Mai sunt 8 zile! Pe 14 mai în Piața Revoluției! Ogoranu despre arestările de la 14/15mai 1948

„În primăvara lui ’48, din ziare și de la conducerea Frățiilor, am aflat de căderea Frățiilor din nordul Moldovei. Între numele citate erau multe cunoscute. Câțiva frați reușiseră să scape și veniseră la Cluj, unde le-am dat adăpost prin orașele și satele din Ardeal, unii chiar continuându-și studiile cu ajutorul directorilor de liceu, prieteni cu noi. Printre ei era și unul Hrușcă, care venise cu o pușcă mitralieră germană, demontată.

Observam că poliția continuă să adune date despre noi, unora dintre studenți li se propusese să lucreze pentru poliție. Unii acceptaseră, la sugestia noastră pentru a afla ce se dorea de la ei. Îi interesa în primul rând adresa exactă. Știam că pe masa șefului poliției se afla un plic sigilat, care trebuia desfăcut la o dată pe care aveau să o primească de la București.

Nu am mai rămas la Cluj. Am plecat la Brașov unde era o sesiune de examene. Mă pregătisem și mă duceam la Academie numai în ziua examenului. Dar, ca toți studenții însituația mea, învățam și dam examene numai în virtutea inerției. Presimțeam că aceste examene, luate chiar cu nota maximă, nu o să ajute la nimic. Ca unul ce studiasem pe Lenin, eram convins că o dată cu alungarea monarhiei, comuniștii vor socoti că este timpul de a se trece de la revoluția populară burghezo-democratică, la revoluția socialistă, la dictatura proletariatului și la ascuțirea luptei de clasă.

Că va fi rău nu mă îndoiam, dar ce va însemna într-adevăr pentru întregul popor timp de zeci de ani de-acum înainte, nici prin cel mai pesimist gând nu mi-ar fi trecut atunci. Și eram unul din cei ce mă lăudam căștiam ceva despre comunism.

Cei mai nerăbdători dintre studenți au mai pus o dată problema unui atac armat asupra puterii politice în regiunea munților, apoi retragerea în munți pentru o rezistență mai îndelungată. Pentru a câta oară se punea problema aceasta? Era oare o soluție în situația disperată în care ne aflam? Mă întreb și azi ca și atunci și nu pot da un răspuns. Destul că lucrurile au rămas să se desfășoare așa cumva voi DESTINUL. Cu fatalismul ciobanului din Miorița și cu înseninarea lui în fața morții. De altfel, care era starea sufletească în grupul Brașov? E destul să amintesc că numai cu trei săptămâni înaintea furtunii, de Sfântul Gheorghe, doi studenți de aici, Ghiță și Maria, și-au sărbătorit logodna în mijlocul celorlalți, într-unul din crângurile înflorite de pe dealurile ce mărginesc Brașovul. Cine i-ar fi văzut, ar fi putut crede că nu aveau nici o grijă pe lume. Căsătoria celor doi avea să se facă de abia peste 15 ani, după tot atâția ani de temniță.

„Nu mergeți la Facultate! Veți fi arestat.”

„Prin 9 Mai, după vacanța de Paști m-am reîntors la Cluj. Mai era o săptămână de cursuri, după care trebuia să plecăm în practică, stagiari, fiecare într-un colț de țară. Urma ca în toamnă să ne luăm examenele de anul IV, iar în februarie să susținem lucrarea de diplomă. Mă temeam că, din cauza absențelor de la cursuri, voi întâmpina greutăți cu semnarea carnetului de student, dar profesorii mi-au iscălit frecvența cu multă bunăvoință.

