Patru ani fără Petrea Petre… În amintirea unui luptător

Se împlinesc azi patru ani de la plecarea în veșnicie a luptătorului anticomunist Petrea Petre.

Gândul mă poartă către acea însorită și caldă zi de 9 mai 2019, când l-am petrecut pe ultimul drum. Este rar ca un om la vîrsta de aproape 100 de ani să fie petrecut la groapă de atâta tineret cât venise, din toate colțurile țării, să fie alături de nea Petrică în acea zi. Ce îi face pe atâția oameni care abia au intrat în viață și în pieptul cărora tinerețea își joacă hora, să simtă nevoia a se afla în preajma unui moșneag cu tâmpla albă de înțelepciune și bună cuviință? Căci casa lui nea Petrică devenise de ani de zile loc de pelerinaj pentru atâția și atâția tineri care doreau să descopere adevărurile profunde ale vieții.

Ei bine, răspunsul nu poate fi găsit decât în viața exemplară a unui astfel de om, în existența sa care a reușit să transceadă tina materiei ce ne târăște în jos, nelăsându-ne a ne ridica spre văzduhul spre care tinde sămânța divină sădită în fiecare din noi. În teribilul secol trecut, când România a fost de mai multe ori răstignită pe crucile nedreptății, îndeosebi în lunga noapte a celor 5 decenii de comunism, au existat oameni care au reușit nu numai să se încleșteze în luptă dreaptă cu fiara stacojie ieșită din adâncurile iadului, dar și să trăiască apoi vertical, în ciuda opresiunii suferite, sfidând limitele neputincioasei firi omenești. Ăsta este adevărul.

Și un astfel de om a fost Petrea Petre. Firea sa blajină și smerită, impregnată pe trăsăturile de sfânt cu ochi de cer și chip luminos, și legănată în aleanul graiului molcom cu accente de pateric, atrăgea puritatea sufletelor tinere cum cheamă o făclie fluturii nopții însetați de izvoarele neaflate ale luminii. Din icoana cuviosului se răsfrângeau uneori, pentru o clipă, reflexele voinicului care în urmă cu șapte decenii luase înarmat calea munților, alături de alți ortaci, scriind aici, în Carpați și la malul Mării Negre, epopeea unică a fenomenului pe care unii l-au numit Haiducii lui Dumnezeu: româneasca Rezistență anticomunistă.

Oameni ca Petrea Petre nu mor atunci când mor. Nu poți ascunde aștri sub obroc, asemenea unei feștile. Pe columna demnității și dăinuirii românești, efigiile lor se înșiruie, purtând, toți ca unul, pe umerii lor, destinul tragic și unic al unui neam măreț vândut la el acasă, ai cărui cei mai buni fii s-au dat de bunăvoie drept jertfe pentru izbăvirea sa. Urmând modelul Lui, al Celui ce ne-a învățat că „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”. (Ioan 15 : 13) O generație de feți frumoși ce au adus în basmul neamului nostru măreția Crucii lui Hristos. „Bărbații albi, cărunți feciorii…”

După petrecerea sa la groapă, în toate colțurile țării s-au răspândit tineri purtând în mâini sau în inimi câte un cărbune de jăratec din lumina incandescentă a sufletului său. Felinare purtând lumina lui și a camarazilor lui zidiți de vii în pereții temnițelor sau pierduți pe cărările fără răspuns ale munților.

Petrea Petre, aidoma celorlalți cruciați ai luptei anticomuniste, s-a multiplicat în idealurile și visurile atâtor și atâtor români. Doar în gând mai fulguiesc frânturi din tânguirea ultimului vers îngânat pe marginea gropii: „Noi mereu te plângem frate, iar tu dormi mereu…”

REPERE ALE UNEI EXISTENȚE EXEMPLARE

Petrea Petre (Grigorescu, după unul din numele purtate în timpul clandestinității) a fost unul dintre acei români care la cumpăna veacului trecut au îndrăznit să se opună fățiș ocupației sovietice și regimului ateo-comunist instaurat de aceasta, aderând la un grup de rezistență armată localizat în Munții Buzăului și organizat de avocatul Nicolae Păun (apărător al lui Corneliu Codreanu în 1938) și doctorul Corneliu Șercăianu.

În timpul masivelor arestări din 14-15 mai 1948, Petrea Petre, pe atunci angajat al schelei petroliere Berca, a ascuns un camarad fugar în propria vie, iar în iunie același an a reușit el însuși să scape de arestare, alăturându-se grupării de partizani conduse de cei doi lideri legionari locali. Petrea Petre avea să fie însărcinat cu aprovizionarea cu alimente a grupului, ceea ce necesita dese deplasări nocturne, pe o distanță de circa 60 km, până în satul Pleșcoi. În iarna 1948-49, într-o noapte cu lună, reușeste cu greu să scape dintr-o încercuire a Securității.

