Un ierarh martir: Episcopul Grigorie Leu

Era la sfârşitul iernii lui 1949. Nu ştiu dacă a fost sau nu o iarnă viforoasă, dar sumbră cu siguranţă. Credinţa se afla sub ameninţări mortale. Se urmărea cu obstinaţie dispariţia acesteia. Biserica, o solidă instituţie a trecutului, stătea în calea „vremurilor noi”. Prigoana ţintea şi ortodoxia, confesiunea strămoşească a românilor. Noul regim ateu voia să reducă la tăcere pe slujitorii altarelor şi să-i aservească.

Împotriva acestui curent, ce părea de nebiruit, s-au ridicat preoţi şi ierarhi, dintre care unii au plătit pentru curajul lor cu viaţa. Printre aceştia, episcopul Grigorie Leu, care a stat în scaunul episcopal al Huşilor până la suprimarea acestuia de către comunişti în 1949.

Episcopia Huşilor avusese în cuprinsul ei şi câteva dintre judeţele de dincolo de Prut: Cahul, Cetatea Albă, Ismail. Ierarhul Grigorie, care păstorise şi în scaunul Episcopiei de Argeş, era organizatorul înţelept şi tenace al misionarismului ortodox românesc din afara fruntariilor ţării şi cunoscătorul desăvârşit al modului de organizare al acestuia. Noii stăpâni şi puterea de ocupaţie doreau să intre în posesia acestei structuri organizatorice. Episcopul Grigorie a păstrat neatinsă taina, exasperându-i pe superiori şi înfuriind noua stăpânire a ţării. La această „vină” se adăuga faptul că episcopul, în tinereţea lui preot de mir, avea un fiu, de asemenea cleric, care fugise în Occident, unde organiza rezistenţa ortodoxă românească împotriva regimului comunist din România. Pentru astfel de grele „păcate”, puternicii zilei au hotărât să-l piardă pe vlădica Grigorie. L-au convocat la Bucureşti şi i-au adus la cunoştinţă desfiinţarea Episcopiei de Huşi. La o lună de la această întristătoare hotărâre, care ducea la dispariţia uneia dintre vestitele eparhii ale creştinătăţii româneşti, ilustrată de un şirag de străluciţi ierarhi, de la Dosoftei, Veniamin Costache la Antonovici, episcopul Grigorie Leu trecea, în împrejurări nici azi elucidate, la cele veşnice. Era 1 martie, 1949. Peste alţi trei ani serviciile secrete sovietice întindeau o cursă a morţii părintelui Vasile Leu, fiul episcopului, cel care devenise simbol al rezistenţei româneşti anticomuniste din străinătate. Părintele Vasile Leu se afla la Viena, la parohia românească. Fusese chemat de enoriaşii români să se roage laolaltă cu ei pentru izbăvirea neamului românesc mult încercat. După slujbă a fost condus spre hotel, chipurile din greşeală, prin zona de ocupaţie sovietică. Arestat, trimis în Siberia, a fost condamnat la moarte. A izbutit, împreună cu Pan Halipa, după îndelungi şi stăruitoare demersuri internaţionale, să fie transferat în România. Aici va suferi o lungă şi ucigătoare întemniţare.

În urmă cu două decenii, Biserica Ortodoxă Română a hotărât să-i cinstească aşa cum se cuvine pe aceşti martiri ai săi. La Huşi, la Catedrala voievodală a episcopiei, la mormântul episcopului Grigorie a avut loc o slujbă de pomenire, oficiată de un sobor de preoţi, avându-l în frunte pe PS Ioachim Vasluianul, pe atunci episcop-vicar al Episcopiei Romanului şi Huşilor, apoi cel dintâi ierarh al reîntemeiatei Episcopii a Huşilor, trecut între timp la cele veşnice.

Lângă biserica episcopală, ierarhul martir Grigorie Leu îşi doarme somnul de veci. E poate mai multă tihnă în duhul său din ceruri. Episcopia, pentru a cărei existenţă s-a jertfit, a devenit realitate. Din păcate, mângâierea nu-i deplină, deoarece hotarele eparhiei rămân pe mai departe prescurtate, iar misionarismul, al cărui exponent strălucit a fost Grigorie Leu, nu prea dă semne de reuşită în aducerea acasă a oilor rătăcite. Dar e important că rănile trecutului au început să se cicatrizeze. Reprezintă, poate, o expresie a speranţei şi aşteptatei vindecări pe de-a-ntregul.

de Grigore Ilisei  Ziarul Lumina