiu plănuia să fugă spre Vest.
Când Grigore a ațipit, destul de repede, parcă mai repede ca-n alte dăți, cu un firicel de salivă prelingându-i-se în colțul gurii, Toma l-a apucat grijuliu de subsuori și l-a cărat până în casă, l-a întins pe pat și l-a învelit – se mai petrecuseră scene similare de câteva ori, știau prea bine că era alcoolic și nu ținea la băutură. Oricum, nici ei nu făceau excese și cu atât mai puțin în deplasare. Dar un păhărel-două le mai alunga urâtul. Fiindcă urâtul ce-i pândea pe ei era mai schimonosit și mai apăsător, mult mai prezent decât urâtul altora.
Însă Toma nu avea de unde să știe că, de data asta, fostul lui coleg de școală îi mințea – Grigore se prefăcea că-i beat tocmai pentru a fi adus acasă și lăsat acolo, în voie, ca să poată executa consemnul dat de securiști. Întorcându-se în grădină cu pași ce deveneau șovăielnici, Toma și-a găsit fratele căzut într-un somn adânc, atât de adânc că trăgea de el și nu reușea să-l trezească. Și Sorescu dormea neîntors, prăvălit pe spate cu gura larg deschisă. Apoi, dintr-odată, Toma s-a simțit potopit de o sfârșeală care l-a lăsat fără pic de voință, fără chef de viață. Picioarele nu-l mai ascultau. A-ncercat să strige la Petre, dar cuvintele nu-i mai ieșeau din gură. Și s-a prăbușit, ca un sac plin cu neputințe, alături de fratele său.
Grigore le turnase un tranchilizant în țuică, bineînțeles, așa cum i-au ordonat organele de stat. Aceleași organe i-au adus ”materia primă”, învățându-l ce și cum să facă. Poate că a turnat mai mult decât i s-a spus, ca să se asigure că-i ieșea. Nu vom afla niciodată. Nici Sorescu nu a știut nimic despre tot acest troc. Și el a fost o victimă. Ciobanul va sfârși la zid, în Valea Piersicilor, întreaga sa familie fiind distrusă.
Într-un târziu, când Toma și Petre au prins să se dezmeticească, încleștându-și degetele în pământul reavăn și-n iarba proaspătă, umedă, plăcută la atingere, mușcați de răcoarea apropiatei dimineți, o lume întreagă se dădea peste cap, cu tot cu ei, din nou și din nou, amestecându-le și deformându-le amintirile recente. Ceva era îngrozitor de greșit. Capetele le vâjâiau, brațele le atârnau grele, grele, de parcă le crescuseră rădăcini în timpul nopții. Sfârșeală, aceeași senzație de sfârșeală, arsuri și o greață absolută. Curând, foarte curând, Toma a sesizat siluetele întunecate ale securiștilor. Se crăpa de ziuă. Abia acum îi împresurau, se buluceau de pretutindeni. Consemnul convenit cu Grigore funcționase, dar întâmpinaseră o serie de întârzieri neprevăzute care însă nu aveau să compromită misiunea. Croncănitul unui corb a sfâșiat liniștea dimineții.
Toma a bâjbâit în căutarea automatului și nu l-a găsit. Nici pistoletul nu mai era în preajmă, nici ranița. A urlat cât de tare a putut la Petre, a urlat cu întreaga lui ființă, dar nici măcar el nu și-a auzit glasul. Sorescu se holba de undeva de lângă cu ochii împăienjeniți și spume la gură. O groază fără sfârșit i se întipărise pe față. Voia să se ridice dar mai degrabă se târa, neavând pic de forță în membre. Înainte de a fi izbit în cap cu patul de pușcă ce l-a trimis într-o mare de întuneric, al cărei murmur aducea cu o rugăciune pe care mama sa, blajina Laurenția, obișnuia să o rostească în fața unei icoane ferecate în argint, Toma și-a văzut fratele cum se saltă în picioare și o rupe la fugă, cu un pistol în mâna dreaptă. Și nu, nu pistolul atârna în mâna lui Petre, nimic mai fals, ci Petre era, pe de-a-ntregul, o prelungire a pistolului.
Și Petre aleargă, aleargă, se-mpleticește și cade. Se ridică, își proptește barba-n piept și fuge din nou, de data asta în zigzag; nici prin cap nu-i trece să se predea. O apucă în direcția comunei Corbi. Mitralierele pârâiesc în urma lui, într-un nor albicios de fum, dar reușește să dispară în spatele colinelor. Rămâne neatins de gloanțe. După ce fuge aproximativ un kilometru, se prăbușește pe malul Râului Doamnei, respirând precipitat și cu trupul cuprins de convulsii. Mâna îi rămâne încleștată pe patul pistolului Parabellum. E fuga vieții lui, o știe prea bine. E fuga de moarte. Își scufundă fața în undele răcoroase și se simte înzdrăvenit, dar poate că e doar o iluzie. Se gândește cu durere la Toma și-l căinează furios, lovind cu pumnul în pietrele albiei. Urmăritorii sunt aproape, nările-i freamătă când le adulmecă prezența. Deslușește un zvon de glasuri și țâșnește ca din pușcă, traversând râul prin apă și-apoi o apucă spre Est, făcându-se una cu pădurea și luând în piept versanții. Însă nu mai mult de 600 de metri, când, ajuns pe un platou, e somat cu focuri de armă.
Petre se-ntoarce fulgerător și vede un securist îmbrăcat într-o scurtă de piele mulată, care-l țintește din spatele țevii lungi de zebeu. Un glonț îi șuieră pe lângă ureche, altele mușcă pământul din preajmă. Distanța nu-i mare, să tot fie vreo 100 de metri. Țeasta rasă a securistului sclipește în lumina crudă a dimineții. Petre ridică pistolul cu iuțeală și apasă pe trăgaci. Rateu. Cartușul nu ia foc, însă chelia agentului dispare brusc, pentru orice eventualitate. Ei sunt curajoși numai în haită. Petre leapădă cartușul, armează și trage din nou în aceeași direcție, doar pentru a-i ține la distanță. Rateu. Țăcănitul metalic îl înfurie teribil. Vede negru. Elimină cartușul, îl înlocuiește, dar de data asta nu mai apasă pe trăgaci, o ia la fugă cu pistolul în mână. Îl îngrozește gândul că va auzi același țăcănit și dacă și-ar alipi țeava de tâmplă. Pistolul nu-l mai trădase până acum, se atașase de fierul ăsta nenorocit. Nici Grigore nu le mai cauzase vreun rău, dar e un început pentru toate. Dacă nu i-ar fi vândut el, ar fi făcut-o altul.
După circa 400 de metri alergați în pantă, când simte că-i iau foc plămânii, Petre încearcă să se ascundă într-un mărăciniș. Securiștii înconjoară perimetrul, își strâng din ce în ce mai mult lațul. Se târăște, icnind, pe sub mărăcini, care-i zgârâie fața și brațele, spre niște grohotișuri. Câinii dresați îl adulmecă și-l găsesc imediat. O cizmă-l izbește în gură și vede că steluțele verzi există. Simte un gust sălciu. E sângele lui. Petre e zdrobit, e călcat în picioare. Va fi nevoit să-i ducă la Râpele cu brazi în aceeași dimineață. Știe că totul s-a sfârșit.
