Lumea apuseană a fost prinsă într-o spirală a auto-mutilării și a decadenței în ultimii trei ani. Au fost discutate în termeni abstracți diverse aspecte ale acestei psihologii subiacente, legate de anxietatea și psihologia maselor. S-a discutat, însă, prea puțin de posibilitatea ca noi să fim pur și simplu îngroziți de moarte. E o frică pe care trebuie să ne-o înfrângem, dacă e să nu mai acționăm ca niște nebuni.
Cândva moartea făcea parte din viață. O vizită la cimitirele vechi ne va arăta că multe cruci sunt ale unor copii mici și ale unor femei aflate la vârste de graviditate. Motivul era, evident, acela că o mare parte din copii mureau înainte de a ajunge la cinci ani, iar una din zece femei (dacă nu mai multe) mureau la naștere. Moartea survenea, iar asta nu-i împiedica pe oameni să călătorească, să petreacă, să meargă la concerte și să aibă vieți împlinite.
În țările moderne și bogate, condițiile de igienă mai bune, mâncarea mai sănătoasă, antibioticele și chirurgia au făcut ca viața să fie mai lungă pentru mulți. În alte locuri, oamenii trăiesc în continuare sub aceste amenințări. Cu toate acestea, o persoană obișnuită din Africa sau Asia de Sud nu se ascunde sub pat, terorizat de ultimul virus, înspăimântat să mai iasă afara sau să-și vadă vecinii. Carantinele din țările africane și asiatice au fost mai degrabă un răspuns la presiunile venite din partea unor instituții și indivizi străini foarte bogați, sau un prilej pentru potențialii dictatori de a-și spori controlul, și nu au reprezentat un simptom al unei frici naturale în fața unei amenințări noi și mortale.
Mulți oameni din Occident ajung la maturitate fără să vadă pe cineva murind sau să vadă un cadavru. Majoritatea nu și-au văzut vreun prieten mort, mulți nu au fost niciodată la o înmormântare. Prea puțini au stat cu cineva aflat pe patul de moarte. Se vorbește foarte puțin despre moarte, iar a trece peste moartea cuiva apropiat înseamnă a te lăsa în grija „experților”. Înmormântarea publică e ceva nefamiliar și adesea poate reprezenta ceva jenant. Dacă credem minciuna că oamenii sunt doar niște constructe organice, atunci moartea poate fi de asemenea o îngrozitoare stare de nimic.
Și pe acest fundal apare Covid-19. La început, în SUA, în pofida stimulentelor de a majora raportările de cazuri, inclusiv cu un test PCR pozitiv înainte cu o lună de deces, Covid era asociat cu o mortalitate anuală mai mică decât bolile cardiovasculare și decât cancerul. Societatea noastră a răspuns punând Covidul în centrul vieților noastre, ruinând economiile și stilul nostru de viață. I-am folosit pe post de scuturi chiar și pe copii, injectându-i cu medicamente noi sperând în van că ne vom proteja pe noi înșine.
Putem face investigații cu privire la originile Covid-19, să dezbatem argumente pro și contra legate de politicile respective. Putem cere tribunale ca la Nuremberg. Putem discuta cauzele reale ale morților în exces. Sunt discuții importante, dar pierd din vedere un lucru. Avem nevoie de o analiză, în special de o auto-analiză, legată de motivul pentru care noi, și cei din jurul nostru, am fost mânați de oameni evident cu interese proprii pentru a accepta decizii profund iraționale.
În loc de a ne baza pe comisii guvernamentale care să ne spună ce a fost greșit, ar trebui mai întâi să înțelegem ce e greșit cu noi și cu comunitățile noastre. Asta implică să ne familiarizăm cu aspecte uitate ale vieții noastre, inclusiv cu moartea. Trebuie să încetăm a mai transfera doliul către experți, să contestăm tabuul după care viața pe pământ reprezintă sfârșitul și să discutăm despre asta. Atunci, putem pune întreaga problemă în alt context, și să încetăm a mai fugi de realitate. Asta s-ar putea să ne ajute să înfruntăm teme dificile cu privire la ce ne ucide mai des sau mai rar și care este riscul dacă ne ducem viața normal.
A înțelege motivele pentru care societatea și-a pierdut controlul în timpul epidemiei de Covid contează enorm, deoarece aceia care au profitat de pe urma crizei au intenția să o facă din nou. Construiesc o birocrație internațională al cărei singur scop este de a identifica virusuri noi, de a susține că ele reprezintă un risc existențial și, pe scurt, a repeta ceea ce au făcut recent. La nesfârșit. Pentru asta se bazează pe credința oamenilor că amenințarea unor pandemii ucigătoare este în creștere, că omoară mai mulți oameni ca în trecut, și că reprezintă un risc pentru toți oamenii indiferent de vârstă și de starea de sănătate. Nu ni se cere să ne temem de cauza predominantă a morților, anume obezitatea. Ba chiar ni se cere să o aclamăm ca pe ceva frumos. Ni se cere, în schimb, să credem multe minciuni evidente. Trebuie să fim mai rezistenți în fața unor asemenea manipulări.
E nevoie să ne autoeducăm dacă e să salvăm societatea de la un colaps. „Experților” societății le merge foarte bine în pandemie și nu au niciun interes să ofere o astfel de educație. E nevoie de timp. Timp pentru a discuta, pentru a ne autoanaliza, timp pentru a ne gândi la ce este de fapt viața. Trebuie să analizăm calm ce se întâmplă în jurul nostru și să ne asumăm riscul de a cerceta ce prețuim cu adevărat. Abia după asta îi putem opri pe cei care încearcă să abuzeze de ignoranța noastră.
de dr. David Bell
traducere: Contramundum