Era în ultima zi de curs: 15 Mai 1948, mai aveam de audiat un ultim curs care începea la ora 9. Până atunci eu m-am îndreptat spre Poșta centrală, unde aveam de făcut o reclamație: trimisesem un mandat poștal și nu ajunsese la destinație. Colegii mei de gazdă, Hașiu Laurean și Lungu Valer, au plecat la facultate. Ajungând la Poștă observ cât ce intru că la ușă, în interior, era postată o patrulă militară și un civil cerceta actele celor ce ieșeau. Câțiva tineri, ce păreau studenți, erau reținuți. Mă gândeam că la ieșire sigur voi păți la fel. Trebuia găsit altceva de făcut. Știam că la poștă lucrează sora colegului Mărcuș. O chem și o rog să mă ajute să ies afară pe altundeva. Sub motiv că vreau să scriu plângerea m-a introdus în ghișeu, mi-a dat o coală de hârtie și m-am apucat de scris. Între timp ea a găsit soluția. Un coleg de-al ei urma să ducă cu un cărucior niște pachete. I-am ajutat la încărcatul lor și, sub ochii unei alte patrule militare ce se afla în spatele poștei, ne-am îndepărtat trăgând de cărucior. Mulțumindu-i funcționarului că mă scăpase, m-am îndreptat spre stația de autobuz. Mă urc în cel de Mănăștur, când mă trezesc acostat de un student de anul II, al cărui nume nu-l știam și care mă invită să mă dau jos din autobuz să-mi spună ceva: „Nu vă duceți la Facultate, așa mi-au transmis Hașiu și Lungu, că sunteți așteptat să fiți arestat.” I-am mulțumit și am pornit pe străzi lăturalnice. Mi-am făcut planul să mă ascund pe la cineva care nu era bănuit și apoi spre seară să mă strecor spre gazdă. Mi-a venit în minte locuința fostului coleg de liceu, medicinistul Muntean Vasile. El nu avea de ce fi bănuit, nefăcând parte din organizație și, fiind căsătorit, soția îi va fi acasă.

Trebuind să trec prin cartierul Universității observ grupuri de studenți discutând pe stradă. Întreb un grup care îmi expune situația: în decursul nopții Poliția și Armata au înconjurat căminul „Avram Iancu” și au arestat o mulțime de studenți. Căminul a rămas ocupat de armată, care nu lăsa pe nimeni să iasă din el. Dimineața, în interiorul Universității patrule militare și civili arestau studenții pe baza unor liste. Nimeni nu mai putea să părăsească Universitatea, cei intrați ședeau la geamuri și de acolo anunțau pe studenți să nu intre în Universitate. Cu doi ani în urmă era de neconceput o astfel de îndrăzneală a Poliției. Acum Poliția putea face ce vrea, fără nici o ripostă, ba pentru studenții din anii I și II lucrul părea ca de la sine înțeles de normal. „Puterea populară” trebuia să îndepărteze din Universitate pe profesorii reacționari, fasciști, obscurantiști, dușmani ai poporului, agenți ai imperialismului, ce se împotriveau fericirii poporului și democrației. Că unii se chemau Blaga, Hațieganu, Lupaș, acesta era un motiv în plus pentru a fi îndepărtați cât mai repede. Și o dată cu ei și pe studenții lor.

„Ce lungă a fost prima zi în afara legii!” Și au urmat 29 de ani!

Am ajuns la locuința lui Vasile Munteanu și am spus soției că am convenit să-l aștept acasă până vine de la cursuri, fără altă explicație. Nu știa ce se petrecuse în oraș, altfel cred că nu mă primea în casă. Curând a sosit și Vasile, căci nu s-au mai ținut cursuri. Mi-a explicat ce se întâmplase la clinici, bibliotecă și la toate obiectivele studențești. Vorbea de arestări de sute de studenți, asistenți și profesori. Având și după-amiaza cursuri s-a dus, întorcându-se târziu spre seară, lăsându-mă o zi întreagă victimă a cicălelii soției sale. Am aflat astfel prețurile exacte ale tuturor legumelor din piață.

Peste 20 de ani, după ce doctorul Munteanu făcuse 7 ani de închisoare politică, unde a fost unul dintre cei mai optimiști (când era mai sumbră atmosfera în celulele de la Aiud doctorul cânta de joc, iar bătrânul Ieronim Mihai din Bărcuț începea să joace, toate frunțile se descrețeau) și era medic în satul lui, toată lumea s-a mirat de ce bunul și tăcutul medic Munteanu nu a găsit altă cale de a ieși din necazuri, pare-mi-se familiale, decât luându-și singur viața.

