Preotul Vasile Țepordei era originar din Basarabia, comuna Cârpești, județul Cahul. Neam de răzeși, din timpul lui Ștefan cel Mare.
După terminarea seminarului din Chișinău, a absolvit Facultatea de Teologie din același oraș, dar nu s-a preoțit imediat, ci a făcut misionarism în gazetărie, întreținând vie flacăra românismului, față de intențiile Moscovei de a deznaționaliza românii din Basarabia. După răpirea Basarabiei din 1941, preotul Țepordei s-a refugiat cu familia în București, unde, mai târziu, a fost arestat și trecut prin toate compartimentele Securității comuniste din București.
În cele din urmă a fost predat rușilor și dus la Constanța. Aici, anchetatorii au încercat să-i smulgă prin forță și amenințări, cetățenia română, dar fără rezultat. I s-a adus în cele din urmă un maldăr de ziare, ”Basarabia” și ”Raza”, proprietatea preotului Țepordei, cu toate articolele scrise de dânsul, ce ponegreau personalitatea lui Stalin. Crezând anchetatorii că prin aceste dovezi au reușit să-i slăbească propriile sale convingeri, i-au propus să accepte, în schimbul eliberării, să fie martor al acuzării într-un lot cu vreo trei sute de nume, printre care erau și foști deputați din ”Sfatul Țării”, care votaseră Unirea în anul 1918. Refuzând și această ultimă încercare de compromis, în luna iunie a anului 1949, a fost condamnat la 25 de ani muncă silnică, în lagărele sovietice. În luna octombrie 1949, toți cei reținuți de NKVD în orașul Constanța au fost urcați în vagoane de marfă și transportați la Ungheni, de unde au luat drumul Siberiei. (…)
Aici, i-a venit în ajutor steaua vieții sale, printr-o doctoriță rusoaică, fiică de preot, care, văzându-l îmbrăcat în rasă preoțească, l-a obligat mai întâi să jure că nu va divulga secretul, mărturisindu-i că ea a trecut cu armata sovietică prin multe orașe din România, de care s-a îndrăgostit foarte mult.
Pentru aceste motive, i-a făcut cunoscut că vrea să-i salveze viața internându-l în infirmeria închisorii, dându-i îngrijiri medicale. Tot această doctoriță l-a îndemnat să scrie de acolo din închisoare, în Basarabia, dacă are cunoștințe, și să ceară să i se trimită colete poștale, pe care le-a și primit. Astfel și-a salvat omul viața. Pentru diferite boli, ticluite de această doctoriță, preotul Țepordei a stat în închisoare până la 1 martie 1950, când a fost transportat spre Sferdlovsk, dincolo de Urali, în localitatea Azanca, unde începe un alt capitol tragic al vieții sale.
Aici a făcut cunoștință cu cea mai întinsă pădure de pe glob, taigaua siberiană. În acest lagăr, la fel cu celelalte lagăre din URSS, se muncea în condiții inumane, de exterminare, la tăiat copaci, cu norme greu de realizat.
După o oarecare vechime în lagăr, un brigadier care-l verificase fără știrea lui, i-a acordat încredere și la condus, într-una din zile, departe, în mijlocul pădurii, prin locuri greu accesibile. I-a arătat o groapă comună, acoperită cu un strat subțire de frunze putrede, unde zăceau scheletele a cinci sute de ucraineni, care au refuzat colectivizarea. (…)
Părintele Țepordei a trăit în acest lagăr până în luna iunie 1950, când a fost îmbrăcat în haine absolut noi, din cap până în picioare, pe motiv de repatriere. Numai că trenul a greșit intenționat adresa și, în loc să ajungă în România, a ajuns la Vorkuta, în lagărul minei de cărbuni nr. 29. Aici, pe un ger de -35 grade Celsius, a folosit experiența pe care o căpătase și cum a intrat pe poarta lagărului, a întrebat dacă în acel lagăr se află români.