Îmbolnăvindu-se, este internat clandestin de un prieten medic. Aici va afla de capturarea grupului de Rezistență și de căderea în luptă cu Securitatea a învățătorului Constantinescu. Dar trebuie să părăsească spitalul atunci când Securitatea începe să facă verificări în fișele pacienților.

După un periplu prin mai multe sate unde a fost adăpostit, avea să fie arestat în casa surorii sale din Valea Sibiciului. După o scurtă anchetă la Securitatea din Pătârlagele, a fost dus la Buzău, unde a trecut printr-o anchetă deosebit de violentă, fiind bătut de securiști și strivit sub cizme. Tratat o perioadă pentru a se reface, anchetele au reînceput cu o virulență și mai mare. S-a remarcat în cruzime sublocotenentul Nelu Dumitrescu, acest călău aplicând un arsenal inimaginabil de torturi, de la bătaia la tălpi și pe corp cu țevi de fier, cabluri sau bastoane de corn și până la electrocutare repetată, precum și simularea execuției în câmp. În acel infern a trecut pe lânga ispita sinuciderii, dar a fost salvat miraculos de o viziune a mamei sale…

După îndelungi anchete, a fost condamnat la patru ani detenție, în cadrul unui lot numeros de buzoieni, dintre care 12 erau preoți. Torturile din timpul anchetei îi rupseseră însă coastele, acestea străpungând pielea și formând plăgi infectate. Timp de aproape un an nu i s-a acordat nici un ajutor medical, fiind lăsat să se chinuiască astfel, după care a fost trimis la spital, unde a fost îngrijit cu multă omenie de medicul maghiar Papp, care i-a făcut mai multe intervenții chirurgicale, vindecându-se cu greu.

A urmat o perioadă petrecută în penitenciarul-spital TBC de la Tîrgul Ocna, unde a cunoscut pe mulți marturisitori ai lui Hristos din temnițele comuniste, între care Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Victor Corbuț, Jenică Popescu, Aristide Lefa, viitorii preoți Constantin Voicescu, Mihai Lungeanu.

Cumplita temniță suterană de la Fortul 13 Jilava a fost, de asemenea, unul din locurile sale de suferință, după care a urmat Caransebeș.

Eliberat în 1955, după șase ani de detenție, cu doi peste expirarea pedepsei, a fost primit cu bucurie de familia care îl crezuse mort, neavând nici o veste despre el.

A lucrat la schela petrolieră din Moinești și la o întreprindere din Onești, unde s-a și căsătorit, întemeind mult dorita familie și primind de la Dumnezeu primul din cei doi copii. Dar avea să fie din nou arestat, în noaptea de 17-18 iunie 1958, în cadrul unui alt mare val de arestări politice, fiind condamnat la 18 ani muncă silnică și confiscându-i-se puțina sa avere. Anchetele au durat 15 luni, fiind presărate cu torturi foarte violente, în care i-au fost distruse iremediabil timpanele, dar și cu utilizarea unor substanțe psihotrope, în vederea anihilării voinței. Detenția a fost executată în penitenciarul Aiud, destinat în cea mai mare parte legionarilor. Aici, fără nici o asistență medicală, s-a vindecat în mod inexplicabil de ulcer. Ultima parte a detenției a petrecut-o în lagărele de muncă forțată de la Salcia și Insula Mare a Brăilei.

Eliberat odată cu toți deținuții politici, ca urmare a grațierii din 1964, adoptată de comuniști la presiunile internaționale, s-a angajat la mai multe întreprinderi, fiind în repetate rânduri convocat la Securitate, unde i s-a cerut să devină informator, Petrea Petre refuzând întotdeauna aceste propuneri. Ca urmare a refuzurilor sale, a fost nevoit să muncească doar ca muncitor necalificat, calificându-se la locul de muncă și ducându-și viața în demnitate. A fost un exemplu de demnitate, corectitudine, bun familist și profesionist.

După evenimentele din decembrie 1989, a participat entuziast la acțiunile de regrupare și reorganizare a foștilor luptători, activând în Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, în Partidul „Totul pentru Țară” și Fundația „George Manu”, participând la înființarea și activitățile Fundației Ion Gavrilă Ogoranu. Era nelipsit, în fiecare an, de la manifestările Zilelor Rezistenței de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, unde era înconjurat cu drag de participanții care savurau amintirile depănate de dânsul.