Am luat o carte de medicină și am încercat zadarnic să citesc. Doamne, cât de lungă a fost prima zi petrecută în afara legii! Îmi amintesc cel mai mic amănunt, chiar și chipurile din cartea de anatomie pe care o aveam în față. Încercam să-mi aduc gândurile acasă, să cântăresc la rece situația și să iau hotărârea cea mai bună. La lungă durată mă gândeam, dar că voi petrece 29 de ani în afara legii, asta nu. Vasile a sosit spre seară. Venea de la poliție, unde a ajuns cu toți studenții prinși în plasa unei razii în piața Bibliotecii universitare. Soția îl certa de ce s-a dus pe acolo. Stătuse vreo câteva ore la poliție până s-a făcut trierea și i s-a dat drumul. Am plecat o dată cu înserarea, mulțumindu-le pentru adăpost. Ocolind străzile circulate, m-am abătut pe la unii colegi de an, aflând amănunte de la Agronomie. Noaptea, pe la trei, căminul studențesc a fost înconjurat de patrule militare și de poliție îndrumate de mai mulți studenți, între care colegii Oțoi Nicolae și Tiberiu Mureșan. Aceștia, cu lista în mână, intrau din cameră în camerăși arătau poliției pe cei căutați. Cei prinși, cu cătușele la mâini au fost duși la Poliție. Căminul a rămas închis și păzit să nu poată nimeni ieși din el. Dimineața au blocat toate intrările la facultate, arestând după o listă pe toți câți erau trecuți în ea. Se vorbea de 30 de studenți arestați.

Pentru ajutorul dat, Oțoi Nicolae avea să ajungă consilier al ministrului Moghioroș și din minister nu s-a mai dat jos, în plus păstrându-și terenul agricol din Alba-Iulia (peste drum de Peco) unde și-a construit un fel de vilă, care putrezește de vreo 25 de ani, fără ca cineva să se lege de el. În prezent (1990), dacă s-ar valorifica acest teren, ajuns în mijlocul municipiului, proprietarul ar putea deveni cel mai bogat om din Alba-Iulia. Dar să se țină la preț, că acest teren are valoare mare: e preț de sânge! Căci Ilieș, Gotea, Marușca și alți studenți arestați atunci nu s-au întors din închisoare.

Cine mai știe azi că acum 40 de ani în fruntea unei patrule de polițiști i-a strigat colegului său Popa Dorin: „În numele Republicii Populare ești arestat!”. Și i-a pus cătușele.

Celălalt personaj, Tiberiu Mureșan va avea de străbătut o cale mai strălucită. Și el a pus cătușe la mânile colegilor săi. A făcut carierăștiințifică deosebită. Curând profesor universitar, director al stațiunii de ameliorare a plantelor Fundulea, rector al Institutului Agronomic „N. Bălcescu” București, academician în bună companie cu savantul de renume mondial Elena Ceaușescu, este în prezent președintele Academiei Agricole. Într-un articol de ziar (1991) își acuză pe unul din colegi (pe D. Davidescu) că, pe când era student, și-ar fi vândut colegii Securității (vezi ziarul „România Liberă”).

Între asistenți, trebușoara murdară a făcut-o Nicolae Giosan, al cincilea asistent la Fitotehnie. O bună parte dintre colegii lui asistenți, mai ales cei imediat superiori lui, câțiva profesori au luat calea închisorilor, de unde unii nu s-au mai întors niciodată. Și conform principiului socialist de răsplată după munca făcută el a avut o înaintare și mai spectaculoasă: profesor universitar, director la Fundulea, rector la „N. Bălcescu”, ministru al agriculturii, academician și apoi președinte al Adunării Naționale. Mai mare numai în locul lui Ceaușescu ar mai fi putut ajunge. Când i s-a citit rechizitoriul în procesul fostului comitet executiv (1990) a leșinat și apoi s-a sinucis. Ce prostie! A luat revoluția în serios. Trebuia să mai fi răbdat câteva zile, că nu pățea nimic.

Vânzători de frați din România, nu vă temeți! Faceți-vă meseria cu încredere, ba chiar cu pasiune! În România, „munca” vă va fi răsplătită. Veți obține tot ce doriți: avere, ranguri, decorații. Nimeni nu se va atinge de „cinstea” voastră. Tineretul neștiutor vă va sorbi cuvintele din gură, închinându-se marilor voastre personalități, dorind să fie și ei tot atât de mari ca și voi. Nu vătemeți nici când veți fi invitați la un simulacru de judecată. Nu veți păți nimic! Românii nu-i ucid fizicește și sufletește decât pe cei care muncesc și luptă pentru binele țării.