(Nicu Popescu Vorkuta – Crez și adevăr, București, 2009, p. 216-218)
Amintiri despre preotul Vasile Ţepordei
Omul care a trăit şi a suferit pentru întregirea neamului românesc
Preotul Vasile Ţepordei s-a născut la 5 februarie 1908, în sudul Basarabiei. După ce a absolvit ca premiant Facultatea de Teologie din Chişinău, s-a dedicat învăţământului, funcţionând la licee de tradiţie din oraş. A editat şi condus revistele „Raza” şi „Basarabia” şi a publicat mai multe cărţi.
În cuvântul cucerniciei sale de până în 1940, s-a simţit ca la nimeni altul durerea basarabeanului supus rusificării şi comunismului, precum şi atitudinea fermă împotriva acestor nenorociri.
În 1940, s-a refugiat la Bucureşti, repatriindu-se la Chişinău în anul următor, pentru ca în 1944, sub presiunea trupelor de ocupaţie sovietice, să ia din nou calea pribegiei spre Bucureşti, unde avea să slujească în calitate de preot la Biserica Mărcuţa, după un scurt popas în Parohia Islaz. Între 1944 şi 1948, a fost continuu hărţuit şi interogat de Securitate, sub presiunea sovieticilor, pentru ca în cele din urmă să fie arestat şi predat trupelor de ocupaţie ruseşti, judecat de Tribunalul Militar din Constanţa, condamnat la muncă silnică pe viaţă şi trimis în lagărul de la Vorcuta, dincolo de Cercul Polar.
Albit într-o clipă, în faţa plutonului de execuţie
L-am cunoscut pe părintele Ţepordei târziu, după 1973, când m-am stabilit în Parohia Mărcuţa din Bucureşti în care slujea. Timp de 30 de ani, l-am văzut duminică de duminică la Liturghie, m-am întâlnit cu el pe stradă, acasă la mine sau la dânsul acasă. Cu părul alb, barba frumos îngrijită, îmbrăcat întotdeauna în sutană, avea o privire caldă şi paşi domoli. Nu se grăbea niciodată. Avea timp pentru fiecare, pentru o îmbrăţişare, pentru o binecuvântare sau pentru o vorbă bună. De Bobotează, îşi încheia ziua de slujire la mine. Aveam pentru dânsul pregătită în fiecare an, în această zi, o iahnie de fasole cu ceapă prăjită, pe care o servea cu plăcere. În casa noastră veneau adesea – soţia mea fiind basarabeancă – Doina şi Ion Aldea Teodorovici, precum şi poetul Grigore Vieru.
Simţindu-se ca în familie, părintele ne povestea adesea evenimente din viaţa dânsului. De pildă, îşi amintea de hărţuiala la care îl supusese Securitatea care, între 1945 şi 1948, îl interogase săptămânal. I se cerea să divulge ideile promovate la Chişinău până în 1944, nume de cunoştinţe şi colaboratori la publicaţiile editate de el, date despre basarabenii refugiaţi în România.
La un interogatoriu foarte dur, le-a răspuns anchetatorilor: „V-am spus tot ceea ce trebuia. Răspunsurile căutate le găsiţi în colecţiile gazetelor „Raza” şi „Basarabia”, pe care le-am condus opt ani. Acolo veţi găsi şi nume de oameni şi ideile promovate. Sunt mândru de colaboratorii mei şi de ideile respective. Basarabia este scumpă şi sfântă, este a noastră şi noi suntem ai ei”. În camera întunecoasă s-a lăsat liniştea. „M-au lăsat singur 3-4 ore, apoi a venit o femeie în uniformă, care mi-a ordonat apăsat: „Poţi pleca!”. După câteva luni, duba m-aştepta la poartă. Am fost urcat cu forţa în ea, fără să mi se spună nici un cuvânt. După vreo oră şi jumătate de mers, a oprit. Am fost tras afară şi dus cu forţa în faţa unui pluton de execuţie. Am aflat mai târziu că fusesem dus în Pădurea Băneasa.
Un ofiţer scund, cu faţa întunecată, mi se adresă: „Vezi plutonul din faţă? Dacă nici acum nu răspunzi la întrebările noastre, ştii ce te aşteaptă!”. „V-am spus tot ce s-a putut spune”, i-am răspuns.
S-a apropiat de mine cu o cârpă neagră în mână. M-a legat la ochi şi apoi a dat comanda de foc. Am auzit o rafală şi am simţit sângele care se scurgea de undeva din zona pieptului. Mâinile îmi erau libere. M-am pipăit. Nu se întâmplase însă nimic grav.Ofiţerul s-a repezit la mine, mi-a scos cârpa de la ochi înjurând, ameninţându-i şi ţipând la militarii din pluton. Avea în mână o sticluţă pe care era desenat un cap de mort.”Nemernicii te-au salvat, dar am să te nenorocesc eu pentru tot restul vieţii”, mi-a zis şi mi-a aruncat conţinutul sticluţei în ochi şi pe faţă. În clipa aceea, mi-a albit părul. Când mi-am revenit, am deschis ochii. Vedeam! În sticlă fusese probabil apă cu sare şi oţet”.Botezarea copilului comandantului de lagărAltă dată, părintele ne-a povestit despre zilele petrecute de el în lagăr, unde, pentru o perioadă, a muncit la baraca în care era cartiruită familia comandantului.”Soţia comandantului, povestea părintele, era însărcinată în ultima lună. Nu vorbea cu mine, dar nu simţeam duşmănie în ochii ei. După ce a născut, mă tot căuta cu privirea, încerca să se apropie de mine. Parcă avea o taină pe care dorea să mi-o împărtăşească. La un moment dat, când nu eram supravegheaţi, am întrebat-o ce are pe suflet, ce o frământă.”Doresc, în mare taină, să-mi botez copilul”, mi-a spus femeia. Am sfătuit-o ce are de făcut şi când totul va fi pregătit să mă cheme. După vreo două săptămâni, am fost chemat şi am săvârşit slujba Tainei Botezului”, îşi amintea părintele.După moartea lui Stalin, a fost eliberat din lagăr şi repatriat în România, unde a continuat să slujească la Mărcuţa, îngrijindu-se totodată şi de marea familie a basarabenilor care îşi părăsiseră meleagurile natale.I-a slujit şi ajutat pe cei vii, dar şi pe cei morţi, pomenindu-i la slujbe sau la locurile de veci din cimitire. Câteodată, îmi spunea că bătrâneţea este tristă, urâtă şi grea. „Mă ţine-n viaţă dorul de meleagurile mele şi dragostea faţă de basarabeni.” În 1993, a treia zi de Paşte, se aflau la noi Grigore Vieru, Doina şi Ion Aldea Teodorovici. I-am întrebat dacă vor să se întâlnească cu părintele Ţepordei. Aşa am ajuns la el acasă. Am fost primiţi cu mare căldură, cu îngenuncheri, îmbrăţişări şi sărutări. Se regăseau basarabenii împrăştiaţi prin lume. După câteva ore de depănări de amintiri, doruri şi vise, am încheiat ziua cântând melodia „Eminescu”, pe care cei trei, Ion, Doina şi Grigore, o fredonau cu părintele ca pe un psalm.Iată câteva amintiri despre neuitatul părintele nostru, al celor de la Mărcuţa, Vasile Ţepordei, care trăia pentru români şi pentru Basarabia, la fel de adânc şi fierbinte cum respira.În această perioadă de pomenire a dramei Basarabiei, se cade să-l pomenim şi pe ucenicul mărturisitor al ei, preabunul părinte Vasile Ţepordei, şi să spunem pentru el, Dumnezeu să-l odihnească în pace! Iar pentru Basarabia, Hristos a înviat!
